Despre tot ce-i fin și fain

Poveștile Bucureștiului meu

By 6 octombrie, 2020Lifestyle
read time 8 min
 
6 octombrie, 2020

Poveștile Bucureștiului meu

Dacă relația noastră cu Bucureștiul ar fi afișată pe rețelele sociale, cu siguranță ar scrie „In a relationship… and it’s complicated”. Și totuși… după relația cu noi înșine și cu familia, relația cu orașul este una dintre legăturile esențiale și inevitabile din această viață.

by

Aproape că ne e teamă să spunem că iubim Bucureștiul, fiindcă a devenit o modă să-l urăști.

 

Cineva din imediata apropiere rostește cu voce tare o nemulțumire de genul ”Azi era murdar în autobuz”, „Mirosea urât pe scara blocului”, ”Era aglomerat pe strada mea” și brusc toți ne dezlănțuim: „Păi na… ce pretenții să avem de la orașul ăsta?”, „Trăim într-o cloacă…”, „Așa e Bucureștiul, un iad…”.

 

De prea puține ori ne gândim că această cloacă și acest iad ni se datorează și nouă.

 

Iadul suntem noi toți.

 

Orașul nu aruncă gunoaie, orașul nu ne claxonează, nu ne taie calea în intersecție, nu-și aruncă singur chiștoace pe trotuar și sigur nu emană singur gaze de eșapament care să ne sufoce.

 

Nu, Bucureștiul nu este Paris sau Londra, dar nici noi nu suntem chiar parizieni sau londonezi în cuget și-n simțiri și cu atât mai puțin în acțiunile zilnice.

 

Poate și de asta, Bucureștiul pe timp de noapte mi-a inspirat întotdeauna multă liniște.

 

Mi-a plăcut să-l cuprind cu privirea de la balcon sau să-l privesc în goana mașinii, așa tihnit și lipsit de noi.

 

Fără noi, Bucureștiul respiră altfel, iar asta spune multe despre cât din acest „iad” este, de fapt, creația noastră, a celor care ne plângem de el.

 

Așa cum este el însă, eu una iubesc Bucureștiul. 

 

Bucureștiul meu, să ne-nțelegem. 

 

Orașul nu este o entitate abstractă sau o pagină din manualul de geografie, este un puzzle de locuri, experiențe și nostalgii personale și tocmai de asta reprezintă ceva total diferit pentru fiecare dintre noi. 

 

Practic fiecare dintre noi trăiește într-un alt București, unul compus din locurile care înseamnă ceva pentru el, pe care le frecventează și cu care are o relație afectivă sau funcțională. 

 

Bucureștiul meu este și povestea vieții mele.

 

Am copilărit în cartierul Tineretului, la distanță de câteva străduțe de Piața Norilor și de Parcul Tineretului.

 

De la vârsta de 21 de ani nu mai stau acolo, dar dacă închid ochii, pot să văd fiecare vitrină, fiecare intrare de bloc, fiecare gărduleț.

 

Le văd mai întâi cum erau în copilărie, apoi în adolescență, apoi în ultimele dăți când am mai trecut pe acolo, cu 2-3 ani în urmă. 

 

Exact ca în acel efect video în care cadrele se topesc în alte cadre și apoi în alte cadre, arătând cum crește un copac sau cum se schimbă o clădire.

 

Așa este memoria mea: o amprentă perfectă a istoriei fiecărei pietre din acel cartier.

 

Când eram eu mică de tot, la parterul blocului nostru era o croitorie. Apoi, în anii 90, a devenit un magazin alimentar pe care cartierul îl botezase „La greci”, pentru că proprietarul era grec. Nici acum nu știu cum se numea cu adevărat.

 

De la mijlocul anilor 2000, soarta locului s-a schimbat periodic, radical: de la spălătorie ecologică și second-hand a ajuns brutărie și asta era și ultima dată când am fost pe-acolo.

 

Locul din care mi-a cumpărat mamaie niște figurine de plastic (pe care încă le văd aievea), când aveam 5 ani, este acum filială de bancă, iar lângă el tronează, neschimbată, ușa blocului prietenei mele Andreea, unde stăteam cu orele de vorbă, la întoarcerea de la școală.

 

Povestea copilăriei mele, cu excepția verilor petrecute în Ardeal și Moldova, este acolo, pe acele străduțe.

Ele sunt o hartă a memoriei mele.

 

Cofetăria de lângă metrou, care avea un perete întreg pe care scria cu litere mari și știrbe Bombonerie și de unde tata îmi cumpăra dropsuri și caramele vărsate.

 

Chioșcul de înghețată de unde am mâncat prima mea vafă.

 

Vechea mea școală, cu intrarea profesorilor și a elevilor și cu chioșcul în fața căruia jinduiam cu toții la gume de mestecat Turbo.

 

Vechiul aprozar care e acum Profi. Alimentara cu vitrinele ei pline de creveți vietnamezi care e acum Mega Image. Magazinul de Instalații devenit agenție de pariuri.

