Prima dată când ajuns în Orientul Mijlociu, în 2005, deșertul abia începea să fie populat de zgârie-nori. Dubaiul era noua jucărie la modă, mașinăria de vise a lumii, ca un magazin imens, proaspăt deschis și încă mirosind a nou. 

Mi-a plăcut, deși nu avea nici un sfert din magia de acum, iar emiratul vecin, Abu Dhabi, era o mare de vile albe, cochete, pe marginea unei plaje. Tocmai se construise hotelul de șapte stele „Emirates Palace”, dar în afară de asta Abu Dhabi avea doar planuri, concepte și încă mulți bani din petrol.

Atunci, la întoarcerea în țară, mi-am cumpărat un număr din ”Time” care vorbea exact despre ceea ce văzusem: despre viitorul Emiratelor Arabe Unite, iar o pagină întreagă era dedicată viitorului Luvru din Abu Dhabi, dar și parteneriatului pe care emiratul avea să-l semneze cu Guggenheim Museum, pentru un Guggenheim Abu Dhabi. 

Însuși jurnalistul care semnase articolul se străduia să dezamorseze, cu argumente pro și contra, aparentul ridicol al acestei idei: Guggenheim în Abu Dhabi? Luvru în Abu Dhabi? Un Luvru în deșert, cu piese împrumutate de la Luvrul „adevărat”? Ce sacrilegiu!

 

Acel articol mi-a aprins imaginația și nu l-am uitat niciodată. Tacit, am așteptat să văd întâmplându-se acele povești care păreau aproape SF, iar în 2017, când s-a deschis oficial Luvrul din Abu Dhabi, m-am simțit de parcă se împlinise o predicție. 

Mi-am dorit enorm să-l văd, mai ales că a fost creat de Jean Nouvel, un arhitect francez pe care-l descoperisem vizitând în 2014 – ca parte a unui grup de presă – clădirea care avea să devină noua filarmonică din Paris. Tot o clădire futuristă, dar mult mai controversată.

Acum o lună, în octombrie 2019, firma lui Nouvel a fost amendată de statul francez cu 170 de milioane de euro pentru că a încheiat proiectul noii filarmonici mult mai târziu față de data prevăzută în contract și mult peste bugetul stabilit. Dincolo de chestiunile tehnice însă, stilul lui Nouvel este spectaculos și inconfundabil.

Așadar, pentru mine erau multe simboluri, semne și legături care-mi indicau că e neaparată nevoie să ajung aici și să-l văd pe viu.

 

Momentul a venit acum, odată cu croaziera pe Azamara (despre care am scris aici: ”Voiaj pe Azamara Quest, un vas de croazieră ca un boutique-hotel”, pentru că vasul a oprit două zile în Abu Dhabi, iar primul loc în care mi-am dorit să ajung a fost Luvrul, elementul-central al noului „Cultural District”, cum numesc locuitorii din Abu Dhabi insula de cultură în care urmează să apară și Guggenheim și cine știe ce alte muzee.

Chiar dacă am auzit păreri împărțite, de la aplauze pentru ingeniozitate până la acuze de kitsch și „consumerism cultural”, eu una am admirat din prima clipă decizia familiei regale din Abu Dhabi de a „franciza” mai mult decât restaurante, hoteluri și branduri celebre. De a „franciza” cultura.

Între a deschide zece mall-uri noi care să-și dispute titlul de „cel mai mare din lume” și a crea o insulă de cultură în mijlocul deșertului, nu văd de ce ne-am extazia la prima variantă și am arunca pietre în cea de-a doua, ca și cum cultura nu și-ar avea locul într-un oraș din deșert, în schimb parcurile de distracții și magazinele de lux da. 

Cultura are loc oriunde, iar când ai la dispoziție peste 500 de miloane de dolari doar pentru numele Luvru, deschizi un Luvru.

Și creezi un loc care te ține prins șase ore – cât am stat eu – și îți oferă o altă perspectivă asupra artei și a civilizației. Puriștii vor considera în continuare că „marea cultură” trebuie să rămână o cetate cu ziduri înalte, strict pentru inițiați, în timp ce iubitorii de cultură în general se vor bucura că lumea se împânzește și de muzee, nu doar de mall-uri și reprezentanțe Ferrari World.

 

Și, cu sau fără numele Luvru în titlu, muzeul de sub imensa cupolă a lui Jean Nouvel este o revelație. O să argumentez și de ce.

