Despre tot ce-i fin și fain

Oana Ghiocel trăiește „visul american”, regizând documentare despre enigmele României

By 12 iunie, 2020People
read time 20 min
 
12 iunie, 2020

Oana Ghiocel trăiește „visul american”, regizând documentare despre enigmele României

A plecat la 15 ani în SUA și s-a întors ca să povestească lumii întregi despre România nevăzută. Oana Ghiocel lansează anul acesta ”Enigma Sfinxului din Carpați”, un documentar care schimbă, cu argumente științifice, tot ce credeam că știm despre Sfinx și originea lui.

by

O istorie care nu se învață la școală”.

 

Acesta este sloganul ales de către Oana Ghiocel pentru documentarul de lungmetraj pe care îl avea în minte de zece ani încoace și care s-a materializat anul acesta, ca o închidere a unui cerc simbolic.

 

Cele mai vechi amintiri ale Oanei se leagă de Bușteniul în care a copilărit, de munții Bucegi și de urșii pe care-i vedea noaptea dând târcoale casei. 

 

Chiar dacă viața a dus-o în celălalt colț al lumii, studiind scenaristică, regie, producție și montaj de film documentar la Boston, a știut mereu că poveștile pe care le are de spus sunt acasă, în România. Și că au, într-un fel, legătură cu locurile care o fascinau din copilărie.

 

 

„Enigma Sfinxului din Carpați”, cel mai recent proiect finalizat al Oanei, a fost realizat cu sprijinul celebrului producător american de documentare Bill Cote și se bazează pe cercetarea de teren desfășurată alături de geologul american de renume mondial Dr. Robert M.Schoch.

 

 

Schoch este omul care a demonstrat că Sfinxul din Egipt este cu mii de ani mai vechi decât datarea convențională care îl plasează în perioada 2.500 î.Hr, apărând această ipoteză în fața tuturor egiptologilor și a oamenilor de știință conservatori.

 

Documentarul realizat de Oana Ghiocel și Robert Schoch în Bucegi a fost preluat de către Off the Fence, faimoasa companie specializată în documentare de știință și aventură care realizează programe pentru BBC, National Geographic și Discovery, urmând să fie distribuit în întreaga lume. 

 

Mai mult, va avea și o continuare, o a doua peliculă în care Oana leagă istoria Sfinxul românesc de monumentele misterioase de pe culmile din Peru, arătând că omenirea este realmente conectată de un fir invizibil.

 

Premisa incitantă de la care pornește „Enigma Sfinxului din Carpați” – care va fi lansat în România în toamnă, în cinematografe –  se leagă de istoria reală a Sfinxului: a fost el doar un megalit antropomorf, format datorită eroziunii vântului de-a lungul mileniilor? 

 

Sau face parte, alături de alte monumente din lume, dintr-un complex de locuri sacre de ceremonie, folosite de populații neandertaliene?

 

Chiar dacă știința nu a evoluat chiar atât de mult încât să putem oferi un răspuns dincolo de orice urmă de dubiu, există argumente bine-articulate și coerente în favoarea celei de-a doua variante, iar mecanismul prin care Oana și Robert M.Schoch au ajuns la aceste concluzii este fascinant în sine. 

 

Este, de fapt, un imens puzzle în care s-au tot adăugat piese în ultimii zece ani, pe măsură ce tehnologia a evoluat și uneltele aflate la îndemâna oamenilor de știință s-au diversificat. 

 

Dar, dincolo de știință, puzzle-ul Sfinxului s-a conturat datorită unui element decisiv: pasiunea și fascinația Oanei pentru România pe care lumea nu o vede… dar ar trebui.

 

De fapt, din 2009, momentul în care Oana l-a cunoscut pe Robert M.Schoch și a început să-i povestească despre Sfinx, lucrurile s-au legat într-o formă stranie și aproape providențială. 

 

În primul rând, deși își dorea de multă vreme să-l întâlnească și să-i spună despre proiectul ei, abia când au făcut schimb de cărți de vizită Oana și-a dat seama că Schoch locuise în ultimii ani la două străzi de ea, în Boston.

