Despre tot ce-i fin și fain

Maramureș, cu bune și rele: 8 locuri de vizitat în Sighetu Marmației și împrejurimi

By 3 mai, 2018Travels
read time 20 min
 
3 mai, 2018

Maramureș, cu bune și rele: 8 locuri de vizitat în Sighetu Marmației și împrejurimi

După aproape o săptămână de bătut Maramureșul, având drept cartier general orașul „în care se agață harta-n cui”, Sighetu Marmației, am povestit cu sinceritate despre locurile care m-au impresionat cel mai mult, dar și despre micile dezamăgiri sau neconcordanțe între Maramureșul din mintea mea și cel pe care l-am bătut la pas.

by

Luând ca punct de plecare – sau „hub” Sighetu Marmației, proiectul de explorare a Maramureșului realizat alături de prietenii mei de la Romanian Art&Craft a marcat obiectivele maramureșene importante aflate la o distanță de 50-60 de kilometri de Sighet, deși foarte multe se aflau chiar mult mai aproape, precum Săpânța (19 km), Bârsana (20 de km) sau satul Breb (27 de kilometri). Drumurile sunt destul de bune, așa că ne-a fost ușor să ne deplasăm dintr-un punct în altul, dacă scoatem de la socoteală serpentinele demne de „Need for Speed” dintre Sighet și Baia Sprie. Dar despre asta mai târziu.

 

Am scris despre motivele celor de la Romanian Art&Craft de a promova România (găsiți povestea aici) dar în esență este simplu: prin produsele pe care le vând de 15 ani, ei promovează meșteșugul tradițional și munca artizanilor populari, și implicit vor să scoată în față destinațiile și talentele ascunse ale acestei țări. Ne-am găsit unii cu ceilalți anul trecut, când am povestit împreună despre Sinaia, iar proiectul Maramureș s-a născut firesc și organic.

 

Chiar dacă Sighetu Marmației a fost punctul de plecare spre multe obiective turistice, este un loc care trebuie bătut la pas măcar o după-amiază întreagă. Centrul poate fi parcurs lejer în 30 de minute, pentru a admira toate clădirile rămase din perioada interbelică, mai mult sau mai puțin renovate, dar cu o arhitectură foarte armonioasă care se remarcă chiar și de sub un exterior mai „vitreg”. Tot aici se află și casa memorială a laureatului Nobel, Elie Wiesel.

 

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o vizită pe care ar trebui să o facă oricine o dată în viață (scriu despre asta mai jos), dar orașul include și obiective care să-ți pună zâmbetul pe buze. Favoritul meu: cuiul în care se agață harta.

 

Fiindcă Sighetu Marmației are o rezonanță de „capăt de lume”, fiind așezat foarte aproape de granița cu Ucraina, în nordul de mijloc al țării, se folosește adesea expresia „locul unde se agață harta-n cui”. Înzestrați cu simțul umorului, sighețenii au oficializat această sintagmă, inaugurând anul trecut un monument simpatic dedicat CUIULUI în care se agață harta. Toată lumea trece pe lângă el cu un zâmbet, iar turiștii nu pleacă fără o poză (am văzut inclusiv grupuri pozându-se lângă el), așa că misiunea a fost îndeplinită.

 

 

 

În cele ce urmează iată obiectivele explorate de noi, împreună cu concluziile mele despre această călătorie:

Mocănița de pe Valea Vaserului

Se află în Vișeu de Sus, la aproximativ 60 de kilometri de Sighetu Marmației și trebuie făcută dis de dimineață. Povestea completă cu ore, costuri și experiență în sine o găsiți în articolul dedicat de pe site: ”Cum a fost cu Mocănița de pe Valea Vaserului”.

 

 

 

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

 

Am scris un articol special dedicat Memorialului de la Sighet, intitulat „Memorialul de la Sighet: vizită obligatorie într-o viață de om”. Cred că titlul spune totul și vă rog din tot sufletul să îl citiți. Eu nu rog niciodată oamenii să-mi citească articolele, e strict o alegere personală, de chef, dispoziție sau afinitate. De data asta, la ACEST articol, vă rog.

