Dacă în adolescență aș fi dat orice să devin mai dură, mai înfiptă, și să-mi birui timiditatea nativă, în ultimii ani am avut de parcurs fix drumul invers.

 

De la ceea ce m-a făcut lumea să fiu – nerăbdătoare, nervoasă, pasională uneori în cauzele mele – la cine sunt eu cu adevărat.

 

Adică un om liniștit, blând, care cândva a decis să întoarcă armele și să răspundă lumii cu aceeași monedă.

 

În ultimii zece ani, am trăit atât de multe experiențe în care blândețea și bunul meu simț nativ au fost aproape un handicap încât, de la un punct încolo, am înțeles că oamenii care câștigă în situații-limită sunt cei care „strigă mai tare”.

 

Am zeci de astfel de povești, iar fiecare moment în care a trebuit să mă răstesc sau să țip a fost, pentru mine, o înfrângere.

 

Da, poate mi-am rezolvat problema, dar în fiecare conflict de acest tip am lăsat un pic din mine.

 

Și am rămas mereu cu amărăciunea unei întrebări: „De ce nu putea să fie bine din prima?”

 

„De ce nu puteam să fiu tratată politicos când eu am vorbit politicos și a fost nevoie să ridic vocea ca să fiu respectată?”

 

„De ce nu putea să se rezolve problema cu Vă rog frumos și cu tonul meu calm de la început și a fost nevoie de Vreau să vorbesc cu managerul și Vreau să fac o plângere?”

 

”De ce nu putea comanda să fie trimisă corect din prima și a trebuit să ne certăm la telefon, stricându-mi o aniversare?”

 

”De ce trebuie să stârnești frica oamenilor ca ei să te respecte?”

 

Nu am răspunsurile la aceste întrebări, probabil un sociolog care analizează mentalitatea noastră ca popor ar avea niște concluzii mai clare, dar nici măcar nu mă străduiesc să mai aflu.

 

Anul trecut am decis, la un moment dat, aleatoriu, nimic simbolic sau ales special, că eu… am obosit.

 

Am obosit să mă cert, am obosit de conflicte, am obosit de cauze pierdute.

 

Fiindcă undeva, în adâncul sufletului meu, de câte ori mă certam cu cineva care se purta urât, exista un firicel de speranță că, îndreptând nedreptatea care-mi fusese făcută, omul acela va înțelege ceva.

Că data viitoare nu se va mai purta la fel.

 

Doar că am înțeles, în sfârșit, un lucru: două rele nu au cum să facă un lucru bun.

 

Dacă eu mă cobor la nivelul persoanei lipsite de respect/amabilitate/orice, ea nu învață nimic.

 

Mai bine rămân la nivelul meu și abordez problema de acolo, cu o altă strategie.

 

Numele strategiei? Bunul-simț. Blândețea. Calmul.

 

Aceste noțiuni aproape desuete pentru lumea în care trăim.

 

Par chiar hilare în momentul în care, ieșind din casă dimineața, ești întâmpinat doar în primele 10 minute de minimum 20 de motive să NU fii bun și blând.

 

Să nu fii calm și răbdător.

 

Și totuși…

Știți expresia americană „Kill them with kindness”?

 

Un fel de ”Omoară-i cu blândețe”, dar nu în sensul literal, ci în sensul de a înlocui tonul răstit și nervii pe care ni-i provoacă traiul într-un oraș mare cu o altă atitudine.

 

Blândețea ca metodă de a răzbi într-o lume de-a-ndoaselea.

 

Atunci când un om se poartă mitocănește, iar tu – în loc să-l pui la punct – îi zâmbești și insiști să aveți o discuție calmă. Pe un ton calm, blând, liniștit.

 

Rezultatul, vă garantez, este același ca la strigat și răstit, dar cu mult mai puțin efort consumat din partea voastră.

 

E o diferență între a insista cu blândețe și fermitate pe un subiect, fără a ridica tonul, și cu totul altceva să duci discuția la nivelul de decibeli la care a dus-o interlocutorul.

 

Cum spunea Michelle Obama? ”When they go low, we go high?”. Exact așa.

 

Când ei se poartă urât, noi ne purtăm frumos. Până la extrem, dacă e cazul.