 

Era doar prima coincidență.

 

 

A doua a fost reacția lui Schoch, care i-a mărturisit că și-a dorit dintotdeauna să vadă Sfinxul Românesc fiindcă – asta dacă mai credem încă în coincidențe – printr-o întâmplare îl cunoscuse pe Javier Ruzo, fiul celebrului Daniel Ruzo, peruanul care fotografiase în detaliu Sfinxul Românesc în 1968.

 

Ca o paranteză necesară, cercetătorul peruan Daniel Ruzo este un personaj misterios și atipic în lumea științifică: avocat la bază, și-a dedicat ultimii 30 de ani din viață cercetării vechilor monumente de piatră de pe vârfurile munților sacri. 

 

După ce a venit în 1968 în România și a documentat istoria Sfinxului, a declarat oficial că în Bucegi se află urmele celei mai vechi civilizații europene și că ar putea exista inclusiv o rețea de galerii și tuneluri subterane, sub platoul Bucegi.

 

Din păcate, la vremea aceea nu exista încă tehnologia necesară pentru a-l ajuta în dovedirea afirmațiilor sale, dar fotografiile pe care le-a făcut au ajuns, prin intermediul nepotului său, la Robert M.Schoch.

 

În urma cercetărilor sale din 1968, Ruzo a realizat documentarul „Mistere în piatră” care, după două difuzări la Cinematograful Scala din București, a fost interzis de Securitate, iar Ruzo a fost nevoit să părăsească rapid țara.

 

Această informație se regăsește și în materialul „Din interior: Misterele României Megalitice”, difuzat la Digi 24 (AICI).

 

Dincolo de Sfinxul din Carpați, Oana Ghiocel are în lucru mai multe filme-documentar, toate legate de povești atipice și misterioase ale României nevăzute. 

 

După mai multe scurt-metraje cu povești emoționante și palpitante deopotrivă, din România reală (pe care le găsiți detaliate la finalul articolului), următoarea poveste pe lista ei este „Emigranții sub Pământ”, în care e vorba despre o echipă de speologi români de pe vremea lui Ceaușescu, ale căror descoperiri obținute în cele mai vitrege condiții din peșteri au ajutat NASA să demonstreze că ar putea exista viață pe Marte.

 

La prima vedere e greu să reconciliezi imaginea femeii zâmbitoare, rafinate și foarte „lady-like” care este Oana cu realitatea regizorului care își petrece cea mai mare parte a timpului prin peșteri, pe platouri montane în bătaia vântului sau studiind timp de săptămâni și luni formațiuni de stâncă de pe vremea omului din Neanderthal. 

 

În realitate, nu există nicio contradicție, pentru că Oana a fost mereu printre acei oameni norocoși care au știut cu maximă luciditate ce-și doresc să facă în viață. 

 

Vine dintr-o familie cu o poveste extraordinară, o familie de inventatori care ar putea face obiectul unor documentare de sine-stătătoare. 

 

Totuși, s-a dus spre o direcție total opusă, croindu-și singură drumul într-un domeniu prohibitiv chiar și pentru bărbați. 

 

 

Străbunicul ei (din imaginea medalion) a fost un farmacist renumit din Giurgiu, care a deschis prima farmacie din București, „Farmacia Regală” de pe Calea Victoriei. 

 

Unul dintre unchii din partea bunicului a inventat medicamentul numit heparină și a vândut brevetul Statelor Unite. 

 

Bunicul ei a fost inginerul civil al secolului XX în România, proiectând Teatrul Național din București, iar tatăl ei, specialist în energie nucleară, a lucrat în America pentru Boeing și Armata Americană. 

 

Adevăratul personaj-cheie în destinul Oanei a fost însă… bunica. O bunică atipică, excentrică și fabuloasă, așa cum numai în filmele americane de ficțiune mai găsești. 

 

Bunica câștigase la Loto banii pentru terenul pe care s-a construit casa de familie de la Bușteni și tot bunica a fost cea care a simțit filonul ei artistic și a îndepărtat-o de zona „inginerească” a familiei.

