De la Marie Kondo încoace – femeia căreia îi datorez faptul că nu am mai făcut ordine în dulap de cinci ani și că pot asambla o valiză în zece minute – nicio teorie sau filosofie nu a avut un impact mai real și palpabil asupra vieții mele decât NUNCHI. 

 

O carte pe care am citit-o de curiozitate s-a dovedit a fi o revelație și, după cum veți citi în cele ce urmează, nu folosesc deloc cuvinte mari. Din momentul în care am închis cartea și până acum, în fiecare zi îmi dau seama că folosesc nunchi, de zeci sau sute de ori. 

 

Am descoperit-o pe Euny Hong în timpul proiectului meu cu BIZ în Coreea de Sud (despre care am scris AICI). Una dintre poveștile pe care le-am scris pentru acel număr special la care am participat ca „+1” al echipei Biz a fost despre miracolul coolness-ului sud-coreean. În acest domeniu, specialista absolută se numește Euny Hong, o tânără coreeană care a copilărit în Statele Unite și s-a mutat la 12 ani cu familia înapoi în Coreea de Sud.

 

Faptul că Euny a fost nevoită să-și învețe de la zero cultura de origine, nefiind obișnuită cu tipicurile și rigorile coreene, a făcut-o să devină un analist excepțional al fenomenului sudcoreean și autoarea unui bestseller înternațional, numit „The Birth of Korean Cool”.

 

Am scris despre Euny în #BizCoreea, care apare luna aceasta pe piață, iar descoperirea ei ca autoare a fost atât de interesantă pentru mine încât, în avion în drum spre casă, am cumpărat în format digital cea de-a doua carte a ei. „The Power of Nunchi”. Știam doar că NUNCHI este o formă a coreenilor de a privi lumea, iar mie îmi place să privesc lumea prin ochii altora, așa că am apăsat BUY. Cei mai bine-cheltuiți 10 euro de anul acesta.

De ce atâtea superlative?

Știți că eu sunt onestă: din fiecare carte, conferință, experiență de învățare pe care o am eu dau mai departe ce mi se pare util. Uneori e o propoziție, alteori un rezumat mai amplu, de câteva ori doar o concluzie. Nu am timp de pierdut cu umplutură și realitatea e că sunt multe prilejuri de învățare care par promițătoare dar care nu livrează. Nu rămâi cu nimic din ele. 

 

Cartea lui Euny despre Nunchi e genul de lectură după care închizi volumul și vrei să aplici din secunda doi. Nu are nevoie de antrenament, de raționamente complicate, de pregătire. Nu trebuie să recalibrezi nimic la viața ta. E instantaneee. Ca și cum cineva ți-ar fi apăsat un buton, activând un dar pe care îl aveai de multă vreme în tine, dar nu-l foloseai. Un fel de „superputere” ascunsă. Cum era la Star Trek? ”Engage”. Fix așa.

 

Toate lucrurile despre care vorbește Euny în cartea ei sunt noțiuni pe care le știi deja, dar sigur nu te-ai gândit vreodată la ele din acest unghi. Și sigur nu le-ai privit ca superputeri sau abilități care te-ar putea ajuta în viață. 

 

Deloc întâmplător, citatul motto al cărții este din „tatăl” lui Sherlock Holmes, scriitorul Arthur Conan Doyle,  care spune în ”Ogarul din Baskervilles” că ”Lumea este un loc plin de lucruri evidente, pe care nimeni nu le observă niciodată”.

 

Aacesta este cel mai bun mod de a rezuma NUNCHI: este arta lui Sherlock Homes, prezentată pentru oameni normali. Știți deja felul în care el rezolva cazuri pornind de la cele mai mici amănunte: noroiul de pe pantofii ucigașului, o anumită mimică a unei persoane când aude o veste, o carte mutată în bibliotecă, atitudinea a două persoane una față de alta și alte lucruri evidente… dar pe care nimeni altcineva nu le observă, deși sunt evidente. 

 

De ce nu le observă? Fiindcă oamenii sunt prea ocupați cu raționamentele pe care și le-au făcut deja în cap sau cu viețile proprii, iar în epoca smartphone nu mai observăm fiindcă n-avem timp să privim. 

