Teodora Marcu, femeia gravidă omorâtă de un nebun în timp ce traversa o stradă cu fetița ei în brațe, nu este nici prima și nici ultima victimă de acest fel din România.

Înainte de ea au fost, ca să menționăm doar trei dintre cele mai mediatizate cazuri: Florina Vlădan (2012), femeia omorâtă la locul de muncă de fostul soț (polițist!), Nicoleta Botan (2018), ucisă de fostul soț chiar în grădinița ei, sau Loredana Ivan (2013), omorâtă tot de un „fost” într-un magazin de pe Calea Victoriei.

Plus alte aproape 500 de femei omorâte între 2015 și 2023 de către o persoană de gen masculin din imediata lor apropiere.

Ultima chiar acum o lună, o femeie din Oradea ținută cu forța pe calea ferată de cumnatul ei, pentru a fi călcată de tren.

Toate aveau un lucru în comun: făcuseră plângeri fără rezultat și aveau ordine de restricție împotriva abuzatorilor, dar care nu le-au folosit la nimic.

Și, poate și mai tragic decât ineficiența autorităților a fost consimțământul tacit al societății românești în fața acestor barbarii, un tip de discurs care se repetă la infinit oricând apare o știre despre o crimă, un abuz sau orice tip de act reprobabil.

„Nu știm noi ce a fost între ei…”

Asta e fraza care îmi îngheață sângele-n vine de câte ori o citesc… adică de mii de ori, pe Repeat, oricând cineva omoară, bate, violează sau abuzează în orice fel o femeie, un copil sau pe cineva mai slab.

La două săptămâni după alegerile în care jumătate din populația României afirma că votează pentru credință, demnitate și valorile strămoșești, comentariile la moartea violentă a unei femei gravide, produsă de față cu propriul copil și alți doi, sună cam așa:

„Poate l-a înșelat, nu știm cum reacționează omul dacă e rănit…”

”Bravo lui, un bărbat adevărat are orgoliu și nu stă să fie cârpa nimănui”

„Păi ce i-a trebuit bărbat când avea 14 ani? Dacă a fost curvă, așa îi trebuie…”

”Știți voi ce s-a întâmplat între ei?”

„Să nu judecăm dacă n-am fost în locul lui…”

Toate aceste comentarii vin, în buclă, de la tați de familie cu copii proprii, de la mame devotate care stau pe grupuri de whatsapp și dezbat cadouri de serbare și costume pentru banchet, de la auto-declarați „creștini cu frică de Dumnezeu”, dar pentru care credința înseamnă doar sentimentul de superioritate împotriva păcătoșilor care merită să li se întâmple tot ce e mai rău.

Iar când chiar li se întâmplă răul, momentul trebuie savurat și celebrat, fiindcă ei „au cerut-o”.

”Nu știm noi ce a fost între ei”

Și cam ce ar putea fi între doi oameni astfel încât unul să-l ucidă pe celălalt?

Cam ce ar putea fi între doi oameni astfel încât unul să-l bată măr pe celălalt?

Cam ce ar putea fi între doi oameni astfel încât unul să violeze, să abuzeze, să umilească?

Ce motiv ar putea avea cineva să ucidă, să tortureze, să chinuiască un alt om sau un animal nevinovat?

Cam care ar fi acel motiv suficient de bun și de creștinesc (un cuvânt pe care acești oameni nici n-ar trebui să aibă dreptul să-l rostească) pentru ca asta să se întâmple?

Ce alt cuvânt în afară de PSIHOPAT ar putea fi aplicat unei asemenea persoane?

Am scris în 2020 un articol numit „Femeia și copilul sunt mereu de vină”, pornind de la cazul unui preot care-și bătea soția în plină stradă, iar reacțiile oamenilor erau „Nu știm noi ce e în relația lor”. 

Sună cunoscut?

Mentalitatea colectivă din societatea românească în privința balanței dintre Bine și Rău e atât de putredă încât nu mai avem nicio busolă care să arate nordul, adică binele, morala.