„Destui ingineri avem în familia asta, vrem o artistă!”, spunea bunica Oanei, iar ea își amintește și acum cu duioșie de spiritul bătăios și vizionar al acesteia. 

 

 

De fapt, bunica a fost și persoana care i-a încurajat genul acela de întrebări copilărești, dar profunde: „De unde venim noi, oamenii?”, „Care este scopul vieții?”. 

 

Erau genul de întrebări care îngrozesc orice părinte, dar care i-au deschis Oanei apetitul pentru a afla și a cerceta dincolo de ceea ce se vede.

 

Din ceea ce îmi povestește Oana, părinții ei erau prototipul de „doers” într-o perioadă în care mentalitatea românească era cu totul alta. 

 

Chiar dacă familia avea multe lipsuri, iar Oana își amintește că, fiind copil, n-a avut niciodată schiuri sau patine, a fost educată într-un spirit atipic pentru acea vreme. 

 

 

Era spiritul lui „atragi ceea ce visezi”, în care bunica avea mare încredere și pe care i l-a transmis indirect, fiindcă în toate momentele vitale ale carierei ei, Oana a crezut înainte să vadă. 

 

Chiar dacă și-a finanțat primele filme din economiile proprii, a știut că vor apărea de undeva oportunitățile, finanțările, oamenii providențiali. Și a avut dreptate.

 

În prezent, Oana este implicată și într-o campanie de promovare a României la BBC World News, care atinge cam 500 de milioane de oameni.

 

Se numește „Descoperă România”, iar firma Oanei, Oana Ghiocel Media, este partener al campaniei alături de Charlie Ottley, jurnalistul britanic îndrăgostit de România. 

 

În paralel, Oana a inițiat, pe cont propriu, o campanie numită „(Re)descoperă Sfinxul”, care va fi lansată anul acesta și va apărea și internațional în locuri precum Lonely Planet.

 

Este doar primul pas dintr-o campanie mai mare, pe care Oana a denumit-o „(Re)descoperă România Sacră”.

Am stat de vorbă cu Oana Raluca Ghiocel despre enigma Sfinxului, despre „Emigranții sub pământ” și despre motivele care au determinat-o să lase America deoparte pentru a face documentare în România.

FINE SOCIETY: Ai venit din America în România să faci filme, pe când cei mai mulți ar visa să facă exact invers. Cum se leagă România și America în destinul tău?

 

OANA GHIOCEL: Mi-am dorit să mă întorc în România fiindcă aici sunt poveștile pe care vreau să le spun. Sunt ca un artist care vrea să picteze, iar culorile sunt de găsit doar aici. 

 

Sunt atâtea legende și povești frumoase în România, care ar merita date mai departe, iar eu am fost mereu fascinată și curioasă în legătură cu ele. 

 

Am copilărit într-o familie de ingineri și inventatori, în care eu eram complet atipică. 

 

Eram o artistă. Totuși, chiar dacă îmi plăceau designul, pictura, făceam scenete și reviste, la finalul zilei eram atrasă deopotrivă și de știință și matematică, eram bună la asta. 

 

Dar bunica mea, acea bunică de care ți-am povestit că juca și câștiga la Loto, cu o baftă incredibilă (râde), ea m-a încurajat să merg spre artă. Mi-a zis că sunt destui ingineri în familie și că eu ar trebui să urmez altă cale.

 

Bunica a cumpărat, în anii ’60, din banii de Loto, acel teren la Bușteni, pe care s-a ridicat casa în care am copilărit de la câteva luni de viață. Va rămâne mereu a doua casă a mea, fiindcă acolo am înțeles cu adevărat natura. 

 

Când eram copil, era pustiu în jur, casa era pe un deal, iar noaptea urșii veneau până aproape de noi. Așa mi-am depășit pentru totdeauna teama de animale: tu, ca om, trebuie să știi să te comporți în preajma lor, nu ele în preajma ta. N-am uitat asta niciodată.

 

Părinții mă duceau pe munte, pe trasee, iar Sfinxul mi-l amintesc legat de un moment memorabil: era ceață, am urcat pe platou și exact când am ajuns în fața Sfinxului, ceața s-a evaporat ca prin minune. 