 

Suntem cu ochii în telefon, în alte universuri paralele, așa că n-avem timp să observăm cu atenție încăperea în care ne aflăm, oamenii din jur, semnalele pe care ni le transmite la foc continuu lumea. Euny chiar spune că, în era smartphone, oamenii care PRIVESC vor avea din start o putere incredibilă, de care habar nu au măcar. Pentru că vor ȘTI.

CE ESTE NUNCHI?

NUNCHI este un fel de busolă pentru intuiție. 

E partea „muncită” a intuiției. Semnalul de stomac care te alertează că e ceva în neregulă rămâne sfânt – am scris AICI despre intuiție – dar de cele mai multe ori intuiția este partea nevăzută a unui iceberg vizibil. Partea vizibilă e formată din ceea ce oamenii spun, felul în care o spun, modul în care se poartă, privesc, se așază, se îmbracă, tot ce conține lumea înconjurătoare. 

 

Tot în carte am găsit un citat fabulos din Maya Angelou: „Când oamenii îți arată cum sunt ei de fapt, crede-i”. Este cea mai subtilă și frumoasă concluzie despre intuiție. 

 

Oamenii ne arată în fiecare secundă cum sunt ei de fapt, ce așteaptă de la noi, ce intenții au. Fără să vrea, cei din jur ne divulgă secretele lor, slăbiciunile, fricile, fericirile lor. Totul. Oricât de mult teatru ai vrea să joci, nimeni nu se poate controla 24 din 24. 

 

Doar că noi suntem prea ocupați cu NOI înșine, cu ce vrem să spune, cu ce impresie vrem să lăsăm, cu felul în care ne stau părul, costumul sau machiajul, ca să fim atenți la semnalele pe care ei le transmit involuntar. Și, dacă totuși „prindem” un astfel de semn, chiar și accidental, apăsăm – ca la computer – butonul de IGNORE. ”Sigur mi s-a părut”, ”Sigur nu e așa”, ”A fost o coincidență”. Pentru că nu avem exercițiul observației și nici nu ne ascultăm intuiția.

 

Despre asta este Nunchi. Despre felul coreenilor de a observa lumea, de a asculta, de a privi atent și de a lua apoi decizii fundamentate pe observațiile făcute.

 

Coreenii nu vorbesc mult, nu intră într-o cameră zgomotos, spunând un banc și atrăgând toate privirile, în schimb „fotografiază” în câteva secunde orice spațiu. Îi iau temperatura emoțională, se poziționează în raport cu ea.

 

Sună complicat? Nu e, chiar deloc. Mi-am dat seama că am făcut NUNCHI ani de zile, de câte ori mă duceam într-o cafenea, singură, și stăteam să privesc oamenii. Îmi plăcea să observ detalii: îmbrăcăminte, gesturi, feluri de a vorbi, raporturi dintre oameni. Credeam că e hobby-ul meu de „spălat mintea” între articole, dar acum realizez că a fost o veritabilă școală de psihologie.

 

În general introvertiții au un NUNCHI nativ (iar eu sunt o timidă, așa că se explică), fiindcă tind să stea pe margine și să privească atent cum extrovertiții lasă o multitudine de semne despre ei, ca firimiturile din basmul cu Hansel și Gretel. Cel mai bun observator al unei încăperi este cel care stă într-un colț și pare detașat. El privește. 

 

Ca o paranteză, în timpul masteratului făcut în America am avut la un moment dat un guest-speaker care lucrase în domeniul Intelligence (informații, contrainformații) și care ne-a spus ceva ce nu am uitat niciodată: ”Vrei să știi cine e omul cu cel mai înalt grad pe Intelligence într-o instituție? Uită-te cu atenție la paznic, la femeia de serviciu. Cine poate privi pe toată lumea fără să fie băgat în seamă sau considerat vreo secundă un pericol?”.

Omul care observă este omul puternic. Nu cel care se dă în spectacol și atrage toate privirile. Acela GENEREAZĂ informație.

