Nu aș fi cine sunt azi dacă n-aș fi făcut un program de masterat în străinătate, după terminarea facultății. Nu sunt vorbe mari și nici laudă de sine, e realitatea mea: masteratul făcut în America și Marea Britanie (cu opriri în alte câteva campusuri din Europa) mi-a dat acel set decisiv de abilități la momentul potrivit și m-a scos din „capul meu” și din niște tipare strâmte, înspre lumea largă. 

 

A fost ca și cum îmi petrecusem viața în aceeași încăpere, iar deodată s-a deschis ușa și am văzut restul lumii. Chiar dacă până atunci văzusem lumea, s-o vizitezi ca turist și să studiezi într-un mediu internațional sunt două lucruri total diferite.

 

Am spus de multe ori că masteratul meu americano-britanic a fost adevărata mea studenție și asta fără să vreau să minimalizez în vreun fel meritele facultății românești.

 

Facultatea mi-a dat prieteni buni, mi-a dat o bază teoretică solidă, m-a învățat unde să caut, dar ceea ce mi-a oferit „străinătatea” a fost o abordare 360 a lucrurilor. Am simțit că merg din imagine în video, din liniar în tridimensional. Totul a devenit mai clar și, implicit, obiectivele și dorințele mele au devenit mai limpezi.

 

La început, reacția mea față de ceea ce descopeream a fost una de entuziasm  îndoit cu o doză de dezamăgire: dacă lucrurile puteau fi și astfel, de ce nu a fost așa de la începutul studiilor? Nu cumva am pierdut niște ani valoroși?

 

Am înțeles rapid că nu: fiecare parte a educației mele a avut un rol definitoriu și niciuna nu s-ar fi putut fără cealaltă. Așa că m-am relaxat și am încercat să absorb cât mai mult din informație, din energia profesorilor și a colegilor, din felul lor de a vedea lumea. 

 

Asta nu pentru că felul lor ar fi mai bun decât al nostru, ci pentru că ei fac asta de mai multă vreme și – spre deosebire de noi – le-au lipsit anii de cumpănă, de cenzură, de „capac înșurubat” pe libera exprimare și pe tot ce ai voie să gândești și să rostești. De asta ei sunt atât de relaxați, iar nouă încă ne este greu, la atâtea generații distanță, să lăsăm garda jos și să ieșim din niște tipare și formalisme care nu ne aparțin. 

 

Când cei de la University of Sheffield mi-au propus să vin să văd cum se desfășoară cursurile masteratului lor din România și să povestesc, în oglindă, ce a însemnat pentru mine un masterat internațional, mi-a surâs ideea din prima clipă. Cum spuneam, iubesc să aflu lucruri noi, știam deja despre programul lor de Executive MBA (care se desfășoară în România din 2006, cel mai longeviv de acest tip) și, recunosc, îmi era și un pic dor de atmosfera „studențească”. 

Încerc să fac câteva cursuri noi în fiecare an – pe diferite teme care mă preocupă – și mă duc la conferințe și seminare cât de des se poate, dar atmosfera de studiu dintr-o facultate nu se compară cu nimic. Chiar dacă – în cazul Sheffield – ritmul nu e unul studențesc clasic, ci o variantă adaptată la viața alertă a unor oameni care se află deja în câmpul muncii și care nu-și pot pune viața pe pauză pentru a face un masterat full-time. 

 

Însă, tocmai pentru că au ajuns la un nivel al carierei – de regulă middle-management  cu aspirații spre eșalonul de top – în care își doresc să crească și au aspirații profesionale mai mari, au nevoie de un boost. De informație, inspirație, practică, socializare cu oameni asemeni lor, mentorat sau pe toate la un loc.

 

Tot acest mix se întâmplă un singur weekend pe lună – de vineri până duminică, de dimineață până seara – iar specializările sunt șase la număr: General Management, Marketing, Finance, Logistics Management, Healthcare Management și Human Resource Management. Nu e doar în România, ci se desfășoară în total în șapte țări din regiune.

 

Ceea ce m-a impresionat și ceea ce face unic programul de Executive MBA de al Sheffield este abordarea lui holistică: accentul cade pe înțelegerea în profunzime a conceptelor de afaceri și management, dar și pe implementarea lor concretă. Totul trecând prin mentorat, acces permanent la coaching și studii de caz aplicate.

 

Ce m-a învățat pe mine masteratul meu internațional și care sunt lucrurile similare pe care le oferă Executive MBA-ul Sheffield, atât de aproape de noi?

