Despre tot ce-i fin și fain

Cu bun-simț, despre stațiunile de (dez)interes național

By 21 august, 2017Nostalgies
read time 10 min
 
21 august, 2017

Cu bun-simț, despre stațiunile de (dez)interes național

Sunt „călătoare de profesie” și, chiar dacă am văzut lumea largă, de microbul călătoritului m-am molipsit mai întâi acasă, pe dealurile Ardealului și ale Bucovinei. Ceea ce urmează nu e o părere de expert în turism, ci o opinie de bun-simț a unui om care a văzut toată lumea, dar care iubește România. Și căruia îi pasă.

by

Da, eu iubesc România. Știu, nu se (mai) poartă patriotismul, ba chiar am citit zilele trecute o opinie doctă cum că e un lucru „comunist” să spui că-ți iubești țara (de mult n-am mai auzit ceva mai ignorant și rău-voitor, dar trecem peste). Toată lumea e cu globalizarea pe buze și imediat cum au trecut prima dată granița la bulgari, românii deja se simt prea buni pentru țara lor. Văd asta zilnic în jurul meu, dar nu-mi pasă. Eu iubesc țara asta și gata. Nu trebuie să dau socoteală nimănui.

 

Chiar dacă viața mea și meseria pe care mi-am ales-o mă poartă mult printre avioane și-mi place să călătoresc în lumea largă, n-am fost tentată să rămân nicăieri. Aș fi putut, la un moment dat mi-era mai ușor să rămân decât să mă întorc, dar rămasul n-a fost niciodată în planurile mele. Așa cum companiile aeriene au un hub din care zboară în toate colțurile lumii și în care se întorc mereu, așa e pentru mine România. E hub-ul meu.

 

Am ieșit prima dată din țară abia pe la 14 ani, iar primele aventuri și explorări ale vieții mele au fost pe dealurile din Ardeal și Bucovina. Ai mei nu aveau mașină, așa că trenul a fost „avionul” copilăriei mele. Pentru o plecare la Poiana Ilvei sau la Botoșani și pentru drumul de câte zece ore mă pregăteam cu emoție tot anul. Încă știu pe dinafară (și văd în fața ochilor) aproape toate gările pe traseul București – Ilva Mică sau dintre Rodna Veche și Botoșani. Cât despre destinațiile de răsfăț ale copilăriei mele, acelea erau Vatra Dornei sau Sângeorz-Băi, pe care le râvneam mai tare decât râvnesc copiii zilelor noastre o vizită la Disneyland.

 

Dacă aș avea un copil, mărturisesc că aș face la fel cum au făcut părinții mei cu mine, chit că acum e mult mai simplu să-l transporți pe junior prin toată lumea dinainte să iasă din scutece. N-am nimic cu cei care fac asta, dar eu una cred că e timp destul pentru Paris, Londra și altele, e timp pentru toate. Cât e mic, l-aș învăța gustul călătoritului acasă la el, iar când se va face mare și va vedea lumea, va decide el singur care-i „hub”-ul care i se potrivește.

 

Doar că aici intervine o problemă, una care-mi cam pune un nod în gât de ceva ani. Din păcate pentru ipoteticul meu copil, România de acum nu mai seamănă deloc cu cea a copilăriei mele, ceea ce în unele privințe e de bine, dar în altele e dezastruos. Acum avem mașini, nu-i nevoie să mergem 10 ore, noaptea, înghesuiți într-un tren fără lumină, ba chiar putem să luăm avionul până la Cluj, Timișoara, Iași, problema e după ce ajungem la destinație.

Ceea ce mă doare și mă roade de ani de zile este felul nedrept în care de toate stațiunile copilăriei mele s-a ales praful și uitarea. Stațiunile există încă pe hartă, dar se zbat sub un strat gros de praf, într-o paragină care se adâncește de la an la an. Se perindă primari, partide, coloraturi politice, dar niciodată nu se întâmplă nimic radical diferit.