 

Lacul Albastru de la Baia Sprie

 

Este o minune a naturii, datorită felului în care își schimbă culoarea în funcție de soare și de temperatura apei în fiecare anotimp: de la turcoaz primăvara la verde deschis vara și verde închis sau chiar maro toamna. Încă nu s-a găsit o explicație științifică, dar priveliștea este minunată și merită vizitat dacă treceți prin Baia Sprie sau sunteți în zonă și vă puteți abate o oră sau două.

 

 

Simt însă nevoia să clarific unele chestiuni, fiindcă a fost poate cel mai „confuz” obiectiv turistic din punct de vedere al informațiilor pe care le-am găsit disponibile online despre MODUL în care poți ajunge și despre gradul de dificultate a drumului. Inclusiv pe ceea ce pare a fi site-ul oficial al acestui loc informațiile nu prea coincid cu realitatea.

 

Experiența noastră a fost cam așa: am plecat din Sighetu Marmației, traversând pasul Gutâi la capătul unei porțiuni de serpentine pe care mai sus o asemuiam cu un traseu „Need for speed”.

 

Peisajul stânga-dreapta este superb, dar pentru cei cu rău de mașină poate fi totuși un disconfort. Aș îndrăzni să spun că merită, totuși.

 

În toate sursele de informație găsite online ni se spunea că traseul pe jos până la lac durează cam 30-40 de minute, că pleacă din mijlocul orașului și urcă în pantă kilometri la rând. Unii spuneau că traseul e lejer, alții că este îngrozitor de dificil, iar câțiva că le-a cam scos sufletul. Unde să faci media aritmetică?

 

 

Nu știam la ce să ne așteptăm, dar realitatea din teren a fost cam așa: NU, nu pleci din mijlocul orașului pe jos decât dacă ai în plan să faci un anumit număr de kilometri pe ziua respectivă și vrei să fii sigur că-i bifezi.

 

Altminteri cred că oricine se abate din drum pentru a vizita lacul vine cu mașina, iar cu mașina poți merge până aproape de ultima porțiune. E asfalt, într-o pantă considerabilă, dar repet: asfalt. Din locul în care lași mașina și unde se termină asfaltul (pe strada Ghiocelului, mi-a atras atenția denumirea), urci cam 300-400 de metri în pantă, prin pădure, pe un drum destul de accidentat.

 

Nu e vorba doar de unghiul de urcare, cât de condiții: pământ care alunecă, pietriș care îți fuge pe sub picioare, multe frunze care au fix același efect instabil.

 

Noi am urcat cam 15 minute, fiindcă aveam și echipament greu foto-video, dar la final realitatea nu s-a potrivit deloc cu ceea ce citisem. A fost abrupt, dar nicidecum atât de lung și obositor precum ne așteptam. Prin urmare, dacă auziți undeva că traseul e de nu-știu-câți kilometri prin pădure, sigur persoana a pornit din altă parte, dar nu din Baia Sprie. La fel și dacă vi se spune „amenințător” că o să urcați o oră pe jos.

 

Da, puteți urca și două ore, dacă porniți chiar din centrul orașului, dar numai dacă vreți voi. Altminteri mașina poate urca foarte bine panta până în apropiere de pădure. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place să merg pe jos și merg kilometri zilnic, dar nu văd care e plăcerea să urci în pantă, pe asfalt, când ai putea să iei mașina. Dacă era drum prin pădure măcar exista argumentul aerului curat, dar așa nu stă în picioare.

Cimitirul Vesel de la Săpânța

 

Am scris un articol dedicat despre Săpânța, care include și un interviu cu Dumitru Pop Tincu, meșter popular și păstrătorul casei memoriale a lui Stan Ioan Pătraș, fondatorul Cimitirului Vesel. Articolul îl găsiți aici și se numește „Maramureș: Cimitirul Vesel de la Săpânța e oricum, numai vesel nu”.

Mănăstirea Peri din Săpânța – cea mai înaltă biserică de lemn din lume

 

Mănăstirea Peri din Săpânța este unul dintre cele mai cunoscute și reprezentative lăcașuri de cult din Maramureș, nu doar la nivel național, ci mondial: este înscrisă în Cartea Recordurilor drept cea mai înaltă biserică de lemn din lume, cu 78 de metri înălțime. Se află la mai puțin de un kilometru de granița cu Ucraina (un detaliu deloc întâmplător, după cum veți vedea mai jos), iar turla ei impresionantă este vizibilă de la nu mai puțin de 5 kilometri distanță.