 

M-a învățat să pun întrebări și să dezbat idei, nu oameni

 

Masteratul meu m-a învățat că poți și e recomandat chiar să pui multe întrebări, oricât de simpliste sau stupide ar părea la prima vedere. Nimeni n-o să râdă, nici de întrebare și nici de tine. Faptul că interacțiunea cu profesorul e o normalitate în sistemul occidental face ca orice curs să fie mult mai relaxat și aplicat: când toată lumea poate întreba orice, oricând, nu există limită la cantitatea de idei noi care se pot naște dintr-un banal dialog. Ba chiar de multe ori discuțiile din clasă mi-au rămas mai pregnant în minte decât cursul însuși.

 

În programele occidentale de învățământ, clasa nu se împarte între „întrebări deștepte” și „întrebări prostești”, există doar multe dileme, curiozități, ba chiar și curajul de a te contrazice atunci când nu ești de acord. Cu argumente și cu idei.

 

Masteratul meu străin m-a învățat că nu se dezbat oamenii („Haha, ce întrebare prostească a pus X”, așa cum eram obișnuită din școală), ci ideile, iar scopul unei sesiuni de curs nu este să ieși din ea „fără să te fi făcut de râs”, ci să ieși știind că ai învățat ceva și te-ai bătut pentru o idee. 

 

Sala de curs nu e o arenă cu lei, ci un teren de ping-pong cu idei, însă mi-a luat cam jumătate de an să pot să las scutul jos și să înțeleg că nimeni nu stă la pândă să-mi vâneze greșelile. Acesta este unul dintre marile daruri pe care le primești în urma expunerii la o educație occidentală: înveți să te relaxezi în convingerile tale.

 

Am învățat că profesorii pot fi și mentori de viață

 

Profesorii mei de la masterat au fost primii care m-au întrebat despre mine și despre cariera pe care mi-o doresc la finalul programului. Despre ce vreau să fac atunci când mă întorc în țară sau dacă vreau să mă mai întorc. Mi-au pus întrebări care m-au forțat să-mi răspund mai întâi eu mie, înainte să le pot răspunde lor. 

 

Au fost mai multe momente vitale, dar două îmi stăruie în minte. Primul a fost cel în care profesorul meu de Relații Internaționale m-a întrebat de ce mi-am ales o anumită temă la disertația finală (”Crime împotriva umanității”) și care e legătura mea emoțională cu acest subiect. Al doilea a fost cel în care profesorul meu de Economie, ziarist la „Der Spiegel” m-a întrebat dacă nu m-am gândit vreodată să urmez o carieră din scris, fiindcă lucrările mele au un spirit jurnalistic în ele. Fiecare, în felul său, a pus degetul pe rană.

 

Mi-a fost greu să mă obișnuiesc, psihologic, cu faptul că profesorii relaționau cu noi în acest fel, mai apropiat de mentorat decât de „șefie”. De fapt, cea mai mare barieră psihologică a fost faptul că ne tutuiam, venită fiind dintr-o societate în care distanța față de autoritate e foarte mare. 

 

Știam din școală că profesorul e cel care stă „la catedră”, iar noi suntem cei mici din bănci, care nu vorbesc când nu sunt întrebați. Chiar dacă asta pare ceva care ține doar de clasele primare, obiceiurile mor greu, iar atitudinea pe care o dobândești în copilărie rămâne cu tine. Cei curajoși de mici – puțin la număr – rămân așa și devin rebeli, iar introvertiții timizi se închid și mai mult în ei.

 

La masteratul meu internațional nu am mai fost timida care fusesem dintotdeauna, ci am învățat să-mi spun opiniile, să mă înflăcărez pentru idei, să cer ajutor și să socializez. Nu formal, ci real, iar unul dintre punctele forte ale unui masterat străin este această expunere la idei, oameni și la un tip de socializare care te „crește”. Și, așa cum spunea un înțelept, mintea care-și depășește limitele nu mai revine niciodată la forma inițială.

 

Îți aduce lumea mai aproape

Cei peste 50 de profesori de la Sheffield vin din peste 10 țări, iar acesta este un lucru esențial, fiindcă optica lor este profund diferită de cea cu care suntem obișnuiți. Și la masteratul meu profesorii veneau de peste tot, din Marea Britanie și Israel până la Kenya și Austria, iar cel care m-a influențat cel mai tare a fost profesorul de Drept Internațional, Dr. Suransky, care venea din Africa de Sud și avea câteva decenii de stat la catedră.

