Despre tot ce-i fin și fain

Prima dată când m-am urcat pe un motor și ce am învățat despre mine

By 25 aprilie, 2019Virtues
read time 15 min
 
25 aprilie, 2019

Prima dată când m-am urcat pe un motor și ce am învățat despre mine

Nu m-au tentat niciodată motocicletele, dar când unul dintre personajele mele m-a provocat la o oră de condus în poligon, m-am gândit… ”Dacă nu acum, când?”. Și, chiar dacă probabil va rămâne „o singură dată în viață”, am învățat ceva interesant despre mine.

by

Cei mai mulți dintre cei neinițiați în tainele motoarelor asociază motocicletele cu personajele din filme. Eu sunt unul dintre acei oameni. De la Renegatul lui Lorenzo Lamas la Dylan din Beverly Hills 90210, cunosc toate clișeele posibile legate de motocicliști. Libertate, plete-n vânt, bărbați în geacă de piele care descalecă de pe motor.

 

Pentru că sunt o fire realistă, am făcut o medie aritmetică între imaginea din filme și realitatea din București (unde „croșetatul” pe două roți printre mașini care nu sunt obișnuite să te ferească e un risc zilnic), am tras aer în piept și am mers mai departe. 

 

În continuare, motoarele mi se par o chestie fantastică… dar nu pentru mine. Nu mă văd pe motor, nu îmi inspiră siguranță (corporală) și nu simt acel entuziasm al oamenilor cărora le sclipesc ochii la gândul unei șosele goale, pe care s-o străbată cu pletele fluturând. Sunt șoferiță de la 19 ani, biciclistă încă din copilărie, dar cam aici trag linie și sunt în regulă cu asta.

 

Și totuși, când Oana Pascu de la Complice – am scris povestea AICI (Complice la amintiri: Oana Pascu vinde cadouri experiențiale pentru Milennials)– m-a invitat să testez una dintre experiențele pe care le oferă clienților ei – o sesiune în poligonul de la ”Hey Moto” – m-am gândit „Hey, de ce nu?”. În fond, dacă nu fac asta acum, sigur n-o să o fac din proprie inițiativă vreodată. Never ever.

 

Așa că m-am dus.

 

Când ajunsesem la Hey Moto, eram deja aproape răzgândită și îmi răsuna în cap un ”Ce cauți tu aici?”. „Serios, Diana… ce-ți trebuie ție asta, când ție nici măcar nu-ți plac motoarele?”. Nu de alta, dar eu sunt un om foarte ferm în alegeri: mi-a luat mulți ani să mă găsesc și să mă „cartografiez” eu pe mine, dar îmi știu bine butoanele. Dacă ceva nu mă interesează, nu-mi irosesc nicio secundă. Și totuși, motorul mă intriga măcar la nivel de curiozitate.

Concluzia după o oră de poligon?

E mult mai greu decât pare din afară, dar dacă îți place poate fi fantastic. Din exterior mie îmi părea nițel mai „effortless”, dar în realitate e valabil fix opusul, mai ales la început, până-ți formezi un minim reflex. 

 

Practic fiecare parte a corpului are un rol bine determinat și în strânsă coordonare cu celelalte: mâna stângă e pentru ambreiaj, există o frână pentru roata din față (pe mâna dreaptă) și o frână separată pentru roata din spate (care se pune pe piciorul drept), vitezele se schimbă cu piciorul stâng și, dacă nu ții bine mâna dreaptă pe ghidon (într-o anumită poziție, pe care la început o uiți rapid), poți să te trezești accelerând fără să-ți dai seama. Iar de la zero la o sută la oră e mai puțin decât ai impresia.

 

Echipa de la Hey Moto a fost grozavă, ne-au explicat în cel mai mic amănunt ce presupune mersul pe motor și au fost și foarte simpatici. Dacă mi-aș dori să învăț așa ceva, sigur la ei m-aș duce. M-am convins însă că da, e foarte cool, însă categoric nu pentru mine. 

Totuși, din ora petrecută la Hey Moto am rămas, dincolo de experiența inedită, cu 4 lecții desprinse din motociclism și valabile unde vreți voi.

Nu privi spre punctul în care ești, privește spre punctul în care vrei să mergi

 

Cea mai mare greșeală pe care o fac începătorii pe motor este că petrec prea mult timp „în ei înșiși”. Sunt concentrați la asfaltul de sub ei, la ghidonul din mâinile lor, la felul în care țin picioarele pe pedale și cam oriunde, mai puțin la singurul loc în care ar trebui să se afle atenția și privirea lor. În față. 

 

Cristina de la Hey Moto – care are un dar de a prezenta totul pe înțeles, plastic și cu multe exemple – îmi explica modul în care se iau curbele cu motocicleta și cele mai frecvente erori de început.

 

De exemplu, dacă vrei să faci dreapta, dar în loc să te uiți în depărtare, la locul în care vei vira, tu ești concentrat pe mișcările tale și pe punctul aflat fix în fața roții tale… o să ai surpriza ca motocicleta să meargă tot înainte. „Corpul urmează privirea, nu urmează intenția”.