 

Mănăstirea este așezată în mijlocul unei păduri – parc dendrologic –  și, chiar dacă este relativ recentă (a fost înființată în 1997), are secole de istorie care o preced. Timp de peste 300 de ani, a existat o biserică de piatră cu numele Peri – fondată de voievozii Drăgoșești – în care și-a avut sediul Episcopia Română a Maramureșului. Ea se afla în localitatea maramureșeană Peri, actualmente parte din teritoriul Ucrainei.

 

La acea vreme, hramul era cel al Sfântului Arhanghel Mihail și, chiar dacă biserica Peri a fost distrusă în secolul XVIII, legenda ei nu a pierit. În 1997 a fost construită actuala mănăstire, chiar pe granița cu Ucraina, spre a fi cât mai aproape de vechiul oraș Peri și reînnodând, măcar ca tribut peste timp, relația cu vechea mănăstire maramureșeană cu același nume.

 

 

 

 

Mănăstirea Bârsana

 

Aflat pe valea Izei, în satul Bârsana, la 20 de kilometri de Sighetu Marmației, complexul de clădiri al mănăstirii Bârsana este unul dintre locurile de neratat dacă treceți prin Maramureș. Iar dacă nu e chiar în drum, merită să vă faceți drum special pentru ea.

 

 

Biserica veche din cadrul mănăstirii face parte din patrimoniul mondial UNESCO, iar cea nouă este una dintre cele mai înalte biserici de lemn din România, cu 57 de metri înălțime.

 

Vechea biserică din lemn are o vechime de trei secole, iar primele atestări documentare ale unei mănăstiri pe actualul loc al Bârsanei datează chiar din secolul al XIV-lea. În stil gotic maramureșean, la fel ca toate bisericile din lemn pentru care regiunea e celebră, este o oază de pace și spiritualitate.

 

Credincioși sau nu, cunoscând istoria locului sau nu, la Bârsana veți simți nevoia de a zăbovi un pic mai mult, pentru a vă trage sufletul și a vă încărca de liniște pentru mult timp de-acum încolo.

 

 

 

 

Muzeul Satului Maramureșean

 

„Muzeul Satului Maramureșean” sau „Muzeul Maramureşului” este varianta maramureșeană a Muzeului Satului: o colecție de case reprezentative pentru stilul zonei, așa cum Craiova are „Muzeul Olteniei”, Timișoara „Muzeul Banatului”, Suceava „Muzeul Bucovinei” și așa mai departe.

 

Sunt sigură că oamenii care au grijă de el se străduiesc și fac tot ceea ce pot, cu mijloace minime, dar ar fi bine să existe mai multe fonduri, mai mult interes, mai multe șanse pentru acest loc, care ar putea fi mult mai îngrijit. Cred că asta spune totul. Eu vă sfătuiesc călduros să-l vizitați, priveliștea e frumoasă și fiecare ban din bilete contează. Dar mi-aș dori mai mult, recunosc.

 

 

 

 

Și o dezamăgire personală, pe care mi-o asum

Maramureșul mi-a plăcut foarte tare, este cu adevărat un colț de rai și din fericire nu singurul pe care-l are această țară. Peisajele, natura, oamenii calzi (în marea lor majoritate), am apreciat pe deplin toare aceste lucruri și sunt recunoscătoare pentru experiența de ansamblu. Ceea ce a fost însă o dezamăgire pentru mine a fost felul dezlânat în care arată foarte multe sate din zonă, datorită lipsei totale de viziune la nivel înalt. Nu e vina oamenilor că au construit cum au putut și au știut, e vina celor care trebuiau să-i îndrume, ca parte din jobul și mandatul lor.

 

Dacă în satele tradiționale franțuzești, italiene sau germane există reguli stricte legate de culorile oficial-acceptate, de stilul în care trebuie construite, văruite și reparate casele și alte detalii care se respectă cu strictețe fiindcă fac obiectul unor legi (și, implicit, al unor amenzi usturătoare), în Maramureș oamenii care au câștigat bani din munca lor și au dorit să investească într-o casă mai bună au construit fix cum au vrut, unde au vrut, în ce culoare și stil au vrut, adesea fără legătură cu nimic altceva din jur.