 

Experiența lui la prima mână într-o societate măcinată de apartheid m-a ajutat enorm la lucrarea mea de disertație și chiar și acum, la peste zece ani distanță, când aud sau citesc de vreun tratat despre drepturile omului, îmi răsună în cap exemplele lui Dr. Suransky. Pardon, Leonard, fiindcă așa ne-a spus din prima zi că-l putem apela, deși el avea aproape 70 de ani și noi abia săriserăm de 25. 

 

Yossi, profesorul de geopolitică și actualmente unul dintre analiștii CNN pe Orientul Mijlociu, a venit la un moment dat la oră cu un set de CD-uri și ne-a provocat să comentăm situația socială dintr-o anumită perioadă în funcție de versurile unor melodii reprezentative. Colegii mei și cu mine nu-i datorăm doar cunoștiințele noastre despre conflictul din Fâșia Gaza, ci și pasiunea pentru Manic Street Preachers și Travis. 

 

Acesta este un alt dar pe care ți-l face un masterat străin: accesul la alte perspective asupra lumii, adesea neconvenționale. Nici măcar nu trebuie să fii de acord, e suficient să asculți și să treci prin filtrul propriei minți, iar lentila prin care privești lumea se va lărgi progresiv.  

 

Am înțeles că școala nu e doar despre curiculă și cursuri

 

Fiecare facultate are viața, sufletul și tonul ei, iar asta nu e vreo metaforă, ci realitatea. Există un spirit al fiecărui loc, dat de direcția generală, de atitudinea oamenilor din ea și de felul în care profesorii și managementul se raportează la tot.

 

În cazul meu, masteratul meu era american ca ADN, dar se desfășura parțial la Londra și avea o pronunțată amprentă britanică.

 

Școala britanică, cu mixul ei de performanță, disciplină și apartenență, mi s-a potrivit de minune și mi-a dat voie să cresc, oferindu-mi în același timp o structură mai clară decât cea cu care venisem și pe care mi-o formasem singură, din bucăți de experiențe și influențe.

 

Sistemul britanic m-a „structurat” interior, ca atunci când lași un copac să crească liber, dar îl sprijini cu o bucată de lemn ca să crească drept.

 

Mărturisesc că acesta a fost și motivul care m-a convins să merg să audiez câteva cursuri la MBA-ul celor de la Sheffield, fiindcă universitatea-mamă, situată în Sheffield, Anglia, se află în primele 100 de universități din lume și în procentul de 10% universități britanice de cercetare.

 

Poate sunt subiectivă, dar pentru mine stilul britanic rămâne greu de egalat, chiar dacă și facultatea americană și-a lăsat amprenta asupra mea. 

 

Și, pentru că nu doar clasamentele de performanță contează, mi-a atras atenția o statistică inedită: University of Sheffield a fost votată în studiul Times Higher Education Student Experience drept universitatea cu cea mai bună experiență studențească dintre toate cele 24 de universități publice de cercetare din Marea Britanie, așa numitul ”Russell Group”.

 

La final, absolvenții MBA-ului din România primesc o diplomă de Master of Business Administration (MBA) de la The University of Sheffield, UK. Fiind acreditat de Chartered Management Institute (CMI), ei pot primi și o calificare suplimentară, Diploma CMI nivel 7 (echivalentul unei diplome de masterat in Regatul Unit)  în Management Strategic și Leadership. 

 

Nu spun că MBA-ul de la Sheffield o să vă schimbe viața sau o să vă dea o direcție nouă peste noapte.

 

Lucrurile care ni se întâmplă ne schimbă doar în măsura în care le dăm voie, deci trebuie să fim mai întâi pregătiți pentru asta. Dar în mod sigur o să facă ceea ce doar un mediu academic internațional poate: să ordoneze neclaritățile și dilemele, punând în locul golurilor și al semnelor de întrebare bucăți pe care altminteri le-ai putea obține mult mai greu, prin ani de călătorit, de cunoscut oameni și de făcut multe cursuri punctuale.

 

Un MBA internațional care se desfășoară „la noi acasă” poate fi accesul nemijlocit la o lume care altminteri ar fi condiționată de avioane, plecări, sosiri și reconsiderat viața din temelii. Un weekend pe lună este, dincolo de tot ce am scris mai sus, o minimă investiție pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o facă în el însuși, mai ales după 30 de ani.