 

Mi-a rămas în minte pentru totdeauna acel moment magic, dar apoi – la ani distanță – când am filmat documentarul ”Enigma Sfinxului din Carpați”, am văzut că așa e tot timpul. (Râde). Nu era nimic magic, așa e vremea acolo sus, dar pentru copilul din mine a fost ceva de neuitat.

 

În America am plecat cu toții după Revoluție, pe când eu aveam 15 ani. M-am integrat imediat. Pentru unele persoane e greu, dar la mine a fost complet firesc. I-am simțit prietenoși pe americani și imediat mi-am făcut prieteni. 

 

Mai întâi am locuit în Cleveland, Ohio, iar apoi ne-am mutat în Upstate New York, pe granița cu Canada.

 

E o zonă superbă acolo, înspre Cascada Niagara. Cu natură sălbatică, căprioare. Ca Bușteniul, dar chiar și mai sălbatic și neatins, fiindcă acolo densitatea populației este și mai mică. S-a potrivit de minune cu sufletul meu. 

 

FS: După ce ai studiat la Boston, ai avut alte tentații sau te-ai dus direct spre documentarele și ideile care te fascinau?

 

OG: Am refuzat un job la New York. (Râde). Știu cum sună asta, că „am refuzat New York-ul”, dar dacă nu aș fi locuit acolo o lună, în facultate, poate aș fi zis da. 

 

Însă locuind acolo, mi-am dat seama că nu rezonez cu agitația orașului, cu vibe-ul lui. Îmi doream ceva în direcția științei mai mult decât pe zona de fashion & lifestyle pe care mi-o inspira orașul.

 

Jobul ar fi fost unul grozav, pentru fundația Robert Flaherty, omul care a realizat primul documentar de lungmetraj cu succes comercial, „Nanook of the North”. Practic era exact pe zona mea de documentar, dar nu am simțit că mi se potrivește.

 

Boston-ul, în schimb, e un loc cu multe universități, multe creiere strălucite, e un oraș foarte verde și simțeam că mi se potrivește mult mai bine.

 

Înainte să fac ceea ce fac astăzi, mi-am dat voie să experimentez. Am făcut și documentare sportive, și de arhitectură, dar nu mi-au plăcut deloc. Au fost însă o experiență necesară ca să-mi dau seama că drumul actual este drumul meu bun. 

 

Dacă faci un film despre o temă anume și nu te pasionează cu adevărat acea temă, devine o corvoadă. Muncești și te uiți la ceas.

 

Din contră, când faci ceva cu plăcere, munca te încarcă, nu te consumă.

 

Multă lume îmi spune „Vai, dar câtă muncă pentru ceea ce faci tu, câtă migală”. Dar de fapt eu sunt obișnuită să citesc și să studiez despre aceste lucruri de când mă știu. Și dacă nu făceam aceste documentare, tot despre aceleași teme aș fi citit de plăcere, așa că nu am simțit-o ca pe un efort.

 

În timp, am învățat să-mi ascult inima și instinctul. Intuiția mea a avut mereu dreptate, chiar dacă n-am ascultat-o mereu. 

 

Când ești tânăr, n-ai încredere în instinctele tale, fiindcă te tot întrebi „Oare așa este?”, ”Oare am dreptate?”. Dar la un moment dat realizezi care e drumul tău și din acel moment nu mai merită să urmărești nimic altceva. 

 

FS: Ceea ce ”Enigma Sfinxului din Carpați” reușește să-ți arate foarte bine e faptul că – dincolo de ceea ce văd ochii noștri – există un ocean de informație, profunzime și mister. Că vedem doar o părticică.

 

OG: Așa este. Spre exemplu, Sfinxul are foarte multe unghiuri și profiluri. Unghiul cel mai puțin fotografiat, dinspre apus, are similitudini masive cu omul din Neanderthal.

 

 

De fapt, în funcție de unghiul din care privești, Sfinxul se schimbă.

 

Când vii de la Babele, pare mult mai feminin, apoi pe măsură ce te apropii devine bărbătesc.

