Nu cred că există om care să nu fi citit ceva despre ceea ce cultura contemporană și, mai nou, fizica cuantică, numesc legea atracției.

 

Despre cum gândurile pe care le aruncăm în lume se întorc către noi, dar nu așa cum ne-am fi gândit noi, ci așa cum vrea Cel de Sus, Universul, destinul sau oricum vrea fiecare să-l numească.

 

Tocmai de asta, toate teoriile care vorbesc despre vizualizare, tablouri cu dorințe și manifestare, se termină cu un avertisment: Gândește-te la CE vrei să se întâmple, dar nu la CUM se va întâmpla.

 

CUM se va întâmpla nu e treaba ta, e treaba destinului.

 

Nu e nevoie de fizică cuantică pentru a demonstra asta, e suficient să privim în jurul nostru.

 

De multe ori, noroacele vieții vin îmbrăcate în cu totul altceva decât credem noi că ar trebui să poarte norocul, de unde și poveștile cu oameni cărora o întâmplare dramatică le-a schimbat destinul pentru totdeauna… în bine.

 

Am un obicei despre care am mai pomenit cândva: când cunosc cupluri frumoase, îmi place să-i întreb cum s-au cunoscut, fiindcă poveștile sunt de multe ori uimitoare.

 

Anul trecut, de exemplu, am cunoscut doi oameni extraordinari, care se iubesc de mai bine de un deceniu, iar răspunsul la întrebarea „Cum v-ați cunoscut?” a intrat pe primul loc în topul personal al celor mai surprinzătoare povești auzite de mine.

 

S-au cunoscut atunci când EL… a lovit-o pe EA cu mașina.

 

Atunci când își pun dorințe în univers și vizualizează iubirea vieții lor, câte femei s-ar gândi la un asemenea context? Și totuși… norocul nu arată niciodată cum îl plănuim noi.

 

Mi-am adus aminte de prietena mea și de parabola accidentului de mașină chiar astăzi, în Islanda, vizitând pentru a doua oară Reykjavik-ul, un loc care pare că îmi place mai mult de fiecare dată când îl văd.

 

Doar că prima oară l-am văzut întunecat și sărac, iar acum l-am regăsit mai înfloritor ca oricând.

 

Legătura dintre cele două momente este, pentru mine, cea mai elocventă exemplificare despre cum se produc lucrurile în viață.

 

În 2008, când am venit prima oară aici, Islanda era o destinație pe care o visam de multă vreme și care devenise, brusc, mai ușor de atins: locuiam la Londra, de unde un zbor direct până în Reykjavik durează trei ore.

 

Pentru mine era cel mai bun moment de vizitat Islanda, dar pentru islandezi era probabil cel mai negru an din istoria recentă.

 

Erau, cum ei înșiși recunosc, cea mai săracă țară din Europa, ajunsă în pragul falimentului din cauza crizei economice și a unui sistem bancar aflat în colaps total.

 

Aveau norocul unui cadru natural unic, cu energie verde – despre care nu se vorbea atât de mult pe atunci – dar cam aici se oprea povestea norocului lor.

 

Astăzi, în 2023, am regăsit Islanda complet transformată. La fel de frumoasă și de sălbatică, dar mult mai prosperă.

 

Turismul reprezintă acum 42% din economia țării, iar pe lista prosperității națiunilor la nivel global, compilată de WorldData, Islanda este pe locul 21.

 

Sau, așa cum ne-a spus, glumind, un islandez cu care am discutat pe această temă: „De la cei mai săraci din Europa, am ajuns printre cei mai bogați din lume”.

 

Dacă aceasta ar fi o carte despre legea atracției, aici ar interveni probabil o interogație cu subînțeles? Vrei să știi cum așa ceva a fost posibil? Vrei să afli secretul?

 

Secretul e simplu, dar nu implică niciun dram de noroc, ci o catrastrofă naturală.

 

Marea șansă a Islandei s-a numit… Eyjafjallajökull

 

Numele inpronunțabil al vulcanului care a închis traficul aerian al lumii vreme de o săptămână și mai bine, în 2010.

A fost cea mai mare perturbare a traficului aerian global de la Al Doilea Război mondial și până în acel moment, un dezastru pentru islandezi și un dezastru pentru întreaga lume.

 

Dacă întrebi orice islandez ce gândea între martie și iunie 2010, probabil răspunsul va fi tras la indigo: „Credeam că s-a zis cu noi pentru totdeauna”.

 

După o criză și un (aproape) faliment de țară, un vulcan nimicitor care face lumea să stea în loc? La ce să mai speri după asta?