 

 

În câteva dintre satele considerate emblematice și care îmi fuseseră îndelung lăudate am găsit niște monstruozități din beton, sticlă și inox, într-un stil care s-ar fi potrivit oriunde altundeva, de la un business park la o suburbie americană. Nu vorbesc de un exemplu sau două, ci zeci.

 

Foarte puțină coerență, foarte puțină atenție la tradiție, ceea ce m-a întristat. Generația de artizani precum meșterul de la Săpânța și ceilalți meșteri pe care i-am cunoscut datorită celor de la Romanian Art&Craft se stinge, iar tradițiile se vor duce împreună cu ei. Nu sunt pesimistă, sunt realistă.

 

Tot ceea ce ne-ar fi trebuit ar fi fost o lege clară și bine-făcută, care să se respecte și care să privească regiunile în ansamblu: cum vrem să se dezvolte? Cum vrem să arate peste 20,30,50 de ani? Porțile sculptate sunt mândria locului… ce facem să le păstrăm și să ne asigurăm că tradiția dăinuie? În multe sate istorice proporția porților maramureșene este cu mult mai mică față de cea a construcțiilor clasice din fier, pe care le poți regăsi oriunde altundeva.

 

 

Dincolo de lucrurile frumoase pe care le-am văzut, această călătorie a fost și un „semnal de alarmă” care m-a făcut să-mi dau seama cât de important este acest demers al păstrării tradiției și m-am bucurat chiar și mai tare să fiu alături de oameni care își fac partea lor din această misiune, precum cei de la Romanian Art&Craft.

 

Îndemnul meu – pe care eu îl urmez deja, așa că am dreptul să-l ofer fiindcă fac ceea ce spun, nu doar vorbesc – este să încurajați autenticitatea, nu kitsch-ul. Cumpărați produsele meșterilor populari, sprijiniți-i, nu acceptați copiile „made in China” și compromisul.

 

Fie că vă duceți direct la ei la poartă, fie că le cumpărați produsele de pe site-uri care lucrează cu ei, precum Romanian Art&Craft (care are colecții întregi făcute cu meșteșugari), fie că stați într-o pensiune sau mâncați o lingură de mâncare undeva, nu faceți rabat de la ceea ce ar trebui să fie și CUM ar trebui să fie obiectul și experiența pentru care plătiți.

 

Căutați căsuțele tradiționale, făcute cu respect pentru locul în care se află, nu clădirile din beton, cu bare de inox și termopan la geam, care propovăduiesc „spiritul maramureșean” doar cu vorba.

 

Este minimum pe care-l putem face pentru a ține în viață satul acela maramureșean pe care toată lumea îl laudă, dar care dispare încetul cu încetul sub straturile unui „contemporan” prost înțeles și chiar mai prost aplicat.

În fotografii sunt îmbrăcată cu o ie tradițională de la Romanian Art&Craft, realizată de către meșterii lor populari, port o geantă din pânză cu motive tradiționale și produsele pe care le consum (și nu doar pentru poză) sunt câteva dintre preferatele mele de la ei: prunele în ciocolată, nucile umplute sau turta dulce. L-am avut alături și pe Vlăduț de la Vlăduț’s Story, pe care o să-l mai regăsiți și în poveștile din Oradea, ca mascotă.

Fotografii: Liviu S.Ungureanu pentru Romanian Art&Craft.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



15 Comments

  • cafeaculapte spune:

    Aș vrea doar să vă atrag atenția că oamenii din Maramureș sunt și ei, la fel ca noi toți, dornici de o viață confortabilă. O construcție modernă nu este o dovadă că oamenii își uită rădăcinile, ci că trăiesc timpurile actuale. Pe cei care cred că ar trebui să păstrăm cu sfințenie trecutul, i-aș invita să locuiască ei într-o casă tărănească așa cu era ăn secolul trecut, sau să nu ne oprim la secolul trecut, să mergem până la daci sau mai departe? Este lăudabilă dorința de a păstra trecutul, dar cred că oamenii nu trebuie să ”sufere” trecutul, ci să-l cunoască. Cred că ăsta este rolul muzeelor.

    • Georgeta spune:

      BUNA SEARA , COMENTARIUL DUMNEAVOASTRA NU ARE NICI IN CLIN NICI IN MINECA CU CE DORESTE SA SPUNA DOMNISOARA DIANA IN ACEST ARTICOL. IMI PARE RAU .