 

Mi s-a părut o lecție valabilă pentru viață în general și e cumva reflectarea tehnică a principiului de „Where attention goes, energy flows”. Dacă viața ta e într-un punct stresant, trist sau foarte jos, iar tu visezi la ceva mai bun, privirea ta trebuie să fie spre viitor, nu spre punctul în care te afli sau cel aflat imediat în fața ta. E ușor să uiți, de asta uneori ai nevoie de remindere.

Atitudinea chiar ESTE totul

 

La motor contează atitudinea cu care te urci. Când auzi asta, sună ca un clișeu, până când te urci.  Atunci înțelegi ce înseamnă, de fapt, atitudinea asta, și de ce nu e vorba doar de o coordonare între membrele corpului, ci de mult mai mult decât atât. E un ingredient extra care vine din cap, din starea ta de spirit și din încrederea în procesul pe care-l parcurgi.

 

Pe motor trebuie să urci sigur pe tine și să stai ferm, cu părțile corpului echilibrate, altfel motocicleta o să se încline inexplicabil spre stânga sau dreapta și n-o să înțelegi de ce se întâmplă asta. Oricât de bine ai cunoaște teoria și oricât ai fi exersat coordonarea dintre mâini și picioare, dacă te așezi cu teamă, o să conduci cu teamă.

 

Am auzit toată viața refrenul cu „Atitudinea contează”, dar niciodată n-a fost metafora mai palpabilă decât aici. M-am așezat „îndoită” de abilitățile mele și motorul meu o lua spre stânga, enervându-mă cumplit. Am realizat ulterior că eu stăteam chircită pe o parte, încercând să echilibrez o poziție din start greșită.

Oamenii învață să-și compenseze greșelile

 

De multe ori am auzit oameni spunând că ei au învățat cutare lucru după ureche. Pe modelul „Mi-am pus schiurile în picioare și m-am dus la vale, cât de greu poate să fie?”. E valabil și la mașini, și la motoare, și la orice, dar valabil este și reversul. 

 

De multe ori, când nu ești atent decât la „a te ține în linie dreaptă”, fără mari pretenții de corectitudine a mișcării și de armonie, în timp n-o să faci decât să-ți perfecționezi greșelile. Vei avea o postură proastă care îți va deveni reflex și, automat, vei învăța să-ți acordezi restul gesturilor pentru a contrabalansa postura proastă.

 

Cu siguranță vei putea merge pe drum ca mine, chircită spre stânga, iar motocicleta să nu se mai încline, fiindcă vei învăța unde să pui mâna dreaptă și cum să contrabalansezi postura deficitară. Totuși, ideal e să înveți bine din prima.

 

Am realizat că, în multe paliere din viață mi-am creat reflexe eronate, care m-au făcut ani de zile să perpetuez șiraguri de greșeli. Să mă adaptez dezordinii în loc să ordonez lucrurile. Să „fardez” defecte și slăbiciuni în loc să le adresez drept în față. Să fac ocoluri în jurul temerilor mele în loc să le rezolv mai întâi.

 

Pare ciudat să te gândești la asta când ești pe un motor care se înclină suspect spre stânga, dar la mine atunci a făcut clic.

„Let go”: în practică, nu în citate motivaționale

Am ajuns la un oarecare echilibru în timpul orei mele de condus, dar un lucru nu am reușit: să țin picioarele pe pedale. Le-am ținut în aer sau strânse lângă mine. Deși mult mai incomod ca poziție, mă simțeam mult mai sigură așa, ca și cum în orice secundă aș fi putut să pun talpa jos în caz de ceva. Era ca o frână de mână, doar că aici era, la propriu și la figurat, frână de picior.

 

De multe ori am citit că trebuie să „mergem cu valul”, „să lăsăm lucrurile să se întâmple”, „să ne dăm la o parte din fața destinului” și altele. Sună toate gol, până când ai în spate un instructor care îți spune „Ridică picioarele pe pedale, ridică picioarele”, iar tu te încăpățânezi să NU o faci, deși sunt 2 centimetri între poziția picioarelor tale de acum și cea corectă. Dar sunt doi centimetri care în capul tău cască un hău între frică și siguranță.

 

De câte ori o să-mi fie greu să mă las surprinsă sau să merg cu valul, o să-mi amintesc de momentul în care n-am vrut să ridic tălpile nici picată cu ceară. A fost cea mai elocventă postură a lui „Dă-te singur din calea ta”. Uneori trebuie să te forțezi să te dai din cale și, la fel ca la motociclism, nu merge mereu din prima lecție.

Pe Oana Pascu o găsiți pe Complice.ro, dacă vreți să oferiți cuiva acest cadou. Sau orice altceva inedit și memorabil, chiar dacă încă nu știți despre ce e vorba. Sky is the limit.

Foto: Nelu Platon Photography

2 Comments

  • Ivana spune:

    Foarte frumos ce ai scris tu dar nu ma mira teama ta de a pune picioarele jos. Din pacate cei de la HeyMoto nu isi invata cursantii reguli elementare de comportament in poligon. Cursantii lor taie calea altor cursanti de la alte scoli, ii depasesc, claxoneaza, in poligon, ceea ce nu e permis si e foarte foarte riscant, poate duce la coliziuni. Partea proasta e ca dupa ce isi iau permisele oamenii astia ies in trafic. Despre cum vorbesc instructorii….nici nu are rost sa mai spun ceva 🙁

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.