Deloc întâmplător, un lider ar trebui să stea mai des de vorbă cu introvertiții din echipă, aceia care par că stau mereu în cochilia lor, fără să scoată un cuvânt. Poate că nu captează toată atenția și nu sunt vedetele grupului, dar în mod sigur știu mai multe despre dinamica organizației în care se află decât cei care iubesc să fie în lumina reflectoarelor.

 

Nunchi e un DUE DILLIGENCE al vieții

În viață, există teme și analize pe care trebuie să le faci. Musai. Ca atunci când cumperi un imobil sau o mașină și, înainte să semnezi te documentezi:  aduni toate semnele, te uiți la toate detaliile, verifici, compari. Coreenii au un simț înnăscut al vieții, privind instantaneu fiecare situație în acest fel. Evaluează din ochi orice context. Nu e o corvoadă, ci un exercițiu devenit reflex, ca atunci când te uiți în ambele părți înainte să traversezi strada.

 

Un exemplu genial pe care îl dă Euny în carte este „Game of Thrones”. Acel serial este o dovadă a nunchi-ului (sau a absenței lui) în acțiune, iar dacă revedeți un singur episod cu nunchi în minte, o să rămâneți la fel de uimiți ca mine. E elementar, logic, dar totuși nu te-ai fi gândit în acești termeni. Nu negru pe alb.

 

În GOT personajele principale mor, suferă sau pierd bătălii pentru că nu observă semnalele părții adverse, nu cântăresc situații, pentru că se încred orbește în concepțiile din capul lor, în sfaturile altora și în visuri de mărire și pierd din vedere evidența. Lucrurile banale, pe care ție, ca telespectator, îți vine să le strigi din fața televizorului.

 

Sansa nu observă că Jeoffrey și Ramsay sunt amândoi psihopați notorii, că gesturile lor sunt pline de cruzime, că mimica, gesturile, afirmațiile, totul este împotriva imaginii idilice pe care ea o are despre ei. Jon Snow ajunge să moară, să omoare și să sfârșească exilat fiindcă nu știe să speculeze nimic în favoarea lui.

 

Toată lumea îl ia de prost, pentru că… You know nothing, Jon Snow. Ned Stark moare fiindcă în loc să priceapă, din toate semnalele aflate în fața lui, că Cersei e o criminală capabilă de orice, alege să fie bun și nobil și s-o avertizeze că îi va dezvălui secretul. Ca să fie „un domn”, adică viziunea despre el însuși pe care o avea el în minte și care nu are nicio legătură cu evidența din fața lui. Serios, Ned, de ce ai face asta? 

Singurul personaj cu Nunchi din Game of Thrones este Tyrion, a cărui frază-standard care este? „I drink and I know things”. De ce oare? Fiindcă Tyrion a fost mereu cel ignorat, care stă și analizează, ascultă pe la colțuri și privește atent. El știe, observă, face legături. El rămâne în viață și are cam cea mai bună situație la finalul serialului.

 

NUNCHI e o formă de putere

În ziua de azi, oamenii vorbesc prea mult, ascultă prea puțin și au tendința să împărtășească enorm despre ei înșiși. Aproape orice. Oamenii care sunt buni ascultători, ascultători sinceri și interesați, au cel mai mult de câștigat.

 

Nu doar la nivel interuman, ci la nivel de informație, de lecții, de lucruri de interior. Unele dintre cele mai valoroase lecții de viață le-am învățat observându-i pe oamenii din jur. Acesta îmi e felul, sunt un bun observator, dar abilitatea observației poate fi educată și dezvoltată de oricine.

 

Principii din carte pe care ar trebui să le avem cu toții în vedere:

 

FII ROTUND, CA OAMENII SĂ NU AIBĂ MUCHII ASCUȚITE DE CARE SĂ TE APUCE

Pentru că asiaticii sunt înnebuniți după fabule, Euny pomenește și ea de o poveste pentru copii, cu un erou care călătorește prin lume călare pe o piersică uriașă. „James and the Giant Peach”, a lui Roald Dahl. 