  • Patricia spune:

    Superba initiativa. Locurile le-am vizitat aproape pe toate. Lacul albastru de la Baia Sprie va urma la viitorul drum. E un taram de vis. Sunt total de acord cu tine, la plusuri si minusuri. Am avut aceeasi impresie. In ceea ce priveste mesterii populari, chiar am batutu la poarta lor si am si achizitionat obiecte care sunt nepretuite. Felicitari!

  • johnnybravo spune:

    Sărut mâinile . Stimată domnișoară , articolele scrise de dumneavoastră sunt obiective și emoționante , totodată . Sunt din Sighetu – Marmației și recunosc că , ați dat culoare zonei , prin prezență și descrierea locurilor . Mulțumesc . Cu stimă , un locuitor al meleagurilor sighetene , B .

  • Anonim spune:

    Sărut mâinile . Stimată domnișoară , articolele scrise de dumneavoastră sunt obiective și emoționante , totodată . Sunt din Sighetu – Marmației și recunosc că , ați dat culoare zonei , prin prezență și descrierea locurilor . Mulțumesc . Cu stimă , un locuitor al meleagurilor sighetene , B .

  • Roxana spune:

    Superb. Am fost acolo cu parintii mei si baietelul meu cel mare, acum 2 ani. Mi-am incarcat sufletul cu bucurie iar parintii mei, au plans de fericire.
    Oamenii buni si senini, e colt de Rai pentru mine. M-as intoarce mereu si planuiesc sa o fac, ori de cate ori voi avea ocazia. Am ratat Valea Vaserului insa data viitoare, nu-mi mai scapa.
    Apreciez mult calitatea articolelor tale si viziunea.
    PS: Ador globul de zapada, am o intreaga colectie acasa. De unde pot sa mi-l daruiesc?

  • Maria spune:

    Legat de mesteri si traditii. Doar pentru informare eu vreau sa ma relochez la tara si sa invat sa tes la razboiul de tesut si sa fac obiecte decorative traditionale din tesaturi. IN afara de faptul ca mi-ar trebui ceva timp sa gasesc un razboi de tesut bun ar trebui si mai mult timp ca sa invat acest mestesug. Am cautat pana acum si nu am gasit.
    Stiai ca statul irlandez impulsioneaza mestesugul popular prin fonduri masive date celor care vor sa faca asa ceva si taxe ZERO?
    eu am fost incantata de Maraures, am strabatut muntii Gutai intr-o toamna si am avut impresia ca toamna si-a varsat toate culorile acolo, oamnii intalniti de mine au fost deosebiti . As recomanda oricui sa vada Maramuresul cel putin o data in viata

    • Statul roman nu prea face nimic pentru mestesugari, initiativele private sunt speranta… Si mie mi-a placut mult natura maramureseana, dar satele ar putea fi mai protejate de kitsch. Din pacate aceasta protectie implica tot o politica activa a statului, ceea ce nu e cazul…

  • Ela spune:

    Despre bisericile înscrise în patrimoniul UNESCO nici un cuvânt? Sunt biserici unicat din 1500-1600 , cu pictură pe lemn ca cele din Budeșt, Călinești , Ieud , dar ele nu sunt COMERCIALE ca Bârsana sau Săpânța?

    • Nu am ajuns acolo, nu poti vedea tot Maramuresul intr-o saptamana. Sunteti cam nervoasa fara motiv, in „casa” altuia. Eu sunt un singur om si nu mi-am propus sa cartografiez Romania la kilometru, am ales cateva obiective pe care imi doream sa le vad pe viu. Nu au intrat zilele in sac, iar daca vi se par atat de frumoase acele biserici – cum sunt sigura ca si sunt – sunteti libera sa scrieti dvs. despre ele.

    • Lidia Laszlo spune:

      Cat de mult bun simt si diplomație ai, Diana. Am rămas siderata la citirea comentariului doamnei Ela.

    • Ah, nu mai pun de mult la suflet asemenea comentarii. Fiecare e liber sa spuna ce vrea pana la urma, dar uneori si eu raman uimita cum de unii nu pot si nu vor sa vada decat raul, lipsa, eroarea. Au o placere deosebita pentru asta… Pacat… pentru ei.