Am auzit de atâtea ori despre Mocănița de pe Valea Vaserului încât începusem să am impresia că am fost deja acolo dinainte să fi fost efectiv. Am văzut celebrele poze cu aburul gros care se ridică din coșul locomotivei și am dat zeci de „like”-uri la imagini cu vagoanele vechi și cochete. Am auzit poveștile altor călători și am fost sfătuită de prieteni din zonă să vin aici. Iar acum, când am ajuns în sfârșit, Mocănița a fost primul meu contact efectiv cu Maramureșul, ca parte a unui proiect de promovare a României alături de prietenii mei de la Romanian Art&Craft.

Am scris despre motivele lor de a promova România aici, dar în esență este simplu: prin produsele pe care le vând de 15 ani, ei promovează meșteșugul tradițional și munca artizanilor populari, și implicit vor să scoată în față destinațiile și talentele ascunse ale acestei țări. Ne-am găsit unii cu ceilalți anul trecut, când am povestit împreună despre Sinaia, iar proiectul Maramureș s-a născut firesc și organic.

 

Dincolo de toată documentarea și anticiparea, experiența Mocăniței este una profund personală. Fiecare o simte diferit și extrage din ea concluzii diferite. Prin urmare, trebuie neaparat s-o bifați în această viață, pentru a vă face propria părere și a trăi emoțiile proprii.

Ceea ce urmează mai jos sunt impresiile mele, ale unei iubitoare de trenuri care visa cândva să locuiască într-o gară și pentru care trenurile au fost mereu o sursă de fascinație.

În primul rând, Mocănița este un obiectiv maramureșean clasic, dar e românească și… nu e. Este operată de o companie germană, care a conceput un sistem atât de bine pus la punct încât te simți din prima clipă ca la orice obiectiv turistic din afară, unde totul merge ca o mașinărie bine unsă. Ceea ce e reconfortant.

 

Gara Mocăniței se află în Vișeu de Sus, localitate maramureșeană aflată pe locul al doilea în lista celor mai MARI orașe din România, ca suprafață. Nu glumesc, pe locul întâi se află Broșteni (județul Suceava), iar pe al treilea Săcele de lângă Brașov (sursa o găsiți AICI).

Există trei „Vișee”: Vișeu de Sus, Vișeu de Jos și Vișeu de Mijloc.  Acesta dintâi se află la întâlnirea dintre două râuri – Vișeu și afluentul său, Vaser – iar Mocănița traversează Valea creată de râul Vaser.

Poți cumpăra biletele pentru Mocăniță direct din gară, dar ideal este să le iei online, fiindcă altfel riști să stai la o coadă enormă și să te trezești că nu mai găsești bilet fiindcă alți călători au venit de la șase dimineața ca să-și cumpere unul. Nu e un mit, e o realitate. Prima Mocăniță pleacă la ora 9:00, iar biletul nu îți garantează un anume loc, așa trebuie să vii cu cel puțin 30-40 de minute înainte ca să fii sigur că vei călători în condițiile pe care ți le dorești.

 

Călătoria durează 5 ore și jumătate: două ore dus, două ore întors și o oră și jumătate la popasul de la Paltin, un luminiș unde se ia și masa de prânz. Acela este punctul terminus al Mocăniței, de unde ea se întoarce în gara din Vișeu de Sus. Prețul unui bilet de adult este de 55 de lei, dar când cumperi online îți poți lua și un pachet care să includă gustarea și mâncarea de prânz de la Paltin.

 

Cu tot cu acest pachet, ajunge la aproape 100 de lei de persoană, dar nu cred că exista nimeni în tren care să nu-și fi luat, prin urmare afacerea e bună și oamenii sunt dispuși să plătească. Asta apropo de ceea ce se spune foarte des despre turismul românesc: că „oamenii nu vor, nu dau bani, nu vin” și alte sintagme asemenea.

Ba da, oamenii plătesc și vin cu toată familia: bunici, copii, chiar și cu cățeluși simpatici (după cum am avut în trenul nostru), dar trebuie să-i atragi cu ceva. Dincolo de perspectiva celor 20 de kilometri cu Mocănița, Calea Ferată Forestieră din Vișeu de Sus vinde o experiență civilizată, corectă și previzibilă pentru client: fără nervi, încurcături și complicații.

Totul a mers simplu și lin: ne-am ridicat biletele de la ghișeul special de online din gară, ne-am urcat în tren și ne-am ales locurile (cu jumătatea de oră anticipată pe care o menționam mai sus), iar la popasuri exista un loc special din care îți ridicai gustarea (gogoașă cu cafea sau ceai) și apoi mâncarea de prânz (un platou cu varză, cârnăciori și carne de porc).

Tradițional românesc meniul, într-adevăr, dar probabil că oamenilor le place. N-a fost pe gustul meu mâncarea, dar eu nu sunt un etalon, nefiind o fană a tradiționalului culinar.

 

Traseul complet de tren este de 60 de kilometri pe calea ferată forestieră, însă de la Paltin – unde se află și un foarte mic muzeu – nu poți să te deplasezi decât cu drezine (mașini modificate pentru a circula pe calea ferată) care se închiriază cu 100 de euro, din ceea ce ne-a informat „domnișoara controlor” care ne-a compostat biletele. Vreo cinci drezine ne-au depășit în anumite momente ale călătoriei, așa că probabil că există piață și pentru asta. Dar Mocănița în sine este, totuși, atracția principală.

Nu am stat în Vișeu de Sus, așa că nu vă pot sfătui în legătură cu vreo cazare. Punctul nostru de plecare a fost Sighetu Marmației – de unde sunt cam 20 de kilometri până la Vișeu – dar am mâncat la prânz la o pensiune care ne-a plăcut foarte tare, Pensiunea Nagy. Proprietarul este un domn care a lucrat mulți ani în Germania și care, după ce s-a întors în țară, și-a deschis această locantă cochetă.