 

Ei bine, în mod paradoxal, Eyjafjallajökull a făcut pentru Islanda mai mult decât orice campanie concertată de branding de țară ar fi putut face vreodată.

 

A pus Islanda, oficial, pe harta lumii.

 

Cei care auziseră vag de Islanda, au auzit în acele zile suficient cât să li se întipărească în minte.

 

Cei care o confundau sau cărora nu le era clar unde se află, au văzut harta lumii de suficiente ori în acele luni încât să se întipărească în mințile lor poziția acelei bucăți de pământ încercuite cu roșu.

 

Și, imediat ce s-a putut călători din nou, toată presa lumii a luat un avion, un vapor sau un feribot și s-a înființat acasă la Eyjafjallajökull.

 

Arnar, ghidul pe care l-am luat pentru a merge într-un tur al cascadelor islandeze, ne-a povestit, amuzat, reacțiile jurnaliștilor care veneau aici pentru a transmite live situația vulcanului.

 

Cei mai mulți dintre ei nu auziseră de Islanda decât din cărți și nu își imaginau că peisajele sunt chiar atât de spectaculoase.

 

Odată cu reportajele de Breaking News, lumea întreagă a aflat, astfel, că există o țară numită Islanda, cu vulcani, gheizere, cascade abrupte și cu un verde care-ți taie răsuflarea.

 

Ori asta, în epoca social media, echivalează cu un statut de superstar peste noapte.

 

După Eyjafjallajökull, turismul Islandei a devenit o mașinărie de produs bani care a reușit să scoată țara din criza profundă în care se afla în urma crizei economice globale.

 

Au apărut mai multe hoteluri, restaurante, cafenele, magazine și o întreagă industrie locală dedicată serviciilor, s-au creat joburi noi, iar influxul de bani în economie a fost ca o gură de aer proaspăt pentru o națiune care își ținea respirația de prea multă vreme.

 

Întreabă orice islandez și o să-ți spună că Eyjafjallajökull, așa năbădăios cum a fost, a fost un noroc imens.

 

Un noroc care, preț de câteva luni, a purtat hainele unei catastrofe naturale. La propriu, nu la figurat.

 

Dacă nu aș fi fost aici în 2008, poate că aș fi considerat povestea asta o parabolă frumoasă de citit într-o carte de economie.

Dar, tocmai pentru că am văzut cu ochii mei ambele situații, mi se pare o situație de Cenușăreasă devenită prințesă aproape peste noapte.

 

Și, fără să spun cuvinte mari, fiecare dintre noi a fost, măcar o dată în viață… Islanda.

 

Într-o formă sau alta, toți am avut niște momente atât de urâte, de grele, de întunecate, încât eram convinși că nu vom ieși vreodată din ele.

 

Nu doar că am ieșit, dar unele dintre ele ne-au adus unde suntem azi. Eu una am o întreagă listă.

 

Data viitoare când o să citiți despre cum se schimbă o viață radical, în loc să pufniți (cum am făcut toți, măcar o dată) și să spuneți ”Eh, niște prostii… vorbe goale”, gândiți-vă la Islanda și așezați într-o altă perspectivă lucrurile care vi se întâmplă.

 

Axați-vă pe scopurile voastre și pe tot ceea ce ține de voi să le împliniți, dar fără să deveniți fixați pe diferitele scenarii în care s-ar putea întâmpla să ajungeți la ele.

 

Toți avem tendința de a romanța lucrurile, imaginându-ne cum se vor întâmpla lucrurile și atașându-ne, fără să vrem, de scenariile pe care le facem în mintea noastră.

 

Nu-i așa că toate ne imaginăm că ne vom cunoaște marea iubire într-un cadru ideal, demn de o dragoste la prima vedere, nicidecum printr-un accident de mașină, într-o rezervă de spital sau un moment de cumpănă al vieții? Și totuși… nu am dat întâmplător exemplul de la începutul articolului.

 

Și, mai ales, dacă ceva nu merge cum trebuie, dacă în loc de dorința noastră se întâmplă exact opusul, dacă toate obstacolele par să ne iasă în cale, în loc să spunem „Ei, gata, e clar că mie nu mi se întâmplă niciodată nimic bun”, ”Mie dorințele nu mi se întâmplă niciodată…”, „Eram sigur că n-am eu norocul ăsta…”, să ne gândim că am putea fi exact pe drumul cel bun.

 

Doar că uneori drumul cel bun nu e lin, nu e nici luminat și e posibil să ne și sperie foarte tare.

 

Și, uneori, e posibil să poarte și un nume imposibil de pronunțat, demn de un personaj malefic din basmele fraților Grimm.

 

Eyjafjallajökull.