Să primești un compliment cu siguranță de sine este o artă care se deprinde în timp.

 

Ca un fel de mușchi pe care-l flexezi de suficiente ori încât să ajungă să reacționeze din reflex.

 

Să și crezi în ceea ce auzi este cu totul altă poveste și am avut această revelație de curând, realizând că, deși mi-am combătut „fâstâceala” în materie de primit complimente, munca a fost mai degrabă la exterior.

 

Altfel spus, poate nu mă mai înroșesc în obraji, dar mă înroșesc pe interior, ca și cum ar suna o alarmă care mă atenționează că un „corp străin” a intrat în câmpul meu gravitațional.

 

Complimentele ne fac să ne pierdem cu firea fiindcă par exact asta: niște lucruri care n-au nicio legătură cu noi, pe care nu știm cum să le gestionăm și ce să facem cu ele.

 

Cuvinte precum „frumoasă”, „elegantă”, „superbă” nu ne sunt familiare, nu suntem obișnuite să ni le spunem prea des, prin urmare trebuie să le gestionăm așa cum gestionezi orice corp străin: îl dai la o parte cu grijă sau îl ocolești.

 

În cea mai recentă călătorie cu avionul, am citit – de fapt am devorat – cartea de memorii a actriței Geena Davis, celebra Thelma din „Thelma & Louise”, dar și protagonista multor altor filme celebre, precum „Long Kiss Goodnight” sau ”Tootsie”.

 

Geena are un Oscar și mai multe nominalizări la activ și, la cei 68 de ani din prezent, este o actriță care a realizat în viață aproape tot ce și-a dorit.

 

 

Biografia Geenei este singura biografie a unei celebrități în care nu am citit despre droguri, alcool și probleme psihice grave, dar asta nu înseamnă că Geena nu a avut și ea câteva bătălii dure de dat.

Doar că bătăliile ei nu au fost din zona viciilor, ci dintr-una la fel de perfidă: stima de sine.

 

Deloc întâmplător, volumul se numește „Dying of Politeness” („Murind de politețe”) și este cel mai potrivit titlu posibil pentru povestea ei.

 

De altfel este și ceea ce m-a convins să cumpăr cartea, fiindcă m-am regăsit în premisa ei.

 

Geena a scris această autobiografie pentru a explica modul în care personajele interpretate de-a lungul vremii au ajutat-o să-și crească stima de sine, din fiecare rol actrița Geena luând câte ceva de care femeia Geena avea mare nevoie.

 

Este o carte minunată și extrem de inspirațională, care merită un articol separat, dar trebuie să fac un mic context înainte de a intra în subiectul articolului, respectiv complimentele.

 

Deși este și a fost o femeie superbă, ba chiar a și lucrat ca fotomodel mulți ani, Geena Davis a crescut într-o familie pentru care buna-cuviință sau politețea erau mai presus de orice. Chiar mai presus de simțul de conservare.

 

Geena povestește în carte inclusiv un episod când ea și familia ei erau pe punctul să sufere un accident grav de mașină fiindcă părinții ei erau prea jenați să-i spună unui unchi foarte în vârstă, aflat la volan, că merge pe jumătate pe contrasens, de teamă să nu-i lezeze sentimentele!

 

Da, într-atât de „politicoasă” și „adecvată social” era familia Davis.

 

Deși au iubit-o foarte mult, părinții Geenei i-au transmis ca valoare supremă această „bună-cuviință” aproape toxică.

 

A fost învățată să fie cât mai cuminte și să supere cât mai puțin, să nu-și ceară drepturile pentru a nu „agita apele”, să lase de la ea „ca totul să fie bine” și să închidă ochii atunci când ceva nu-i convine, fiindcă e mai important să „nu superi” decât să îți susții valorile și opinia.

Practic, Geena a fost educată să fie un people-pleaser ca la carte.

 

Pe tot parcursul cărții, ea povestește cât de greu îi era să-și spună părerea ori să-și ceară drepturile și cum avea nevoie de ore-n șir de strategii și repetat de replici în minte doar pentru a-i adresa o întrebare unui regizor, pe platoul de filmare, de teamă să nu-l supere cumva prin alegerea momentului sau a tonului nepotrivit.

 

Senzația de inadecvare pe care această „politețe” toxică a instaurat-o în viața ei a avut consecințe grave pentru stima de sine: când ți-e teamă în mod constant să nu-i superi pe alții, ajungi să crezi că ei – restul – sunt mult mai importanți decât tine.

 

Ajungi să crezi că tot ce vrei sau simți tu nu prea contează.

 

Și că, automat, tu – în fața lumii – nu prea valorezi mare lucru.

 

Există un pasaj din carte care m-a atins teribil, în care Geena povestește experiența unui casting pentru o reclamă la un brand de săpunuri, pe vremea când abia își terminase studiile de actorie și lucra ca fotomodel la New York.

 

Pentru respectiva reclamă la săpun, viitoarea laureată cu Oscar trebuia să privească în cameră și să spună „Cuvântul pe care l-aș folosi pentru a-mi descrie pielea este…”, urmând ca o voce masculină din off să intervină și să spună, în italiană: „SPLENDIDA”.

 

Iată acel paragraf care mi-a făcut pielea de găină:

 

”Până în ziua de azi știu pe dinafară cuvintele pe care trebuia să le rostesc în acea zi, la casting. Singura problemă a fost că efectiv nu puteam suporta să aud cum cineva spune despre pielea mea că e… splendidă. Nici măcar în limba italiană.

Așa că, de fiecare dată când vocea masculină rostea SPLENDIDA, eu lăsam ochii în jos, ca și cum aș fi vrut să spun «Cine, eu? Splendidă? Fiți serioși!».

