Multe branduri visează să devină atât de cunoscute și de iubite încât să nu fie doar mărci înregistrate.

 

Vor să se contopească cu personalitatea oamenilor și să devină stiluri de viață, moduri recognoscibile de a trăi.

 

Puține au reușit această performanță, iar Mini este unul dintre ele. Apple, Porsche și alte câteva se află în aceeași mică și exclusivistă familie, a brandurilor pentru care relația cu clienții devine simbiotică.

 

Nu e vorba de statut, ci de o apartenență, de un stil de viață și de o conexiune emoțională.

 

Când Porsche – al doilea love-brand al meu din domeniul auto – m-a invitat prima oară la un eveniment destinat jurnaliștilor de lifestyle, am descoperit un nou univers acolo, pe care nu l-aș fi apreciat la adevărata lui valoare dacă nu aș fi avut deja „școala” Mini.

 

Mini m-a învățat despre branding, marketing și identitate de brand mai multe decât cursurile mele din facultate și mult mai convingător.

 

Chiar dacă merg mult pe jos și cu metroul, mașinuța asta roșie m-a însoțit la 90% dintre interviurile mele din carieră, mi-a purtat familia, prietenii și câinele, fără să îmi facă nici cea mai mică problemă.

 

13 ani fără nicio problemă.

 

Am spus mereu că voi renunța la Mini doar pentru un alt Mini, iar de la finalul acestui an voi avea o mașină electrică, identică celei care m-a însoțit până acum.

 

Electricele sunt viitorul, dar faptul că nu mi-am pus problema să renunț la Mini pentru vreo altă marcă și am așteptat apariția lui Mini electric pentru a face schimbarea dovedește legătura mea cu brandul.

 

De ce iubesc Mini?

Fiindcă mi se pare în continuare cea mai frumoasă mașină din lume, ca design.

Pentru că este extraordinar de încăpătoare pentru dimensiunile ei, consumă puțin, este foarte stabilă în curbe și îi găsesc loc de parcare în cele mai mici spații posibile.

 

Pentru că pare mică din afară, dar mult mai spațioasă odată ce intri înăuntru. Un fel de Kinder cu surprize al mașinilor.

 

Toți oamenii care au intrat în ea în ultimii 13 ani au concluzionat că e mult mai mare decât își imaginau.

Pentru că, după 13 ani de când conduc Mini, încă zâmbesc când trec pe stradă pe lângă vreun alt Mini.

 

Pentru că scriu acest articol care sună mai laudativ ca orice testimonial fără să am niciun fel de beneficiu și fac reclamă DEȘĂNȚATĂ brandului de un deceniu, doar fiindcă mi se pare minunat.

 

Pentru că eu, care nu mă atașez de obiecte materiale, am contemplat vreo două luni perspectiva de a nu vinde mașina mea actuală, de a o păstra în garaj doar ca să o privesc din când în când.

 

Deși una identică vine peste două luni, îmi era greu să mă desprind de cea pe care am condus-o 13 ani, aș fi păstrat-o pentru totdeauna.

 

Tot eu, minimalista care simte nevoia să-și trieze perpetuu posesiunile – fiindcă i se pare invariabil că are prea multe – am o nevoie irezistibilă de a cumpăra orice are legătură cu Mini: carnețele, machete, pernuțe. Și să le și diminutivez, după cum vedeți.

 

Chiar dacă mă stăvilesc în aceste achiziții, dorința rămâne, fiindcă tot ce e legat de Mini mi se pare nițel magic.

 

Aceasta este magia acestei mașini și am vrut să dedic acest articol „buburuzei” mele care m-a însoțit 13 ani. Număr cu noroc.

 

Despre cea electrică voi povesti mai pe larg atunci când vine, dar am vrut să închei acest capitol al vieții mele automobilistice așa cum se cuvine.

 

Cu această ocazie, am constatat că nu am poze cu mine și cu mașina, deși mi-am petrecut o bună parte a timpului în ea.

Tocmai pentru că a fost mai mult un stil de viață decât un obiect, n-am simțit nevoia să mă fotografiez în ea. O consideram un fel de extensie a persoanei mele și, chiar dacă nu avem poze, am avut o VIAȚĂ întreagă împreună.

 

Rămas bun, Mini!

Bine-ai venit, Mini!