Contează doar care e omul care seamănă cel mai tare cu noi și cu valorile noastre, iar celui care ne este cel mai asemănător – sau cu care ne-am dori să semănăm – i-am putea ierta absolut orice.

Și, cum șmecheria este valoarea primară a societății românești, automat cel care-și face singur dreptatea, cel care eludează reguli și legi și cel care acționează cu forță brută, acela e personajul de partea căruia vrem să ne aflăm.

Nu vrem să fim „curva aia care la 14 ani umbla cu bărbați de 40”, nu, nu.

Vrem să fim ca „bărbatul ăla șmecher care umblă cu minore și le sucește gâtul fetelor de 14-15, deși el le-ar putea fi tată sau uneori bunic”.

Nu suntem niciodată de partea victimei, fiindcă valorile noastre morale, la nivel de societate, se regăsesc aproape mereu în agresor. În cel care are puterea și o exercită cu brutalitate, fără discernământ, doar pentru că POATE. El e modelul nostru moral.

Când glorificăm bărbăția, iar tradiția înseamnă, pentru 80% din populație, „Să trăim ca acum 100 de ani, când femeia era la cratiță, bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra ei, iar copiii se făceau ca să aibă cine să te ajute la seceriș” normal că nu putem să înțelegem că o fată de 14 ani nu poate avea o iubire cu un bărbat de 45.

Nu putem înțelege noțiunea de abuz, când valorile noastre se regăsesc în abuzatori, când îi admirăm și îi considerăm duri, șmecheri, bazați.

Aceiași oameni care acum 2 săptămâni erau revoltați despre „Ce le vom spune copiilor noștri dacă văd doi bărbați ținându-se de mână pe stradă?” consideră că e îndreptățit ca o femeie gravidă să fie omorâtă de față cu fetița ei (care literalmente a căzut pe ea când a fost împușcată, se afla în brațe) și de alți doi copii, fiindcă bărbatul era rănit și iubise pasional o curvă care l-a înșelat. 

Cam acesta ar fi rezumatul ipocriziilor noastre și al unei mentalități de prădător propagată la nivelul întregii societăți, unde o fată de 14 ani curtată de un bărbat de 45+ nu e o victimă a unui pedofil, ci e „amanta de 14 ani a lui cutare”.

Există o știre din 2020 care mie mi-a rămas impregnată în creier și nu am putut să mi-o scot de acolo oricât mi-aș fi dorit și care rezumă perfect toate cele de mai sus.

Era vorba despre un bărbat din Moldova care a abuzat sexual un copil de 6 ani, ani la rând, fiindcă… pregătiți-vă… nu voia „să-și strice casa”.

”Inculpatul şi-a justificat gestul prin aceea că, întrucât soţia sa era plecată din ţară, iar el simţind nevoia de a face sex, a preferat să se masturbeze şi să îşi satisfacă plăcerile sexuale cu un copil, decât să meargă la o femeie străină, întrucât nu a vrut să-şi strice casa”

Omul a primit doar 7 ani de închisoare pentru asta, fiindcă, nu-i așa, un bărbat are și el nevoi și… cum să-și „strice casa”?

Ce pretenții putem avea de la o societate în care un pedofil este aplaudat pentru gestul lui, fiindcă, hei, măcar nu și-a „stricat casa”?

De unde putem începe să descâlcim firul acestei mentalități perverse?

Ce argumente să folosim cu oameni pentru care tradiția și creștinismul înseamnă că Dumnezeu îi bate cu bâta numai pe ceilalți și din când în când ne lasă și pe noi s-o folosim, fiindcă noi suntem cei buni și morali?

E anul 2025 și orice român are un telefon dotat cu inteligență artificială, însă rămâne captiv în mentalitatea și raționamentele lui Ion al Glanetașului, românul autentic care o viola pe Ana pe sobă, fiindcă deh… glasul pământului, după care o snopea în bătaie și o înșela cu Florica, fiindcă deh… glasul iubirii.

Adică făcea fix ce trebuie să facă un bărbat adevărat, nu?

Încă suntem acolo și nu știu dacă cei mai mulți dintre noi vom trăi să-l vedem îngropat pe „Ion”.