Despre tot ce-i fin și fain

Mâncarea e o formă de a spune „Te iubesc”

By 14 octombrie, 2019Emotions
read time 10 min
 
14 octombrie, 2019

Mâncarea e o formă de a spune „Te iubesc”

Dacă ai fost vreodată sunat de mama, tata, bunica sau orice membru al familiei doar pentru a ți se adresa întrebarea magică „Ai mâncat?”, atunci poți fi convins că ai fost iubit în această viață.

by

Sunt vegetariană de peste trei ani, pentru lumea-ntreagă, cu excepția părinților mei.

 

Nu e vorba că nu s-au împăcat cu gândul, ci pur și simplu tratează chestiunea ca pe un non-subiect. Nu vorbim despre el, deci nu există, și asta fiindcă – un lucru pe care l-am înțeles târziu – felul multor părinți și bunici români de a-și arăta iubirea față de cei dragi este prin intermediul mâncării. Ia-le asta și le frângi inima.

 

Să ținem copilul hrănit, să fie masa îndestulată, să avem de toate în casă: acestea au fost prioritățile părinților noștri pe tot parcursul vieții lor. Și nu poți să-ți manifești dragostea cu broccoli sau salată verde, zău așa. Trebuie să fie măcar ceva trecut prin cuptor sau prăjit strașnic un sfert de oră.

 

E atât de multă duioșie neînțeleasă în aceste gesturi încât ar fi stupid să te superi în vreun fel. E un mod autentic de a exprima sentimentele. Uneori ne dorim ca oamenii să ne iubească așa cum vrem noi. Ei ne iubesc așa cum știu și cum pot ei.

 

Așadar, ori de câte ori merg în vizită la părinții mei, jucăm un joc în care eu am intrat de bunăvoie cu ceva timp în urmă: ei îmi oferă cârnați ardelenești în untură, friptură și tot felul de cărneturi, eu refuz politicos pe motiv că nu mi-e foame, ei mă mai întreabă o dată, ca să fie siguri, până la urmă se găsesc instantaneu niște dovlecei, o salată verde, niște fructe de pădure și toată lumea e fericită.

 

De fiecare dată, fără excepție.

 

Tata cel puțin, ca Executive Chef al familiei, de câte ori mă vede se oferă să-mi facă niște șnițele. Pe loc. Din multiple feluri de carne, la alegere, toate fiind pregătite, “doar să le pună în tigaie”. Îmi vine să-l iau în brațe de drag, cu atât de multa convingere o spune. În final, ajungem la dovlecei pane, o altă specialitate a lui.

 

Pentru români (dar nu numai pentru noi), forma cea mai pură și simplă a-și demonstra iubirea este prin mâncare.

 

Probabil undeva se adună și anii de lipsuri, războaiele, comunismul, dar aici nu e vorba de sociologie, ci de emoție. Ca să arătăm că iubim și că ne pasă, așezăm oamenii la masă și le punem în față cel puțin două platouri umplute cu vârf. Apoi ne jucăm de-a întrebatul, refuzatul și întrebatul din nou, ceea ce este tot un ritual, un tabiet de iubire.

 

Nu ne pricepem mereu să vorbim deschis chestiunile spinoase, avem tabuuri și rușini, suntem prinși în multe tipare arhaice, dar atunci când preparăm o mâncare pentru cineva drag, ne deschidem inima cu totul. Îi dăm toate ușile de perete.

 

Mulți ani am avut o problemă cu asta și m-am „răsculat” în nenumărate feluri. Nu înțelegeam de ce primul lucru pe care îl aud de la mama – într-o discuție în care eu mă pregăteam să-i zic ce mi s-a întâmplat, ce lume rea și viață grea e acolo afară – este „Și, ai mâncat ceva pe ziua de azi? Ce?”. Asta nu-i de ieri de azi, ci din copilărie, când ai mei plecau dimineața în zori și veneau noaptea târziu, iar cele 30 de secunde în care apucau să mă sune aveau același conținut standard: „Ai mâncat? Ce ai mâncat? Să nu cumva să stai nemâncată!”.

 

Toți prietenii mei au povești similare. Bunici care îi alergau prin curte în copilărie ca să le dea de mâncare, deși ei erau ghiftuiți pentru două zile. Părinți care, și când „copilul” are 40 de ani și trăiește la 2.500 de kilometri distanță, îl sună din celălalt colț al lumii ca să fie siguri că nu s-a înfometat pe ziua respectivă. Pachete cu mâncare cântărind zeci de kile, Crăciunuri cu mese la care s-ar putea înfrupta un regiment de oameni, nu o familie de patru membri. Într-un cuvânt: iubire. O altă formă de iubire.

 

Niciodată un părinte român „pe stil vechi” nu va spune că are copilul prea dolofan și că ar fi cazul s-o lase mai moale cu pizza și burgerii, în schimb nu e nimic mai rău decât a avea un copil slab. „Ce, e bolnav, are ceva? Să-l ducem la doctor”. Subconștient, un copil slab e un copil neiubit, neîngrijit… dacă ar fi iubit i-ar pune cineva pe masă o porție zdravănă de mâncare și nu l-ar lăsa să se ridice până n-o mănâncă pe toată. Plus desert.