 

Este îndreptat spre vârful Omu, care și el e o figură antropoidă interesantă, dar asta deja e subiectul unui alt film (râde). 

 

Nu am vrut să copleșim cu foarte multă informație dintr-o dată. O luăm metodic, cu dovezi și explicații.

 

În drum spre Vârful Omu mai e o stâncă care seamănă cu un bărbos, tot în stil Neanderthal.

 

Apoi mecetul tucesc, care e ca un amfiteatru, are o rezonanță incredibilă și ar fi putut fi folosit foarte bine pentru ceremonii. 

 

Filmam în zonă și două persoane din echipă s-au dus în partea de sus a mecetului. Noi eram jos, la 1 km distanță, și s-a auzit absolut tot ce vorbeau, deși discutau în șoaptă. Deci clar e o acustică specială. 

 

Babele sunt absolut naturale, nu există niciun dubiu, dar lângă ele am găsit o groapă foarte adâncă, despre care Robert Schoch a spus clar că nu s-ar fi putut produce în mod natural pe acest tip de rocă. Științific este imposibil, deci este vorba despre ceva ritualuri vechi. 

 

Oamenii care au studiat civilizațiile străvechi știu la ce să se uite: știu cum trăiau acei oameni, la ce se uitau, ce căutau, ce valorificau, cum își construiau așezările.

 

Chiar dacă pentru un ochi neinițiat par lucruri aleatorii, pentru cineva care a studiat asta totul se leagă.

 

Spre exemplu, se știe că în civilizația din Neanderthal se practica așa-numitul „ambush hunting”: se fugăreau animalele până cădeau într-o râpă.

 

Ei, și de la Sfinx înspre Peștera Ialomiței există o zonă care se potrivește întocmai cu acest profil. Ba chiar are și un nume straniu: „Cimitirul elefanților”. Totul se leagă, dacă privești cu atenție.

 

Mi-a plăcut mult de Robert Schoch, dinainte să-l cunosc, fiindcă a avut curaj să spună niște lucruri în care credea, fără să se teamă de consecințe. A spus într-un interviu mai vechi că el merge „where the data leads him”.

 

Nu pornește de la o prejudecată și se străduiește s-o demonstreze, ci urmează informațiile, dovezile, ceea ce se află în fața ochilor lui.

 

Problema e că mulți cercetători și-au clădit cariere frumoase pe anumite ipoteze și nu vor ca lucrurile să se schimbe, de asta există încă multă rezistență la schimbare. 

 

Robert a fost amenințat de toți egiptologii că nu va avea voie să mai pășească vreodată în Egipt, după ce a îndrăznit să-i contrazică în legătură cu plasarea temporală a Sfinxului egiptean.

 

Din fericire, tehnologia avansează și vin generații noi de cercetători, unii care încă nu s-au crispat în câte un doctorat sau o convingere bătută în cuie. E un moment oportun pentru știință.

 

 

FS: Tu ai această fascinație pentru omul din Neanderthal și pentru viața lui.

 

Am fost mereu interesată de evoluția omului și pentru trecut. Cu omul din Neanderthal s-au legat lucruriile fiindcă e cel mai cunoscut și apropiat de noi și, având mai multe informații pe care să mă bazez, mi s-a părut cel mai interesant.

 

Despre alte epoci se știu prea puține lucruri, dar cu Neanderthal există un punct comun.

 

În plus, în 2010 s-a demonstrat că avem între 2 și 4% genă de Neanderthal, care ne-a ajutat la dezvoltarea sistemului imunitar. 

 

Genele sunt o sursă incredibilă de informație, o formă de memorie atipică, iar fascinația mea pentru peșteri și pentru urmele omului din Neanderthal a fost mereu ca o genă de detectiv. 

 

Recunosc că există un lucru care mă fascinează la oamenii din Neanderthal: deși erau legați de mediu în mod direct, ei nu au ales calea materială. 

 

Deși au trăit mai mult, peste o sută de ani, nu au ajuns niciodată să pună preț pe material. 