 

În loc să ne enervăm de lipsa de respect, rămânem calmi și insistăm pe ceea ce vrem noi.

 

Credeți că cineva, oricât de nervos sau agresiv, poate rezista unei persoane care îi cere de 20 de ori un lucru pe un ton calm și zâmbitor?

 

Pentru că nu, nu se va întâmpla din prima, dar repetiția e cheia.

 

Cunoașteți, desigur, personajul Miranda Priestly – jucată de Meryl Streep – în „Diavolul se îmbracă de la Prada”.

 

Ceea ce m-a fascinat la ea era faptul că, deși era o femeie dură, nu ridica niciodată tonul.

Vocea ei era de un calm de o sută de ori mai amenințător decât orice strigăt, culminând cu acel șoptit „That’s all”, care echivala cu o sentință.

 

Ei, cam la așa ceva aspir eu, cu amendamentul că nu vreau să fiu amenințătoare, ci doar convingătoare.

 

Vreau să-mi apăr drepturile și să fiu respectată, dar fără să renunț vreo clipă la valorile mele.

 

Și poate, doar poate, într-o zi un angajat obișnuit să se răstească la clienții lui și să nu-și bată capul cu rezolvarea problemelor lor, va merge acasă și îi va povesti soției: „Auzi, a venit azi la mine una cu o problemă… a insistat atât de tare încât n-am avut ce face și am rezolvat, ca să scap de ea. Dar nu a ridicat tonul deloc, m-a speriat puțin, n-am văzut așa ceva”.

 

Da, în lumea de azi blândețea SPERIE mai mult decât agresivitatea, fiindcă agresivitatea este omniprezentă, pe când blândețea este o raritate.

 

Când cineva insistă cu calm și REFUZĂ să se certe cu tine, deja se ridică niște semne de întrebare care ar putea contribui la o altă mentalitate. Sau măcar la puțină curiozitate.

 

E doar o speranță, desigur, dar cu siguranță sunt șanse mai mari să schimbăm lumea cu blândețea decât cu răstitul.

 

Pentru că, dacă există un lucru pe lumea asta de care omenirea are nevoie disperată, acela este de blândețe.

 

De multă blândețe.

 

De vorbe rostite blând și tihnit, fără a ridica tonul și fără a vrea să trezești răul în celălalt.

 

Așa cum vorbim despre White noise, Green Noise și toate tipurile de sunete inventate pentru a ne relaxa psihicul aflat sub presiune maximă în lumea de azi, poate cuvintele noastre, rostite unii către alții, ar trebui să fie un tip de „noise” colectiv care să ducă cu niște decibeli mai jos vacarmul în care trăim.

 

Și da, aș vrea să spun că încerc să mă pun un pic și în pielea omului cu care interacționez, să mă gândesc la zilele lui proaste și la bătăliile lui, dar acesta este un raționament prea complicat în zilele în care ai pur și simplu nevoie de o hârtie, de o semnătură, de o livrare urgentă… și „nu se poate”.

 

În asemenea momente nu ai timp să psihanalizezi persoana de lângă tine, dar ai timp să-ți amintești să fii BLÂND și CALM.

 

Nici măcar nu contează cât de „bun” sau „rău” este omul din fața ta, din punctul tău de vedere.

 

Tu poți alege să fii bun și să tratezi problema cu blândețe.

 

Am scris despre această temă la provocarea MILKA, care a lansat o campanie minunată, având ca miez o emoție aproape uitată și necesară: TANDREȚEA.

 

”Răspunde cu tandrețe și poți câștiga” este îndemnul MILKA primăvara aceasta.

Și da, pornind de la un strop de tandrețe de ciocolată poți câștiga premii consistente. 

 

Cum se întâmplă totul?

 

Cumperi produse Milka în valoare de minimum 14 lei, înregistrezi bonul pe CuvinteTandre.Milka.Ro și poți câștiga următoarele:

o mașină Toyota Yaris Cross Hybrid

Un iPhone 15Pro

O imprimantă portabilă Canon.

Să lăsăm ciocolata să ne îndulcească și să ne facă mai blânzi cu noi înșine și cu lumea-ntreagă!

Și lumea va răspunde… veți vedea!