 

În zilele noastre, tot mai mulți dintre noi fac ceea ce se cheamă „dezvoltare personală”. Parcurgem tomuri întregi în care ni se vorbește despre exprimarea sentimentelor, despre comunicare, disponibilitate emoțională și alți termeni complicați. Și începem să săpăm: ”Băi, mie ai mei nu mi-au zis niciodată TE IUBESC. Sunt traumatizat”. „Mama nu mi-a zis niciodată că sunt frumos”, „Tata nu-mi spunea în copilărie că sunt deștept și că mă iubește”.

 

Am auzit des treburile astea. Parțial, sunt reale. Părinții români din generația alor noștri nu au fost cu teiubescurile la ei prea des. Nu au fost învățați așa, nici ei nu le-au primit și în viață dai mai departe ceea ce ai. Nu ai, nu dai. 

 

Dar au avut mereu grija și stresul de a ne da tot ce ne trebuie, în felul lor. Au avut grijă să avem pâine pe masă, o mâncare caldă mereu, un desert care să ne pună zâmbetul pe buze când eram triști, răciți sau înfrânți de lume.

 

Lucrurile bune din viață    fie ele aniversări, note bune, examene sau reușite – se sărbătoreau cu tort făcut de mama și cu prăjituri de casă. Când viața dădea cu noi de toți pereții, exista mereu grișul cu lapte și cu o lingură de dulceață de cireșe amare.

 

Poate de asta mă întristează atunci când aud, în jurul meu, de părinți din generația colegilor și a prietenilor mei care și-au marginalizat mamele, tații sau bunicii din motive „nutriționale”. Nu ducem copiii la ei, că le dau dulciuri CU ZAHĂR. Nu-i lăsăm la țară în vacanță, că acolo bunica face gogoși și pâine albă. ALBĂ. Cu făină dintr-aia rea, neintegrală, cu gluten. 

 

E alegerea lor, firește, eu n-am copii și nu e locul meu să judec, dar cred că undeva, printre etichete, calorii și alergeni, se pierde faptul că acesta e felul lor de a-și arăta iubirea. Așa au făcut-o o viață întreagă, cine suntem noi să le cerem să se schimbe la 60 sau 70 de ani? Doar pentru că noi credem că acum calea noastră e cea mai bună? Și ei credeau la fel despre a lor.

 

Acesta nu e un articol cu morală sau vreo pildă, nu e nimic altceva decât un îndemn sincer de a ne iubi părinții și – cei care sunt suficient de norocoși să-i mai aibă – bunicii și străbunicii. Nu trebuie să mâncăm ce nu ne place la masa lor, dar nici să nu credem vreo secundă că în acea farfurie e doar tocăniță și ciulama. E și inima lor acolo. Să fim blânzi.

 

Pentru copiii fiecăruia, oricare dintre noi este liber să aleagă așa cum vrea, dar pentru părinții noștri „Vrei mamă niște supă caldă?” este cel mai prețios TE IUBESC la care am putea să sperăm vreodată. Vegetarieni, vegani, raw-vegani sau orice am fi, ar trebui să prețuim asta cum se cuvine.

Foto: Unsplash

5 Comments

  • macarons boutique spune:

    ce frumos scris… ma regasesc…

  • Liana spune:

    Foarte frumos…De mult nu am mai citit ceva atat de pozitiv, sincer si adevarat in contextul ïstoric”al vietii noastre….Am daramat ziduri si am desfiintat reguli si principii bazate pe traditie, iubire si respect si ne fortam sa adoptam regulile altora, ca fiind mai bune…Evident, avem libertatea de a face asta, nu contest acest lucru! Dar…

  • Marcela spune:

    Un articol de suflet! Felicitari,Diana! <3
    Din pacate, cei mai multi dintre parintii moderni nu mai au/aloca timp pentru teiubescuri in farfurie 🙁

  • ina02s spune:

    Superb articol. Mi-a placut mult de tot. M-am regasit in declaratiile de iubire, primite sau oferite. 🙂 O zi perfecta

  • Mimi spune:

    Cat de frumos ai zis! Pe mine m-au crescut ai mei fara carne. Sotul meu a devenit vegetarian dupa un diagnostic care ne-a dat familia peste cap la acel moment, dar acum e bine, slava Domnului. De cate ori mergem la bunica lui, pt mine pregateste tocanite de vegetale, pt el face musai si o tava de fripturi sau alte preparate cu carne. Imediat ce se operase, sotul refuza carnea bunicii si manca ce-mi pregatea mie dumneaei – vegetale. Dar dupa un timp, cand a vazut cat de afectata era de gestul asta, a inceput sa ia si putina carne la indemnurile ei. Si cat e de fericita! Nu era afectata ca o refuzam eu, dar era inacceptabil sa refuze el, care isi petrecuse vacantele acolo, unde era zilnic rasfatat cu cele mai grase, gustoase si pline de dragoste bucate.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.