Pentru că se află în Abu Dhabi, în mijlocul unei culturi care iubește designul elaborat și unicitatea, era clar că Luvrul va fi „instagramabil”. Nu cred că se aștepta nimeni la ceva discret și minimalist, deși – lăsând deoparte senzaționala cupolă în stilul clasicelor domuri arăbești – totul este foarte simplu și epurat de neesențial. 

 

Cerul de dantelărie de deasupra, cântărind 7.500 de tone (exact cât tot Turnul Eiffel) este însă atât de frumos și suprarealist încât îți vine să-l privești și să-l pozezi la nesfârșit. Oricâte fotografii i-ai fi făcut, mereu ai senzația că acum, aici, acest unghi poate să-i surprindă complexitatea. 

 

Dar nu, nicio poză nu poate surprinde măreția acestei cupole formate din 7850 de stele suprapuse în diferite unghiuri și straturi pentru a crea o „ploaie de lumină”. Poate să ți se pară prea mult, prea strident, prea megalomanic cum mi-a zis cineva, dar nu are cum să te lase indiferent. Mie mi-a plăcut enorm.

Vizitatorii erau eclectici: de la chinezi, japonezi și emirati până la mulți, foarte mulți francezi de tote vârstele, care se minunau în fața unor exponate aduse taman de la Luvrul lor, din Paris.

O doamnă la o vârstă venerabilă i-a spus soțului ei, în fața portretului expresiv al unui tânăr roman din secolul al treilea, exact ceea ce gândisem cu voce tare cu câteva minute mai devreme: „Nu observasem niciodată aceste piese la Luvru în Paris. Sunt incredibile”.

Exact acesta este farmecul micului Luvru din deșert.

 

 

Luvrul din Paris, Marele Luvru, reprezintă un oraș în sine. Țin minte cum, la prima mea vizită la Paris, am intrat dimineața și am ieșit după lăsarea întunericului, obosită frântă și fără să fi văzut mai mult de jumătate. Restul am lăsat pe a doua zi și mi-am compensat „restanțele” cu încă multe episoade suplimentare, la fiecare nouă călătorie la Paris.

Mult mai târziu, o româncă de profesie istoric, care face tururi ghidate ale Luvrului, mi-a explicat că Luvrul făcut „sistematic” îți ia minimum patru zile, câte 6-7 ore pe zi. Mai grăbit, dar fără să ratezi nimic esențial, cam două zile întregi. Cine are acest timp?

Tocmai de asta, Luvrul din Paris se gândește să dea jos de pe perete Mona Lisa lui Da Vinci, în fața căreia se adună și se înghesuie în orice moment câteva mii de persoane, și să fluidizeze astfel un muzeu în care lumea vine pentru exponatele-vedetă.

Restul este, de cele mai multe ori, periat cu privirea,  în timp ce cauți statuia fără brațe a lui Venus din Milo, pe Victoria de la Samotraki sau tabloul Libertății care mână oamenii în luptă, semnat de Delacroix. O piesă precum portretul tânărului roman anonim din fotografia de mai jos, cu ochii lui șfichiuitori și hipnotizanți, nici n-ar fi fost băgat de seamă acolo. Nu era timp.

Aici intervine farmecul surprinzător al Luvrului din Abu Dhabi: având o colecție mică, itinerantă, aleasă să spună o poveste (și foarte bine curatoriată!), îți pune sub lupă obiecte pe lângă care ai fi trecut razant la „Luvrul mare”.

Nu pentru că ai fi vreun ignorant, ci pentru că atenția noastră e limitată, capacitatea de concentrare la fel, iar după ce ai trecut prin 50 de săli din aproape 300 cât are Luvrul din Paris, mintea, emoția, sufletul nu mai pot să ducă. Și mai dau și „skip”.

Aici, la Luvrul din Abu Dhabi, sunt doar 12 încăperi, grupate sub forma unei povești cronologice, plus alte două spații expoziționale care găzduiesc evenimente temporare. Am prins două astfel de expoziții extraordinare. 

 

Prima este „Rendez-vous a Paris”, despre toți artiștii străini care au găsit refugiu pentru creație la Paris, printre care și Constantin Brâncuși, care are o insulă specială dedicată. Al doilea este „10.000 de ani de lux”, căruia i-am dedicat și un articol special, AICI.

La Luvrul din Abu Dhabi, fiecare piesă este aleasă atent și plasată într-un puzzle care se continuă din încăpere în încăpere, acesta fiind un alt element al mixului cultural care mi-a plăcut foarte tare.