 

Sunt două abordări atât de diferite de viață încât merită să ne uităm un pic și spre ei și să-i înțelegem.

 

Dorința mea cea mai mare ar fi să fac, la un moment dat, un serial despre Omul din Neanderthal, pentru BBC. Să vedem cum se vor lega lucrurile până la urmă.

 

FS: Documentarul cu Sfinxul este genul de producție care te ia de mână și îți arată niște lucruri, niște evidențe, dar nu vrea să te conducă spre o decizie fermă. E un puzzle în care spectatorul e piesa finală.

 

OG: Da, după ce sunt prezentate toate elementele componente, decizia finală rămâne la tine. Eroziunea a făcut să dispară urmele clare, deci rămâne la latitudinea ta dacă tu crezi sau nu. 

 

Noi îți prezintăm faptele, dovezile, ipotezele și te lasăm să iei decizia. Fiecare poate lua din acest documentar atât cât simte și cât este pregătit, nu forțăm nimic.

 

 

De fapt și noi am mers pas cu pas, iar când a venit prima dată în România, în 2010, Robert Schoch a venit în orb, neștiind ce va găsi. 

 

Uneori, un loc arată cumva în poze, iar când îl vezi de aproape realizezi că nu e nimic de explorat acolo. Se întâmplă des în industria asta.

 

Eu l-am chemat, dar l-am lăsat liber, nu i-am spus ideile mele, nu am pus presiune pe el. A fost fascinant că și el a confirmat ceea ce îmi închipuiam eu până la urmă, dar a fost un proces firesc, organic.

 

El a fost șocat de faptul că noi, românii, nu valorificăm mai mult aceste locuri. Sfinxul din Egipt e în Cairo, într-un oraș aglomerat și poluat, pe când noi îl avem pe al nostru pe vârf de munte, în aer curat și cu un peisaj senzațional. Am putea face atâtea cu el…

 

Însăși această poziție a Sfinxului spune multe: este un element-cheie fiindcă se vede de peste tot.

 

Privește către Vârful Omu, de la Vârful cu Dor vezi Sfinxul dacă e senin, iar când ești jos, la Peștera Ialomiței, din nou vezi Sfinxul. Nu e o coincidență.

 

 

FS: Ai avut nevoie de niște ani ca să ajungi să faci „Enigma Sfinxului din Carpați”. Cât de important e timing-ul în industria ta?

 

OG: Da, nu l-am fi putut face în 2009, când l-am cunoscut pe Robert Schoch, deși ideea și dorința le aveam de atunci. 

 

El a venit în 2010 să vadă Sfinxul, iar la momentul respectiv nici eu și nici el nu știam dacă avem suficient cât să facem un film.

 

Între timp a evoluat știința, în 2010 s-a demonstrat că avem o parte din codul nostru genetic comun cu omul din Neanderthal, apoi au apărut și metode de a demonstra vârsta unor artefacte, metode mai sigure decât cea cu carbon. S-au cumulat.

 

Am venit cu filmul și într-o perioadă în care se vorbește despre documentare, oamenii se uită la ele, deja nu mai e strict educațional, ci și pentru plăcerea personală. De exemplu, în pandemie oamenii își recomandau reciproc documentare pe Netflix.

 

Dacă grăbeam orice din acest flow, de la întâlnirea cu Robert și până la tot ce s-a întâmplat, lucrurile nu ar fi funcționat.

 

Chiar și partea financiară s-a legat firesc: când am început să povestesc ceea ce vreau să fac, oamenii mi-au povestit despre un anumit grant care se oferă realizatorilor de film din Europa, despre finanțări oferite special pentru un anumit tip de producții și tot așa. 

 

La alte proiecte, care nu fuseseră făcute din pasiune, au fost multe dificultăți. La cele cu România s-au legat lucrurile imediat.

 

FS: Care e cea mai importantă lecție învățată din viața ta în America?

 

 

Cea mai importantă lecție de la americani este cultura eșecului. 

 

Există un moment în viață pentru greșit, căzut, eșuat, de obicei când ești tânăr și experimentezi.