Doamna care organiza castingul și toată echipa brandului de săpun considerau că eu sunt persoana perfectă pentru acea reclamă, practic mi-au zis explicit că jobul este ca și al meu. Tot ce trebuia să fac este să NU mai par jenată de cuvântul SPLENDIDA și să accept complimentul cu un zâmbet.

Doar că… nu am putut! Nu am fost în stare să trec de limitele pe care mi le trasase toată educația mea de până atunci. Sentimentul că eu nu contez și că nu sunt importantă, dar și obișnuința mea de a mă lăsa mereu în plan secund față de tot restul lumii, toate astea erau atât de prezente în mintea mea încât mi-a fost imposibil să le depășesc în acel moment, chiar dacă asta însemna să pierd un contract.

Stupid nu? Eram actriță, dar îmi era imposibil să mă PREFAC că eu chiar cred că pielea mea este SPLENDIDĂ”

(GEENA DAVIS – DYING OF POLITENESS)

 

După acest paragraf, am închis cartea și am luat zece minute de pauză.

 

Am atașat în mod deliberat fotografii cu Geena, pentru cei care nu și-o amintesc atât de bine, pentru că prăpastia dintre paragraful de mai sus și realitate este imensă.

 

Una dintre cele mai frumoase femei din epoca ei, căreia toată lumea îi spunea că este splendidă, dar ea nu reușea nicidecum să se vadă astfel.

 

Și nu doar că nu reușea să se vadă așa, dar se simțea inconfortabil cu ideea că altcineva ar putea măcar s-o considere astfel.

 

De ce? Fiindcă niciodată nu se privise pe ea ca fiind măcar frumoasă sau importantă. Cu atât mai puțin ca fiind „splendidă”.

 

Am realizat, citind cartea ei, că nici eu nu am crezut cele mai multe dintre complimentele care mi s-au făcut vreodată.

 

Și cu siguranță eu una nu mi-am făcut singură prea multe complimente.

 

Acum niște ani, am fost la un fel de coach care avea ca exercițiu să te uiți în oglindă și să-ți spui „Te iubesc”.

 

Trebuia să-mi spun „Diana, te iubesc”. Mi-a venit să plâng și am dat vina pe starea mea de spirit din perioada respectivă, care nu era cea mai grozavă.

 

În realitate, mi-a venit să plâng fiindcă nu credeam în ceea ce spun.

 

Tu ai putea să te uiți în oglindă și să-ți spui că ești frumoasă fără să simți că e ridicol ce auzi?

Dacă cineva îți spune că ești frumoasă, te gândești că probabil e de complezență?

 

Cândva, mi s-a întipărit în mintea mea faptul că toate complimentele – sau majoritatea lor – se fac din „complezență”.

 

Că nu trebuie să ai încredere în laude și că oamenii îți zic ori „doar ca să zică”, ori fiindcă vor ceva de la tine.

 

Inclusiv mama mea mi-a repetat asta neîncetat: ”Să nu te încânți niciodată la complimente, eu n-am crezut niciodată în ele și nu au nicio valoare”.

 

Tocmai pentru că m-a durut ideea că oamenii nu cred în ceea ce spun, eu una am făcut mereu altor persoane numai complimente în care cred.

 

Dacă nu cred, nu spun.

 

Și, tocmai pentru că nu am crezut, mie însămi nu mi-am făcut aproape niciun compliment.

 

Ca o anecdotă personală: de mai multe ori, persoane la care am fost pentru masaj mi-au spus că am o piele extraordinară.

 

Un fel de „splendida!”, ca să parafrazez povestea Geenei.

 

Abia după ce mi-a spus a treia persoană lucrul ăsta am început să cred și să accept că poate, doar poate, pielea mea chiar are o textură mai aparte.

 

Și am realizat că, într-adevăr, chiar dacă nu folosesc creme de corp, pielea mea rămâne catifelată.

 

Probabil genetica mă ajută, dar mi-a luat vreo zece ani să înțeleg că nu era doar un compliment făcut pentru că este „în fișa postului”.

 

Deloc întâmplător, nici Geena Davis nu a realizat decât după 35 de ani că modul în care s-a raportat la viață și la ea însăși a fost greșit, așa că nu e niciodată prea târziu.

 

Eu una am decis, la pagina 82 a cărții ei, citind acea poveste a castingului pentru săpun, că nu vreau să mai permit nimănui din trecutul, prezentul sau viitorul meu să mă facă să mă îndoiesc de un lucru frumos legat de mine însămi.

 

Și, poate pentru prima dată în multă vreme, am început să „îmblânzesc” anumite cuvinte care păreau să mă „ardă” ca un fier încins de câte ori le rosteam.

 

Da, am o piele frumoasă. Da, îmi plac buclele mele. Da, am ochi frumoși. Da, azi îmi place foarte, foarte mult de mine.

 

Nu vreau să mai las niciodată ochii în pământ în fața unui compliment, indiferent dacă persoana îl rostește sincer sau nu.

 

Fiindcă da, oamenii spun și multe lucruri de complezență, dar dacă nouă ne place cu adevărat de noi însene nu vom lua niciun cuvânt drept altceva decât o confirmare a ceea ce știam deja despre noi.

 

Nu ca o validare, nu ca o „aprobare” a faptului că avem voie să ne simțim frumoase fiindcă, uite, cineva ne vede așa.

 

Aș vrea ca, de azi, să putem folosi cuvântul SPLENDIDĂ în raport cu propria persoană, fără să ne fie jenă și fără să sune ca o minciună.

 

Dacă reușim asta, orice compliment va deveni doar o apreciere punctuală, legată de o persoană pe care o plăceam deja foarte mult.

 

Propria persoană.