 

Muzeele mari, inclusiv Luvrul, sunt structurate pe zone geografice, nu neaparat pe perioade istorice. Dacă vrei să vezi ceva despre Europa, ai la dispoziție o aripă întreagă pentru asta. Dacă ești curios ce se întâmpla în China în aceeași perioadă, e deja alt etaj, altă aripă, altă clădire. Firește, pentru un muzeu precum Luvrul, cu 35.000 de opere de artă expuse (și alte 500.000 deținute) nu există altă variantă.

Pentru un muzeu mic însă, există multe alte variante, iar într-un secol al nerăbdării și al timpului limitat, trebuie să acceptăm ideea că arta trebuie curatoriată în „doze” mai atent porționate și mai bine gândite „nutrițional”. Și cultura este un produs – și chiar e ideal să fie unul dorit, vandabil –  iar comportamentul de consum s-a schimbat radical față de alte timpuri.

Ba chiar față de vremuri relativ recente, acum 10 sau 20 de ani, când ritmul vieții era altul.

Luvrul din Abu Dhabi pornește dintr-o încăpere în care podeaua este o hartă imensă a Orientului Mijlociu, însă în locul orașelor de pe harta reală se află, în diferite ortografii și limbi străine, denumirile locurilor din care vin exponatele. 

 

Din acea încăpere pornește o istorie a lumii, ca o „capsulă” care rezumă, conform viziunii curatorilor, drumul civilizației umane, din antichitate până în prezent.

Tatăl meu, care este un istoric „undercover”, istoria fiind pasiunea vieții lui, obișnuia să-mi „traducă” în copilărie lecțiile de istorie din manualele seci ale vremii, pentru a mă face să înțeleg imaginea de ansamblu.

De la el mi-a rămas în minte o expresie foarte plastică și reală: ca să înțelegi istoria, trebuie să înțelegi ce se întâmpla într-un anumit moment temporal în fiecare colț al lumii. Degeaba tocești istoria Franței, istoria Germaniei, istoria României, dacă nu le ai pe toate în același plan cartezian. „Istoria înseamnă să tai în secțiune o felie de istorie și să vezi exact conexiunile dintre părțile componente”.

 

 

Metafora „feliei” am văzut-o eu pusă în practică în acest muzeu, care aduce laolată piese din toate colțurile lumii, făcând legături între locuri diferite, similitudini neașteptate. Două statui, una din Grecia și cealaltă din Gandhara (regiunea în care s-au format regatele indo-grecești după cuceririle lui Alexandru Macedon) sunt puse una lângă alta.

Deși aparțin unor locuri geografice diferite, faldurile hainelor celor două personaje sunt identice, în același stil al reprezentării naturale.

 

Într-o vitrină stau trei figurine: capul unui tânăr din cultura greco-romană, secolul al treilea, alăturat unui cap de tânăr din cultura Nok (Nigeria, secolul al doilea) și respectiv al unui cap din cultura Maya, Guatemala, secolul al treilea. Sunt incredibil de diferite, dar există și aici elemente care-ți sar în ochi la prima vedere.

Luvrul din Abu Dhabi abundă în elemente religioase aparținând tuturor confesiunilor. Cel puțin două dintre încăperi sunt dedicate felului în care se suprapun religiile, izvoarele lor comune și modul în care, în același moment istoric, oamenii se raportau la Divinitate.

 

Există o încăpere cu biblii de toate confesiunile, de la biblie ebraică sau prima biblie în latină până la Coran, manuscrise religioase hinduse și inscripții budiste.

Lespezi de morminte evreiești stau lângă plăcuțe mortuare ale unor șeici și borne ale drumului către Mecca. O cruce bătută în pietre prețioase, având înăuntru o relicvă (o bucățică de lemn din Crucea lui Iisus) se află expusă alături de un vitraliu de biserică catolică, iar o sculptură a Madonei cu Pruncul de la anul 1500 stă expusă într-o vitrină imensă lângă un Coran din Maroc, comisionat la anul 1616.

 

Este un mix care te face să ieși din fiecare încăpere în parte simțind că, oricât ai fi citit înainte, oricât de limpezi ți-ar fi fost în minte noțiunile de istorie și geografie, ai înțeles măcar un pic mai mult despre cum merge lumea și despre asemănările și paralelele la care nu te-ai fi gândit niciodată.

Mozaicuri tunisiene găsite lângă străvechea Cartagină stau lângă bandaje de mumii, statui ale lui Osiris și seturi de porțelan de Sevrès create special pentru țarii Rusiei.