 

O piersică, veți spune? De ce și-ar alege un erou legendar drept vehicul O PIERSICĂ? 

 

Pentru că e rotundă. Nu are muchii. De câte ori dușmanii îl atacă, nu se pot prinde de nimic, alunecă, nu au de ce să-l apuce.

 

Așa trebuie să fii: să observi, dar să-ți temperezi ieșirile fără rost pentru a nu le da oamenilor „muchii de care să te apuce”. Când ești genul de om care pune totul pe masă din prima, se manifestă și spune totul despre el, nu faci decât să le dai oamenilor…mânere.

 

Varianta cu nunchi ar fi ca, înainte să reacționezi din impuls, să faci măcar jumătate de pas înapoi și să te întrebi… „CE fac? DE CE fac asta?”. Când te raportezi detașat la ceva instinctiv și pasional, îți dai șansa de a ieși din mintea ta și din dorința compulsivă de a reacționa acum și aici și devii… rotund. 

 

Poate de multe ori te vei întreba DE CE, dar vei alege totuși să îți duci la capăt acțiunea. Este perfect așa, dar pasul făcut în spate contează. Te salvează de acele momente pe care ulterior ai putea să le regreți: o ceartă pornită din nimic, o întrebare nepotrivită sau chiar o postare impulsivă pe rețelele sociale, care ajunge să se rostogolească precum un bolovan de neoprit.

 

ANALIZEAZĂ ÎNCĂPEREA, NU PE TINE

Când intră într-o cameră, un om cu „nunchi” bun observă mai întâi, abia apoi vorbește. Cine stă de vorbă cu cine? Cine are trei biscuiți pe farfurie în timp ce restul au unul singur sau cine stă cu un pahar gol în mână pe când toată lumea se află la a treia băutură?

 

Poți citi oamenii doar atunci când intri într-o încăpere concentrat pe ÎNCĂPERE și nu pe tine însuți, pe cum îți stă părul, pe ce cred oamenii despre tine și cum trebuie să te comporți ca să fii plăcut. 

 

Mi-a plăcut enorm o metaforă din carte: gândește-te la o încăpere ca la un lac imens și la tine ca la un pahar. Cum poți să testezi apa, să-i iei temperatura, să-i simți gustul, dacă paharul tău este deja plin?

 

Și Shakespeare știa despre nunchi, când a spus că „Viața e o scenă, iar oamenii sunt actorii”. În orice context, fie el unul prietenesc sau profesional, când mai mulți oameni sunt laolaltă fiecare duce la îndeplinire un rol și are un raport clar față de celelalte „personaje”. Dacă suntem atenți, le vom observa, iar asta poate fi numai în favoarea noastră.

 

DĂ SONORUL LA MINIMUM

Un principiu care mi-a plăcut enorm și care mi s-a părut teribil de plastic. Mi s-a întâmplat adesea să mă aflu într-o sală de așteptare sau un alt loc public în care se afla și un televizor deschis pe un serial sau o emisiune… dar pe MUTE. Fără sonor.

 

Chiar și așa, fără sonor și fără subtitrare, reușeam să-mi dau seama ce se întâmplă în episodul respectiv sau care e atmosfera în repectiva emisiune. Există semne non-verbale: limbajul trupului, gestică, mimică, lucruri mărunte care brusc sar în ochi și devin evidente atunci când dispare sunetul. 

 

Acest „buton de mute” este foarte util și în viața reală: sunt lucruri care NU se spun într-o discuție, dar care sunt evidente în limbajul corporal, în atitudine, în zâmbetul sau rictusul persoanei. Dacă atunci când suntem într-o discuție cu cineva ne imaginăm că rotim butonul de sonor la minimum și lăsăm doar gestica și mimica să-și facă treaba, am putea descoperi lucruri interesante și nebănuite despre omul respectiv și despre adevăratul nostru raport cu acesta.

 

ASCULTĂ

În ziua de azi mai mult ca oricând, oamenii nu mai ascultă. Nu ascultă activ, cu interes sincer, ci așteaptă ca persoana cealaltă să termine de vorbit ca să spună ei povestea lor, experiența lor, răspunsul lor. Ascultăm nu ca să ascultăm, ci ca să avem la ce să răspundem. 

