Ultimii ani m-au învățat, mai mult decât orice, să apreciez surprizele vieții și să le savurez din plin. Nu știi niciodată ce te așteaptă? Oh da, aș putea scrie un roman despre asta.

 

Dacă mi-ar fi spus cineva cu ani în urmă că eu voi ajunge să fac un proiect cu Biz în Coreea de Sud, mi s-ar fi părut o fantezie. Dacă mi-o spunea în facultate, n-aș fi crezut-o pentru că mi se părea că sunt prea mică și neștiutoare, iar Biz era revista-ștachetă, cea pe care o citeam din scoarță-n scoarță și care mi se părea total diferită de tot ceea ce exista la noi. Pentru că așa și era.

 

Peste ani, când am ajuns să lucrez la revista concurentă, mi s-ar fi părut neverosimil pentru că, na…. Biz era concurența, iar când lucrezi undeva, mentalitatea inevitabilă este de „noi și restul lumii”. Acum un an, când am scris povestea Martei Ușurelu, ownerul Biz, am și mărturisit că prima oară când am cunoscut-o mi-am făcut procese de conștiință pentru că.. îmi plăcea de ea. Cum să-ți placă de concurența ta directă?

 

Fast-forward… și mai mulți ani, iată-mă în acest proiect alături de Marta și de echipa Biz, cu inima deschisă și cu mult entuziasm.

 

Ce este BizWorld și de ce Coreea de Sud?

 

Proiectul Biz World presupune ca toată echipa de jurnaliști Biz să plece, o dată pe an, într-o țară străină, pentru a realiza cap-coadă un număr special, într-o săptămână. Cu tot ce presupune asta: interviuri cu oameni-cheie din industriile relevante pentru țara respectivă, ședințe foto, documentat, scris, alergat. Totul contracronometru.

 

Anul acesta, țara aleasă a fost Coreea de Sud, un loc cu o istorie vastă, dar mai ales cu o capacitate extraordinară de reinventare în ultimii ani. Putem lua lecții de la coreeni în multe privințe, mai ales din tenacitatea strategică cu care au construit de la zero branduri puternice la nivel global. Avem multe de învățat de la ei și multe ponturi de business și de lifestyle de furat.

 

 

Pentru că am pomenit mai sus istoria mea cu Biz, există două momente clare pe care le asociez în plan personal cu BizWorld.

 

Primul moment a fost când a apărut proiectul, în 2011. Când am citit știrea, țin minte că reacția mea a fost un amestec de admirație și de „Cum de nu ne-am gândit și noi la așa ceva?”. Da, Biz World e genul acela de idee pe care, după ce o auzi, îți e ciudă că n-ai avut-o tu primul.

 

E îndrăzneață, interesantă și perfect realizabilă, în ciuda aparentelor dificultăți geografice. Dacă internetul și conectivitatea au anulat orice fel de bariere, cine te oprește, ca jurnalist, să-ți iei cele două elemente esențiale – curiozitatea și laptopul – și să pleci oriunde vrei tu în lumea asta mare, să intervievezi pe cine vrei, să scrii de unde vrei și să aduci o perspectivă proaspătă asupra unor locuri îndepărtate?

 

Iar când au luat și premiul internațional Red Dot Design Award pentru coperta Biz Singapore din 2015, nu am putut să zic decât „Chapeau”.

 

Al doilea moment pe care mi-l amintesc legat de BizWorld s-a consumat în februarie 2017, la două luni după ce devenisem freelancer și plecasem din redacția concurentă, pentru că îmi doream un proiect numai și numai al meu.

 

Acest al doilea moment a fost unul aparent banal, de un firesc absolut, dar pentru mine a luat forma palpabilă și simbolică a noii mele libertăți.

 

Eram la Starbucks-ul de la Victoriei, savurându-mi bucuria antreprenorială de a lucra de oriunde, și tocmai îmi cumpărasem, de alături de la InMedio, noul număr Biz. Cumpărasem și fosta revistă la care am lucrat, plus un alt teanc de reviste, pe care într-o pauză de scris m-am apucat să le răsfoiesc. 

 

Biz tocmai publicase ediția specială realizată în Franța, cu o copertă memorabilă: Turnul Eiffel desenat astfel încât aveai impresia că „iese” din copertă în tridimensional. Una dintre cele mai reușite coperte de la noi pe care mi le amintesc.