 

În breasla mea, în facultate e momentul să ratezi, să ți se ardă filmele, să pierzi înregistrările, să pățești tot ce e de pățit.

 

Dacă te temi de greșeli și ești crispat să nu cumva să ți se întâmple, ajungi să le faci mai târziu și atunci o să pară o veritabilă dramă. 

 

Americanii nu au teama asta de eșec. Dacă au făcut o greșeală, își cer scuze și trec mai departe. E parte din viață.

La noi, la români, e greutatea asta cu ”Am avut un eșec, trebuie să ne revenim din eșec. Ce va zice lumea?”.

 

FS: Ce urmează după partea a doua din povestea cu Sfinxul?

 

OG: Urmează, în paralel, o producție numită „Emigranții sub pământ”. E cu totul altceva, fără Neanderthal (râde) și fără civilizații uitate. 

 

Reconstituim epoca ceaușistă și povestea unui grup de exploratori români, tineri studenți, care aveau un club de speologie. Erau fascinați de peșteri și voiau să se scufunde și să studieze, dar nu aveau echipament și mijloace.

 

Foloseau funii, lanterne prinse pe cap, multe improvizații rudimentare. La un moment dat apare un american, instructor de scufundări, care îi învață, le aduce echipamente și practic trec la nivelul următor. 

 

Ei ajung să facă niște descoperiri uimitoare, care după căderea comunismului ajung știri de top la BBC și la NASA.

 

Spre exemplu, una dintre descoperirile pe care pun accent în film este din Dobrogea, din Peștera Movilei, unde s-au găsit niște specii de insecte care sunt rupte de ideea de fotosinteză. S-au separat de restul lumii acum 5 milioane de viață și au supraviețuit așa. 

 

Acum e peștera cu cele mai multe specii noi de acest tip din lume și a fost folosită în cercetarea NASA despre viața pe Marte. 

 

Practic a fost proiectul care le-a arătat celor de la NASA că poate exista viață pe Marte, fiindcă mediul din peșteră era aproximativ același, iar acele insecte au supraviețuit.

 

În documentarul meu reiau povestea lor, iar naratorul este Cristian Lascu, fost editor la National Geographic România și unul dintre acei foști tineri studenți.

 

Ne-am întâlnit întâmplător, într-un scurtmetraj al meu despre cultul ursului la români. El descoperise într-o peșteră un aranjament straniu de cranii de urs, care părea parte dintr-un ritual vechi. 

 

Făcând acel scurtmetraj, ne-am împrietenit și a început să-mi povestească despre aventurile lui din anii 80.

 

Mi-a povestit cum se duceau în Apuseni, ce mașini și echipamente improvizate aveau, ce conserve luau la ei… Fascinant.

 

FS: Știi, când îmi povestești, sună un pic a „Cireșarii”, doar că ei sunt reali. Mulți ani, oamenii care au iubit „Cireșarii” au tot căutat dovezi că ei au existat cu adevărat. Se pare că „Cireșarii” tăi, cu peșteri, experimente și descoperiri, chiar au trăit printre noi.

 

OG: Da, au existat și au avut și un noroc enorm că nu li s-a întâmplat nimic, la câte aventuri au avut. 

 

 

De exemplu, e o poveste extraordinară, cu care chiar am zis că o să încep filmul, e cinematografică de-a dreptul. 

 

Ei își legau lanternele de cap, neavând echipament special. Și astfel echipați au plecat într-o iarnă grea, prin 1984, să studieze o peșteră de lângă Mangalia.

 

Peștera era undeva în pustietate, pe un câmp unde mai erau doar niște căsuțe dărăpănate în depărtare. 

 

Intrarea peșterii era o groapă în pământ, practic dădeai la o parte o piatră, ca de fântână, și te scufundai în peșteră. 

 

Noaptea, când au terminat de explorat, aveau lanternele lor improvizate pe cap, au dat piatra la o parte și când să iasă pe câmp, i-au văzut niște copii din zonă. 

Și bieții de ei au început să fugă, urlând, „Fugiți, oameni buni, că vin extratereștrii”.