 

Ba chiar, în timp ce oamenii vorbesc, ne formulăm în cap viitoarele noastre răspunsuri. 

 

Nunchi este tocmai despre asta: despre a sesiza când un om vrea doar să fie ascultat și nu are nevoie nici de sfaturi, nici de povețe, nici să-i povestim toată viața noastră ca să-l facem să se simtă mai bine sau să-l luminăm.

 

Data viitoare când avem impulsul să spunem un „Da, și eu am făcut/dres/experimentat…”, să tragem aer în piept și să ne gândim ce am putea spune care să NU fie despre NOI, NOI, NOI, ci despre tema discuției și despre cealaltă persoană. Să-i arătăm că ASCULTĂM, nu doar povestim despre noi.

 

OAMENII CARE NU-ȘI DAU SEAMA

Cu toții îi știm, am avut de-a face cu ei sau AM FOST ei. Vi s-a întâmplat să stați lângă o persoană în tren sau avion și respectivul sau respectiva să înceapă o conversație la care răspunsurile voastre să fie doar „Da”, ”Ok”, „Bine” – pentru că efectiv NU aveați dispoziția de conversat în acel moment – iar persoana să nu observe și să turuie în continuare două ore? Eu am pățit-o. 

 

La fel, am fost martoră la situații jenante pentru toate părțile implicate, în care cineva încerca din răsputeri să termine o întâlnire, iar interlocutorul nu se dădea dus; la situații cu oameni care nu știau când să se retragă dintr-o discuție, ajungând să stea cu orele pe capul unui cuplu sau al unor persoane care în mod evident aveau ceva important și specific de discutat sau colegi care te văd lucrând intens și vin pe capul tău să-ți povestească ceva aleatoriu, pentru ca apoi să nu se mai dea duși de la biroul tău, deși tu continui să tastezi și le dai toate semnele că ai treabă. 

 

Niciuna dintre situațiile de mai sus nu e născută din răutate, ci doar din deconectare totală de la semnele emise de cei din jur. Oamenii fără nunchi NU își dau seama când sunt în plus, când e prea mult sau când atitudinea lor e nepotrivită. Sunt atât de concentrați pe ei înșiși încât nu mai văd altceva în jur. Paharul lor e plin, așa că n-au cum să-l golească pentru a vedea în ce ape se scaldă cei din jur.

 

Cu câteva săptămâni înainte de a citi cartea am pățit un caz clasic de „lipsă de nunchi”. Aveam o zi de lucru intens și m-am gândit să îmi dau o întâlnire rapidă, la prânz, cu cineva pentru o chestiune punctuală și puțin semnificativă, la aceeași cafenea la care plănuiam să scriu restul zilei. 

 

Deși i-am spus dinainte și în cel puțin trei feluri diferite în cadrul întâlnirii noastre că aceea e ziua mea de lucru și că sunt contracronometru, persoana respectivă a mai stat cu mine încă trei ore după prânzul nostru (nu, nu exagerez), făcând small-talk despre lucruri care mă interesau puțin spre deloc, în timp ce eu mă străduiam să răspund la mailuri urgente pe laptop și să-mi adun gândurile pentru articole. La final mi-a zis, cu o totală seninătate, cât de bine s-a simțit și că speră că NU M-A ȚINUT DIN TREABĂ. 

 

În sinea mea îmi venea să urlu: „Serios? Nu m-ai ținut din treabă? Ți-am zis de cinci ori cât de multă treabă am, era evident doar dacă te uitai cât de febril tastam, încercând să mă prefac că te ascult!”.

 

La momentul respectiv m-am enervat cumplit în sinea mea, considerând-o lipsă de bun-simț. Nu era, era doar o lipsă crasă de NUNCHI, deși de multe ori poate fi confundată cu lipsa de empatie și de respect pentru spațiul și timpul celeilalte persoane. Haideți să NU fim acest gen de oameni.

Pentru mai multe idei, inspirații și personaje, mă puteți urmări și pe contul meu de INSTAGRAM.