 

Instantaneu am avut impulsul pe care îl am de obicei – cei care mă urmăresc pe Instagram și Facebook știu – să împărtășesc, să dau mai departe. Să felicit, să laud, să apreciez lucrurile care se întâmplă în piața asta a noastră de presă scrisă. O piață oricum prea mică și care ar trebui promovată mai mult de noi toți. Pentru că da, #PrintNeverDies, pentru mine.

 

Atunci, la Starbucks, am realizat pentru prima dată – scoțând telefonul din geantă să pozez revista – că nu mai există niciun echivoc, nicio interpretare, niciun „Totuși, e ciudat să dau share la concurență” care să-mi vină în minte pe pilot automat.

 

Puteam să dau share la orice aveam eu chef, când aveam chef. Fără disclaimere tip „opiniile mele nu reprezintă opiniile publicației la care lucrez”, fără nimic. Așa că am pozat și am dat share.

 

Postarea e cea din imagine.

 

A fost doar una din cele câteva mii strânse în ultimii 13 ani de când am Facebook, dar pentru mine rămâne simbolică. Din acel moment, alegerile mele erau ale mele și atât. Nu mai exista „concurență”, „politică editorială” și lucruri de nefăcut sau de nespus. Politica editorială eram eu.

 

La trei ani de atunci, ceea ce-mi place cel mai tare la antreprenoriat rămâne fix acest lucru: proprietatea absolută asupra opiniilor tale și faptul că poți alege să spui răspicat orice vrei și când vrei. Fără să oprești în capul tău acele idei care s-ar fi ciocnit poate de procedurile interne ale companiei sau de „regulile nescrise” ale industriei.

 

Ulterior, Marta Ușurelu (ownerul Biz) și cu mine ne-am mai reîntâlnit în diferite ocazii și simpatia profesională s-a transformat într-o prietenie.

 

Am scris într-un articol mai vechi despre revelațiile în materie de prietenie pe care le-am avut după 30 de ani, taman vârsta la care se spune că nu-ți mai faci prieteni noi, ci doar consolidezi relațiile vechi. Ei bine eu am avut norocul de a cunoaște, cu mintea de la 30 de ani, niște oameni cu care am rezonat perfect. Unul dintre ei este Marta.

 

Dincolo de simpatia mea pentru Biz și pentru Marta – ca profesionist și ca om – propunerea lor de a veni anul acesta ca observator al proiectului m-a onorat și m-a responsabilizat. Și, recunosc, e o ipostază privilegiată, pentru că îmbină cele două „pălării” ale mele: cea de fost om de print și cea de actual om de online.

 

Cred că un om care a făcut print poate înțelege cel mai bine munca din spatele unei revistei și perpetuum mobile-ul organizat al unor oameni care creează de la zero un produs, contracronometru. O sută de pagini goale devin, într-o săptămână, povești, imagini. 

 

Dacă pe online poți să faci pauze, să-ți iei acolade de relaxare și să publici în ritmul tău, printul are o cronologie exactă. Nu scrii, nu iese revista. Și revista trebuie să iasă, fiindcă în spatele ei stă un univers de logistică, de oameni angrenați în mecanismul editorial, administrativ, de distribuție și de vânzare. Viețile tuturor stau în capacitatea ta de a livra – sau nu – articolele la timp.

 

Mie mi se pare elementar, dar cred că doar un om care a trecut prin print măcar o ediție poate să înțeleagă ce presupune asta cu adevărat. Mă bucur că anul acesta, cu ocazia acestei ediții, acel om sunt eu. Voi încerca să arăt viața reală și concretă din spatele revistei celor care nu sunt familiarizați cu mecanismele de culise.

 

Și, pentru că pasiunea pentru mirosul de hârtie ieșită de la tipar nu moare niciodată, m-am gândit să-mi suflec mânecile și să contribui și eu cu câteva povești din zona mea, de lifestyle, în săptămâna în care vom fi acolo împreună. Coreea de Sud e un loc pe care l-am vizitat prima dată acum 10 ani și care între timp a strâns o mulțime de povești interesante, care abia așteaptă să fie spuse.

 

Ne auzim din Seul!