Despre tot ce-i fin și fain

Nu e vina mea ce trăiesc, dar e treaba mea cum trăiesc

By 7 august, 2017Learning, Myself
read time 10 min
 
7 august, 2017

Nu e vina mea ce trăiesc, dar e treaba mea cum trăiesc

În ultima lună am înțeles un principiu esențial: nu toate lucrurile care mă deranjează în viață mi se datorează mie, dar rezolvarea lor e sută la sută răspunderea mea. Uneori nu e despre dreptate sau nedreptate, e despre soluții.

by

Totul a început cu o emisiune americană pe care am prins-o din întâmplare la sală: „Freaky Eaters”. Un reality-show în care o echipă de nutriționiști pune pe picioare niște oameni care mănâncă anapoda de-o viață întreagă. O tanti care de 10 ani nu mănâncă decât cartofi prăjiți cu brânză, un tânăr care de la 11 ani n-a consumat altceva decât pizza, o fată de 19 ani care bea 30 de cutii de Cola pe zi. Show-ul e gândit pentru impact vizual: doamnei cu cartofii îi arată câți saci de cartofi și de brânză mănâncă într-un an, descărcându-i în curte un vagon de cartofi. Tipului cu pizza îi aduc 400 de cutii de pizza cu o macara. Cum spuneam, de impact.

 

Ce mi-a aprins mie beculețul a fost un detaliu secundar al poveștii: acești oameni, deși hrăniți execrabil, trăiau, respirau, nu erau în pragul morții, ba chiar unii aveau analize de sânge decente, comparabile cu ale unui individ cu nutriție normală. Și mi-am adus aminte, inevitabil, de toți oamenii care se străduiesc să-și ducă viața cât mai sănătos și care târăsc după ei boli, alergii, intoleranțe, suferințe grele. Oameni sportivi și ordonați care fac infarct și mor. Vegetarieni înveterați care fac cancer. Copii care au diabet la 6 ani. Și totuși, niște indivizi care mănâncă 10 vagoane de cartofi prăjiți într-un an sunt… în regulă. „Unde-i dreptatea în treaba asta?”.

 

Deloc întâmplător, în aceeași săptămână în care am urmărit emisiunea de mai sus, am început o carte de care citisem pe LinkedIn. O recomand, pentru că e ireverențioasă și reală. E scrisă de Mark Manson și se numește „The Subtle Art of Not Giving a F**k”. Titlul e dur, dar nu-i vorba despre cum ar trebui să treci prin viață fără să-ți pese: e despre cum alegi lucrurile de care merită să-ți pese. Cel mai greu e să faci diferența între chestiunile importante și mărunțișurile irelevante. Despre asta e cartea, dar nu asta m-a atins cel mai tare.

 

Ce mi-a plăcut cel mai mult din cele 500 și ceva de pagini a fost un principiu numit „The Fault/Responsability Fallacy”:

Poate că un anumit lucru care ți s-a întâmplat nu e deloc din vina ta, poate nici nu-l meritai, poate e total nedrept. Dar felul în care te raportezi la acel lucru este sută la sută responsabilitatea ta. Chiar dacă nu ți l-ai dorit în viața ta, în momentul în care a intrat în viața ta a devenit răspunderea ta directă.

Pentru mine, această idee a fost întoarcerea, în buclă, la o filozofie de viață mai veche, pe care am aplicat-o mulți ani și se care m-am dezis într-un moment în care nu mai reușeam să reconciliez două lucruri: responsabilitatea și controlul. De asta cartea lui Manson m-a atins, așa cum m-a zgândărit și povestea doamnei cu cartofii. De multe ori, viața nu e despre merit. Se întâmplă pur și simplu. Contează mai puțin a cui e vina dacă a ieșit bine sau rău și mai mult ce faci tu cu binele și cu răul.

Motto-ul meu în viață a fost, din adolescență, „Asumă-ți răspunderea”. Am considerat că tot ce mi se întâmplă e responsabilitatea mea, că eu determin anumite rezultate prin ce fac și ce gândesc. Am evitat să mă victimizez sau să găsesc vinovați de ocazie, căutând în primul rând vina la mine. Și a funcționat perfect, până acum vreo doi ani.

Atunci am traversat o perioadă în care, fără vreo explicație logică, păreau să mi se întâmple numai lucruri rele: cu sănătatea, cu relațiile, cu familia, cu munca. În primă instanță am făcut ce știam mai bine: mi-am asumat răspunderea, mi-am reorganizat prioritățile, am încercat să repar, să remediez, să cârpesc. Cu toate astea, viața mea era o mașinărie care nu mai răspundea la comenzi. Făceam tot ce-mi stătea în puteri și tot nu era de ajuns.

 

În acea perioadă, m-am pierdut un pic. De la „Asumă-ți răspunderea” am trecut cam prea abrupt la „Să vedem ce catastrofă mi se mai întâmplă azi”. Și acum, după doi ani, mai am momente în care – dacă sună telefonul – tresar instinctiv, crezând că e o veste rea. Mi-a intrat în reflex.