 

Muzeul deține și o replică datând din secolul XVI a celebrei „Laocoon și fiii”, creată de Francis I al Franței din admirație pentru arta statuilor antice (originalul se află la Muzeul Vaticanului).

În zona despre perioada modernă, câteva tablouri spun povești dincolo de cuvinte: Rembrandt, Degas, Cezanne, Renoir, iar un perete întreg spune povestea statelor prin picturile monarhilor de la acea vreme, realizate de către marii pictori ai fiecărei perioade.

Charles-Louis I și fratele său Rupert, prinții palatini ai Angliei, pictați de marele van Dyck, stau lângă un portret al lui Mehmet Said Pasha, împrumutat din colecția Palatului Versailles, iar pe perete stă o explicație despre legăturile diplomatice din acea perioadă.

Oricât de multă istorie ai ști sau ai vrea să știi, prin toate aceste suprapuneri, alăturări și paralele e imposibil să nu pleci acasă măcar cu o singură idee nouă. 

Există și camere dedicate hărților și instrumentelor de tălmăcire a pământului și a cosmosului sau, favorita mea, cea numită „The World is a Game”  Pentru că jocurile sunt o combinație de noroc și strategie care a făcut parte din mentalul colectiv al multor civilizații, muzeul parcurge traseul de la percepția norocului în antichitate și până la viziunea artiștilor suprarealiști de secol XX asupra acestui element eluziv.

 

Artistul Man Ray și-a creat propriul set de șah (expus într-o vitrină special), iar Max Ernst a dus chiar mai departe ideea, creând o tablă de șah pe care regele și regina sunt eliberați din rolurile lor și se ciocnesc. Marcel Duchamp, la rândul său prezent în încăperile Luvrului din Abu Dhabi, spunea că însăși „arta este un joc pe care-l joacă întreaga rasă umană, de-a lungul secolelor”.

Spre finalul traseului prin muzeu, există și o cameră Art Deco recreată integral, mai precis o cameră dintr-un apartament parizian situat pe Champs Elysees și aparținând Lordului Rothermere, un magnat al presei din epocă. Încăperea este o bijuterie: de la pereții cu intarsii din lemn până la detaliile sculptate, la combinația de fier și culoare, plus lumina folosită ca un element de artă în sine. Din păcate lumina nu era propice pozelor în respectiva cameră, dar dacă ajungeți la Luvru o să vă doriți să zăboviți puțin prin ea.

 

 

La finalul expozițiilor permanente, există și un epilog – chiar astfel intitulat – sub forma unei instalații semnate de artista austriacă Susanna Fritscher – „For the Air”, un labirint delimitat de fire transparente care captează lumina. Trebuie să treci prin el urmând punctele din podea, acesta fiind gândit ca un dialog direct și o interacțiune între om și clădire. 

În curtea interioară a Luvrului, sub imensa cupolă a lui Nouvel, se află și o instalație temporară dedicată expoziției „10.000 Years of Luxury”, despre care am scris AICI: un nor parfumat. Mai exact o încăpere cu o scară în spirală, în care parfumierul oficial al casei Cartier – Mathilde Laurent – a închis un nor compus din parfumul „L’Envol”. Se poate intra prin rezervarea unui „slot orar” pe o listă. 

 

Recunosc că, după orele petrecute în muzeu, nu mi-am mai dorit să intru în nori, ci doar să stau în curtea interioară, să privesc și să decantez cele văzute. Totuși, până în februarie „norul” este o experiență care merită încercată.

Ce mai aștept?

Așa cum am așteptat 13 ani deschiderea muzeului despre care am citit atunci în „Time”, acum aștept ca Abu Dhabi să-mi dea și alte motive de a reveni aici.

 

Shopping-ul nu este unul dintre ele, așa că îmi doresc acel Guggenheim sau, așa cum vorbeam cu doi prieteni care au vizitat în aceeași zi Luvrul, tot parte a călătoriei Azamara… poate un MET? De ce nu? 

Cerul este limita, iar după „cerul” de 7500 de tone al lui Jean Nouvel, mi-e clar că arta se poate face oriunde există interes pentru ea.

Mecenatul de secol XXI poate foarte bine să însemne să  folosești banii nu doar pentru turnuri și mall-uri, ci pentru a crea muzee și a face oamenii să consume cultură acolo unde consumau cândva doar divertisment, lux și gastronomie.