 

Atelierul de reparat electrocasnice, devenit apoi magazin de închirieri de casete video, pâinea „de la turci”, buticul (fără „que” la final) de unde îmi cumpăra mama bluzițe pentru școală, agenția Loto Prono cu jetoanele ei colorate.

 

Magazinul arăbesc de lângă piață, ai cărui proprietari au îmbătrânit în fața ochilor mei. Vânzătoarea a devenit soția unuia dintre ei, le știu și copiii, îi știu pe ei tineri… Nu știu cum îi cheamă, dar cunosc o bucată zdravănă din viețile lor.

 

Apoi drumurile către ceea ce părinții și unchii numeau „la serviciu”: cofetăria de pe Moșilor unde mătușa mea mă scotea la prăjitură și străduțele din Bucureștii Noi unde lucra mama și unde au răsărit atâtea clădiri înalte încât pare un alt oraș, total necunoscut mie.

 

Crângașiul bunicului, cu casele vechi și noi, ale căror culori și tencuieli originale le știu bine. 

 

Oricât le-ar bibili și aranja proprietarii lor actuali, eu știu exact cum era gardul doamnei Ionescu, cum arăta intrarea cu flori a doamnei Popa (care, am aflat de curând, locuiește în Texas și are 97 de ani, dacă vă puteți imagina asta…), cum era chioșcul cu covrigi de la colțul străzii sau turnul de ascensoare, clădirea emblemă a copilăriei mele, care mă fascina cu silueta lui de zgârie-nor.

 

Tocmai s-a terminat demolarea turnului, acum o lună, și se va face un complex rezidențial în locul lui.

 

Toate acele imagini trăiesc acum doar în capul meu.

 

Ba chiar, să nu râdeți, țin minte de unde mi-a cumpărat bunica mingea mea preferată din copilărie, magazinul de jucării de pe Văcărești care mă fascina cu minunățiile lui colorate și buticul de lângă biserica Cărămidari, de unde tata mi-a cumpărat ceva magic, ce n-am mai regăsit niciodată după aceea: gumă de mestecat în tub.

 

Văd și acum acele tuburi și aproape că le simt gustul.

 

O părticică din Bucureștiul meu a rămas în fiecare zonă în care am locuit sau am lucrat.

 

Am lucrat pe Șoseaua Fabrica de Glucoză, aproape opt ani, și de câte ori aud de această stradă sau trec pe lângă ea, simt nevoia să adaug: „Uite, aici era redacția”, „Aici veneam să mănânc la prânz”, ”Aici era o clădire pe care au demolat-o”, ”Aici erau scările unde stăteam cu Ana la țigară. Eu nu fumam, dar stăteam cu ea”.

 

Îmi vine să spun atâtea lucruri, după care realizez că nimeni nu le poate înțelege, fiindcă sunt doar în capul meu, sunt filme pe care doar eu le văd. Dar chiar și așa nu mă pot abține, iar oamenii dragi mie înțeleg și mă lasă să-mi spun poveștile, chiar dacă le aud pentru a mia oară.

 

Am lucrat și în centru, la câțiva pași de Ateneul Român, și atunci s-a pecetluit relația mea cu acest loc. Dacă ar trebui să aleg un singur punct din București în care aș putea reveni zilnic, doar ca să stau să-l privesc, acela ar fi Ateneul, cu piațeta din fața lui.

 

 

Apoi Cotroceniul, unde am lucrat și am și locuit în același timp. Până și ce scria pe ziduri țin minte. Sau cum era pâinea cu roșii care se găsea la acel Mega Image care s-a desființat.

 

Mărunțișuri, banalități de neuitat.

 

În Dorobanți am stat aproape cât am stat în Tineretului, dar pentru că o bună parte din ani i-am muncit zi-lumină, am început să-l descopăr cu adevărat abia în ultimii cinci ani.

 

În rest, vedeam cartierul dimineața în zori și seara târziu, la întoarcere. 

 

O prietenă mi-a povestit că demult, unele dintre străduțe din Dorobanți se închideau pentru mașini în weekend și se scoteau terasele pe trotuar, se făceau târguri. ”Wow, când a fost asta? Mi-ar fi plăcut să prind acea perioadă”, am răspuns eu, entuziasmată.

 

Apoi am realizat că am prins-o, că locuiam aici, doar că… eram ocupată să muncesc zi-lumină și habar nu aveam de asemenea activități.

 

 

Cam așa e cu orașele: unele istorii le prinzi, pe altele le ratezi sau te ratează ele pe tine.

 

Pe vremea când călătoream mai des (adică înainte de pandemie), mi se întâmpla ca magazine și locuri dragi să se închidă în absența mea sau banalități încântătoare să se schimbe: „Adică aici nu mai e magazinașul acela drăguț cu fântâna de ciocolată?”. ”Cum adică ați schimbat meniurile și nu mai aveți tarta de spanac?”.

 

Toți avem un astfel de București, unul geografic și unul care locuiește în noi și va locui până când noi vom pleca să locuim în altă lume.