Anul ăsta am fost la Vatra Dornei și la Sângeorz-Băi, ca parte a turului meu anual prin țară. La Vatra Dornei, de cum intri în județul Suceava (venind dinspre Bistrița-Năsăud), ți se taie respirația de frumusețe. Un drum chiar foarte bun, refăcut de curând, iar stânga-dreapta peisaje care te fac să mulțumești Cerului că ești viu și că ai ochi să privești. Am ajuns în stațiune cu speranță și emoție, m-am plimbat prin Parcul Veverițelor, am bătut străduțele din centru, am făcut o poză în gară, m-am întristat în fața cazinoului rămas în paragină de vreo 30 de ani (primul cazinou din România, o mică bijuterie) și am plecat. Am plecat tristă.

 

Stațiunea e frumoasă, ca o doamnă în vârstă care și-a păstrat cochetăria chiar dacă rochia e ponosită și are aceeași pereche de pantofi de acum 50 de ani. Chiar dacă mănușile miros a naftalină și eșarfa e un pic roasă de molii. Vatra Dornei e la fel de frumoasă, fiindcă nimeni nu-i poate lua calitățile de bază. Dar e o frumusețe tristă, prăfuită, lipsită de strălucire. Nu știu cum e iarna, dar vara mi-a lăsat impresia de părăginit.

 

N-am văzut vreun mare comerț întâmplându-se în stațiune, mai curând ceva de subzistență: am zărit câteva magazine cu chinezisme aduse din Dragonul Roșu, vreo două second-hand-uri, câteva terase unde aș fi avut curaj să beau ceva dar să mănânc… mai puțin (nu din prețiozitate, ci fiindcă igiena nu părea punctul lor forte), niște case care ar merita o restaurare mai amănunțită, o bijuterie de cazinou cu lemnele-n geam de 30 de ani și o multitudine de culori, bannere, reclame și anunțuri fără nicio noimă sau logică, la fel ca pe Valea Prahovei, unde stațiunile par toate un bazar ambulant. Dacă mâine cineva vrea să-și deschidă magazin de cârnați și să-și pună un cârnat de 5 metri pe o clădire din centru, probabil că nimeni nu va protesta cu nimic. M-am dus cu gândul la stațiunile italienești sau franțuzești, unde fiecare zonă are un anumit colorit pe care, prin lege, sunt siliți să-l respecte toți cei care au case sau afaceri în zonă. Nu-ți faci clădire roz bombon lângă una verde și una albă. La noi… cine verifică, cui îi pasă?

 

Vatra Dornei, deși are un potențial imens de a crea slujbe, afaceri și activitate pentru oamenii din zonă, e un loc în care în acest moment turistul străin cu dare de mână – cel umblat prin lume și cu dorință de explorare și cheltuială, pentru care se bat toate stațiunile din lumea asta –  n-are pe ce să dea bani și nici motive s-o facă. Când ai un asemenea loc frumos, de ce să nu-l îmbii pe turist cu mâncăruri (restaurante, cafenele, carmangerii, magazine de brânzeturi locale, de specialități, de dulciuri), cu magazine în care să găsească lucruri cu valoare adăugată (precum obiecte ale meșteșugarilor sau produse românești, nu chinezisme și turcisme), cu suvenururi de bun-gust, cu activități spa (că doar există izvoarele minerale), cu tururi organizate de agențiile de turism? Să-și închirieze mașină și să viziteze, să umble, să scoată bani din buzunar, să ridice economia locală.  În toate locurile în care am fost în lume, unele de o sută de ori mai banale decât Vatra Dornei, oamenii nu știu cum să facă turism mai bine și mai mult, cum să facă turistul să zăbovească și să cumpere. Noi suntem într-o adormire comodă, din care nu ne mai trezește nimeni.