De asta, principiul lui Manson a făcut clic cu mine și am înțeles ceva esențial. În perioada mea de tumult, m-am pierdut fiindcă n-am știut să reacționez la lucruri care NU se întâmplaseră din vina mea. Eram obișnuită să-mi asum răspunderea, căutând greșeala și apoi venind în urmă și reparând. Brusc, totul era greșit și habar n-aveam unde să încep. De fapt, trebuia doar să reacționez.

 

Când ai o vază de cristal făcută țăndări, nu stai să calculezi unghiul sub care a căzut de pe masă. Te apuci s-o lipești: începi cu bucățile mai mari, apoi le aduni pe cele mici și la final vezi ce poți să faci cu pumnul de cioburi din fața ta. Eu am stat multă vreme în fața pumnului de cioburi, convinsă că trebuie să găsesc exact unghiul sub care a lovit podeaua și motivul pentru care a căzut de pe masă. Uneori, asta chiar nu contează. Contează să acționezi, să aduni, să lipești ce a mai rămas.

Am greșit unde greșesc cei mai mulți: în convingerea că viața e strict o chestiune de cauză și efect. Gândești ceva, iese ceva. Faci ceva, iese ceva. Suntem ce gândim, dar există și multe lucruri în viață care nu sunt guvernate de principiul dreptății sau al nedreptății. Ele pur și simplu ni se întâmplă. Și, când se întâmplă, treaba noastră e să le rezolvăm. Să reacționăm într-un mod cât mai inteligent și lipsit de patimă, ca și cum am avea niște cărți la o partidă de pocher: ne-am trezit cu ele în mână, contează cum le jucăm, nu de ce crupierul nu ne-a dat cărți mai bune și de ce vecinul de masă are careu de ași și noi nu.

Viața îți aruncă în cale lucruri care nu țin de cum ai mâncat, de cât ai muncit, cât de bun om ai fost sau cât de mult i-ai rănit sau i-ai ajutat pe alții. De ce ție și nu altuia? Dar chiar așa.. de ce NU ȚIE? De ce ești tu mai special? Nu le-ai cerut, nu le-ai provocat, poți să consideri că nu le-ai meritat, dacă asta te face să te simți mai bine. Dar tot acolo rămân și singurul lucru asupra căruia ai control este reacția ta.

 

Am în cap o listă de lucruri pe care mi le-aș fi dorit altfel. Pun pariu că și tu, care citești acest articol, ai lista ta în cap. Toți trecem prin viață cu listele noastre de lucruri pe care ni le-am fi dorit altfel. Și, oricât am spune că nu ne pasă, sunt zile în care ne pasă. Mai ales când, privind în jur, ne dăm seama că viața asta nu-i doar despre merit și muncă, e și despre multe lucruri și „noroace” aleatorii. Mai mari sau mai mici.

 

Uneori, oricât de sănătos am trăi, ne îmbolnăvim.

 

Uneori, oricât de mult am iubi, ni se frânge inima.

 

Uneori, oricât de mult am fi muncit, ni se ignoră meritele.

 

Uneori, oricât de mult ne-am fi antrenat, ieșim pe locul al doilea.

 

Uneori, oricât de mult am fi economisit pentru vacanța perfectă, ne trezim răciți cobză într-un hotel care nu seamănă cu ce am plătit.

 

Uneori, oricât de mult am fi avut încredere într-un angajat/meseriaș/expert, ne trezim păgubiți sau mințiți și trebuie s-o luăm de la capăt.

Poate că personajul negativ e iubitul care ne-a părăsit, șeful care s-a purtat oribil, medicul care nu ne-a diagnosticat la timp, metabolismul care nu funcționează cum trebuie. Sunt momente în viață când clar e vina altora, negru pe alb. Dar, chiar dacă e vina lor, e treaba noastră cum reacționăm.

E mereu treaba noastră să ne luptăm cu boala.

 

E mereu treaba noastră să ne ridicăm de jos după o dezamăgire.

 

E mereu treaba noastră să schimbăm locul, jobul sau atitudinea atunci când suntem nefericiți.

 

E mereu treaba noastră să ne antrenăm și mai bine când am pierdut.

 

E mereu treaba noastră să nu stăm să plângem ci să găsim un alt hotel, un alt fel de mâncare, o altă viață dacă e nevoie.

Nu, uneori chiar nu e vina noastră. Dar – deși e profund real – acesta este un gând pervers, care ne face să alunecăm pe panta întrebărilor retorice și a lamentărilor convenabile. Uneori e reconfortant să te plângi și să te revolți pe cei care sunt cu adevărat de vină, dar cu ce te ajută asta? Tot ce contează e ceea ce faci acum și aici. Poate nu e vina noastră că am primit niște cărți proaste, dar e numai vina noastră dacă alegem să ne plângem de milă în loc să le jucăm cât de bine ne duce mintea. Și de cele mai multe ori, ea ne duce mult mai bine și mai departe decât avem noi curaj să credem.

Foto: Shutterstock

17 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.