 

Gândiți-vă la toate locurile din orașul vostru în care v-ați lăsat o bucățică de suflet și o să realizați că acel loc pe care-l criticați zilnic pentru aglomerație, mizerie, poluare și alte o mie de motive este, de fapt, un loc vital în istoria vieții voastre.

 

Și că, indiferent dacă mâine vă mutați în celălalt colț al lumii, e foarte posibil ca până închideți ochii pe acest pământ să simțiți în nări mirosul pâinii proaspăt-coapte de la brutăria de lângă colțul blocului, să auziți chiotele copiilor care se jucau în părculețul de vizavi și să vă danseze pe retină culorile toamnei în copacii pe lângă care treceți zilnic.

 

În loc de final

 

Am scris acum un an un articol numit „România nu se va schimba niciodată dacă găsim motive să fim necivilizați” și susțin fiecare cuvânt de acolo. 

 

Este replica mea pentru toți cei care spun că oricum Bucureștiul e așa și pe dincolo și că n-are rost să ne străduim în vreun fel cu el, că e o cauză pierdută.

 

Așa că să-l mâzgălim, să ne punem picioarele peste tot, să aruncăm chiștoace unde avem chef și aia este… Oricum e un oraș ratat, nu merită nici minima noastră străduință.

 

Ne place sau nu, Bucureștiul este oglinda noastră, a tuturor.

 

Indiferent ceea ce fac sau nu fac primarii pentru noi, esențial este ce facem fiecare dintre noi, în fiecare zi, pe pătrățica noastră, în zonele noastre, în crâmpeiele noastre de oraș.

 

Există cartiere istorice, unde proprietarii se mândresc cu noblețea geografiei lor, dar nu au nicio problemă să își lase gunoiul menajer în stradă, lângă stâlp, ca să nu plătească pentru o pubelă și un serviciu săptămânal de ridicare a deșeurilor.

 

Există oameni cu mașini de sute de mii de euro care nu vor să-și murdărească scrumierele, așa că aruncă țigări stinse, chiștoace și șervețele folosite direct pe geamul vehiculului. Pe stradă.

 

Și apoi, când trec la rândul lor pe un trotuar plin de mizerie și unde miroase a de toate, strâmbă din nas și spun că Bucureștiul e o cloacă.

 

Bucureștiul nu va fi vreodată altfel dacă nu vom învăța un lucru esențial: că indiferent ce armată de oameni strânge după noi, noi suntem primii care trebuie să strângem după noi.

 

La tine acasă, chiar dacă ai avea o menajeră, ți-ai lăsa gunoiul în sufragerie, ai arunca pe jos ambalajele folosite și ai stinge țigările de parchet? În ideea că oricum vine altcineva după tine și repară? Nu cred. Nu te-ar lăsa inima fiindcă e locul tău, e casa ta.

 

Ei bine, orașul ăsta, așa cum este el, e al fiecăruia dintre noi. E casa noastră, că doar prin el ne ducem zilele.

 

Dacă ne clarificăm relația asta complicată și începem să prindem puțin drag de el, am putea fi surprinși de ceea ce se întâmplă.

 

Când iubești un loc sau când îi dăruiești măcar o firimitură din atenția și grija ta, el se schimbă sub ochii tăi.

 

Se schimbă în binele pe care ți l-ai dorit mereu pentru el, dar care nu credeai că depinde în primul rând… de tine.

***************

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere, nicidecum un proiect comercial.

 

Fiecare dintre noi scrie la propria platformă și suntem complet independente editorial una de cealaltă, însă vocile noastre se vor auzi – sau citi, mai exact – atunci când ceva din agenda socială zilnică ne aprinde imaginația. 

 

Uneori e mai comod să taci în fața subiectelor delicate, e mai simplu și cu mai puține bătăi de cap. Îți asumi însă și faptul că nimic nu se va clinti din loc.

 

În schimb un text scris cu convingere capătă o viață proprie și poate ajunge la oameni fără să dea lecții sau să emită verdicte. Devine pur și simplu material de gândire și cred că asta încercăm să facem noi, fiecare în felul ei.

Foto: Fine Society

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



2 Comments

  • Anonim spune:

    Eu am parasit Bucurestiul ka virsta de 15 ani dar el nu m-a parasit pe mine.In cursul anilor am vizitat de citeva ori si desi au trecut zeci de ani ma simt intotdeauna acasa pe Lucaciu-am invatat la Matei Basarab unde a invatat si tatal meu. Copilaria mi-am petrecut-o la Cotroceni la matusile mele si la Tirgu Mures si buneinteles la Mamaia.
    Eu sunt arhitecta si imi vine sa pling cind vad cladiri superbe in paragina cind azi se fac restaurari exceptionale.
    Sint de acord cu tot ce scrii si sper ca se va gasii posibilitatea sa se pastreze farmecul orasului care a fost denumit Micul Paris

  • Liliana Mirea spune:

    Superb articol. Eu nu sunt din Bucuresti dar asa cum il descrii tu, oricine s-ar atasa de acest oras.
    Si, daaa. .. suntem responsabili pentru intretinerea si curatenia lui. Categoric ???