 

După ce am plecat de la Vatra Dornei, am trecut prin Sângeorz, unde m-a prins o ploaie strașnică, dar o ploaie pentru care am fost profund recunoscătoare. Era pe vremuri o melodie a celor de la A-HA, care se chema ”Crying in the Rain”. Versurile ei mi-au venit în minte când mă plimbam pe străzile din Sângeorz: „If I wait for cloudy skies/You won’t know the rain from the tears in my eyes”. Exact așa m-am simțit. Și acum, când îmi amintesc, am un gust amar, de pelin.

 

Mi-a venit să plâng, și nu metaforic, ci la propriu. Aș fi plâns ca un copil, în mijlocul parcului copilăriei mele, unde n-am avut de unde să cumpăr un covrig sau să mănânc o farfurie de mâncare decentă, fără să mă gândesc că fac toxinfecție a doua zi. Unde hotelurile par încremenite într-o vedere din 1981, dar numai ca aspect, fiindcă atunci turiști cred că erau de cel puțin o sută de ori mai mulți. M-am uitat pe Trip Advisor, de curiozitate, să văd dacă acest loc cândva ultra-turistic are review-uri sau atracții. Top 3 restaurante din Sângeorz sunt, de fapt, localuri din Bistrița, adică la 60 de kilometri distanță. Acolo îți recomandă Trip Advisor să te duci, fiindcă în stațiune nu există nimic cu potențial turistic.

 

Dacă Vatra Dornei m-a amărât, Sângeorzul mi-a pus capac. De ce? Fiindcă nu suntem în stare, ca stat, să ținem pe linia de plutire două locuri care altădată aveau puhoi de turiști și, mai ales, care ar putea să aducă bani serioși acestei țări. Două locuri care au, la intrare, sub plăcuța cu numele localității, inscripția: „Stațiune de interes național”. Ironic, nu-i așa?

 

Aici nu mai e vorba de nostalgiile mele din copilărie, ci de instinctul pe care îl are orice țară normală: cel de a-și valorifica atuurile, de a face bani din ceea ce deține, de a crea slujbe, de a ridica nivelul de trai al cetățenilor ei, astfel încât ei să câștige mai bine, să trăiască mai bine, să nu-și mai dorească să fugă încotro văd cu ochii. Să ne uităm un pic peste graniță, la ce fac maghiarii cu lacul Balaton și ce mașinărie turistică au creat în jurul lui, de la camping-uri și până la hoteluri de lux. Mergând prin Bucovina sau Ardeal, ai câte un posibil „Balaton” la fiecare cotitură a șoselei, doar că nimănui nu-i pasă.

 

Obiectiv vorbind, aceste două locuri, ca și multe alte stațiuni din România – Băile Felix, Herculane, Sovata și alte atâtea – sunt o posibilă sursă de bani și de slujbe, sunt alternative pentru toți oamenii din regiune care pleacă în Spania sau Italia la cules de căpșuni sau la munci chinuitoare și prost-plătite. Ambele au ape minerale pentru care europenii plătesc bani grei în alte locuri din lume, locuri cu marketing mai bun și administrație mai deșteaptă. Cadrul natural este absolut superb, iar contextul nu poate fi mai favorabil: în ultimii ani, europenii vin încolonați să ne vadă satele și cătunele, trecând chiar și peste lipsa crasă de infrastructură pe care o avem. Tot în ultimii ani, mâncarea bio, pe care noi o avem de la mama-natură, e la mare căutare și la prețuri considerabile. În plus, nesiguranța tot mai mare la nivel mondial îi îndreaptă spre locuri micuțe și sigure, încă neintrate în circuitul „mainstream”. Dar nu

 