 

Vara asta ar fi trebuit să filmăm cu toții în România: cu Robert și specialiștii peruani pentru a doua parte a documentarului despre Sfinx, iar cu echipa „Emigranților sub Pământ” despre această poveste.

 

Cu pandemia, am amânat tot, așa că se va întâmpla probabil la anul, în vară.


FS: La răbdare ai dovedit că te pricepi foarte bine, de-a lungul timpului, așa că e doar o amânare.

 

OG: Așa este. Nu am grăbit nimic din ceea ce mi s-a întâmplat și cred că asta a avut un rol decisiv.

 

 

Știi, când intri în peșteră, care la început e doar beznă, și aprinzi o lumină și vezi acele forme, acele culori, acel univers întreg care ți se deschide în fața ochilor… după aceea nu mai ești niciodată la fel. 

 

De multe ori, mă gândesc că însuși faptul că am avut ocazia să cunosc niște oameni speciali și să văd cu ochii mei asemenea locuri este un privilegiu. E mai mult decât suficient.

 

Fie și numai pentru asta, totul a meritat.

 

Chiar îmi spun în gând, când trăiesc astfel de momente, că indiferent cât succes vom avea sau ce se va mai întâmpla în viitor, a meritat.

 

Și dacă se sfârșește totul acum și aici… a meritat fiecare secundă!

*******************

SCURTMETRAJELE OANEI RALUCA GHIOCEL

 

”Spovedania unui neînvins”

 

Filmul este un omagiu adus marelui academician și om de știință Marcian Bleahu, fiind dedicat pasionaților de munte, peșteri și conservare a naturii României.

 

Marcian-David Bleahu a fost un geolog, speolog, geograf, alpinist, explorator, scriitor și politician român, membru de onoare al Academiei Române.

 

Este cunoscut pentru contribuțiile științifice la dezvoltarea teoriilor tectonicii globale, pentru pionieratul și dezvoltarea speologiei, dar și pentru popularizarea științei și a ecologiei în România. 

 

Scurtmetrajul documentar este realizat din mai multe fragmente de interviuri cu Marcian Bleahu din 2015, dar și materiale filmate în peșterile din România pe care le-a explorat temeinic, după ce visul său de a ajunge în Himalaya și de a urca vârful Everest a fost spulberat de dogma regimului comunist.

 

Puteți urmări filmul AICI.

 

****

 

„Trei zile din viața Mariei”

 

 

Maria Burcu trăiește în satul îndepărtat Jupânești, din sudul României. Are peste 80 de ani și este văduvă de mai bine de 20 de ani.

 

Neavând copii, locuiește singură, înconjurată de animalele sale, pentru a supraviețui. 

 

Are un radio și un telefon fix, dar nicio altă formă de comunicare.

 

Stilul său simplu de viață reprezintă un mod mai aproape de ritmurile naturii și ale lui Dumnezeu. În România sunt încă sute de femei ca Maria.

 

Aceasta este povestea ei.

 

Puteți urmări filmul AICI.

 

**** 

 

„Man and Bear: An Extraordinary Bond”

 

Pornind de la cultul românesc al ursului, filmul explorează relația omului cu urșii încă din vremurile primare ale glaciațiunilor eurasiatice, când omul din Neanderthal închina oase de urs ca ofrandă către Divinitate, până la tradițiile și celebrările legate de Urs care se păstrează în cultura est-europeană.

 

 

De Anul Nou, oamenii se îmbracă în costume și măști de Urs, realizând ritualuri străvechi care au legătură cu ciclicitatea vieții și a morții, demonstrând cât de puternică și ancestrală este această legătură dintre om și urs. 

 

În plus, deloc întâmplător, cea mai veche statuie din lume este cea a unui… urs.

 

Pe Oana Ghiocel o găsești pe site-ul ei, Oana Ghiocel Media, dar și pe Instagram.

Poți urmări un teaser de 60 de secunde despre „Enigma Sfinxului din Carpați”, AICI.

Pentru mai multe personaje interesante, idei și inspirații, poți urmări zilnic Fine Society și pe pagina de Instagram.

Foto: Arhiva personală a Oanei Ghiocel

6 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.