Ce facem noi? Noi, cu bani europeni la dispoziție, cu acces la exemple și strategii din toată lumea la distanță de un clic, cu tone de informație accesibilă și cu frumusețile țării căzând peste noi nu reușim să facem niște proiecte coerente (fiindcă de asta e vorba, de ceva concertat, nu doar de 2-3 antreprenori răzleți, care se luptă cu sistemul și renunță la un moment dat, din disperare și oboseală) care să ridice puțin aspectul stațiunilor, să valorificăm izvoarele minerale, să deschidem hoteluri de la 1 stea la 5 stele, pentru toate buzunarele și pentru toate tipurile de turiști, să oferim servicii, să-i facem pe oameni să stea, să cheltuie, să facă bani la buget și slujbe în zonă. Nu se întâmplă peste noapte, dar aș vrea să văd măcar un pas înainte. Un pas gândit, parte a unei succesiuni de pași, pe modelul „Până în 2020/2025/3000 vrem să ajungem în punctul X”. Nu vreau SF-uri, vreau lucruri pe care le văd în afară, de ani buni. În schimb, tot ce văd la noi, de la an la an, e degradare.

 

Ne mulțumim cu puțin, noi, ca popor. Dacă avem o mână de turiști facem Slavă Cerului, ne întrebăm cum de mai vin și ăia și nici că ne interesează să aducem mai mulți sau să le creăm condiții mai bune. De ce să ne batem capul, în fond? De ce să facem industrie și să transformăm turismul într-un motor performant, când noi ne mulțumim cu ce pică? De ce să facem din stațiunile astea niște mașinării de bani, niște locuri în care să vină cu plăcere și românii, și străinii, când e suficient să le mai dăm un var, să mai batem un cui în mobilierul de acum 50 de ani, să mai deschidem o shaormerie sau un second-hand și să ne plângem că România e țară săracă. Săraca țară bogată și lăsată de izbeliște.

5 Comments

  • Cami spune:

    Imi place mult varietatea subiectelor pe care le abordezi prin articolele tale iar asta mi-a mers chiar la suflet. Eu sunt convinsa ca intr-o zi se vor transforma si aceste localitati in obiective turistice de interes international insa din pacate mai avem de asteptat. Din pacate lucruile se misca greu in tara asta

  • Sorin Anghel spune:

    Am citit textul cu rabdare. Sunt de acord cu tine. Copilul trebuie sa viziteze prima oara tara noastra si mai apoi sa mearga in strainatate. Numai ca in Romania nu prea ai unde sa-l duci daca este prescolar si vrei sa fie o vacanta fara griji.
    Vatra Dornei este o statiune frumoasa, dar scumpa, daca ne raportam la preturile din localitatile invecinate. Impresia mea este ca statiunea asta e macinata din interior. Se fac jocurile unor oameni cu interese uriase.

  • Alina spune:

    Buna Diana. Te citesc in secret de ceva timp iar acum indraznesc sa iti multumesc pentru acest articol. Pentru ca sunt naiva si ma gandesc ca suntem mai multi care il citim si poate ne va motiva la o actiune colectiva sau personala de schimbare. Eu am ales sa dau o sansa turismului romanesc crezand ca asta il va ajuta. Desi locuiesc in afara tarii, cel putin o vacanta pe an o fac in Romania pentru ca imi trezeste acele sentimente despre care ai scris si tu. Si ma intristez. Ma gandesc insa sa fiu optimista si sa cred ca mai putem schimba ceva. In ultimii ani un singur loc din tara m-a facut sa imi doresc sa ma intorc : Veseud 11 – un loc in care, asa cum scrie in cartea de oaspeti, frumusetea oamenilor depaseste frumusetea locurilor. Iti recomand cu drag locul. Pe mine m-a inspirat si ma face sa cred ca lucrurile se vor schimba. Hai sa facem o lista si sa impartasim cu totii astfel de locuri, sa scriem despre ele caci merita cu prisosinta efortul.

  • Ana spune:

    Citind opinia ta m-am gandit ca poate ti-ar placea o conversatie cu cei de la Experience Bucharest – https://www.facebook.com/experiencebucharest/. Vor face si Experience Romania la sfarsitul anului https://www.facebook.com/ExpRomania/. Poate iti este de folos. 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.