Există povești pe care le cauți sau le provoci și povești care ți se întâmplă pur și simplu.

 

Povestea care urmează mi s-a întâmplat, asta dacă putem accepta că există coincidențe pe lume.

 

Acum patru ani, stăteam la coadă la Ambasada Americii din București, pentru a-mi reînnoi viza care urma să expire luna următoare.

 

Cu un dosar de acte la subraț, mă mișcam de pe un picior pe altul, destul de nerăbdătoare să ajung cât mai repede la job. 

 

Era frig afară, final de iarnă, iar noi așteptam undeva în aer liber.

 

Înaintea – sau în spatele meu, nici nu mai țin minte – era o fată minionă, cu ochi mari și cu un zâmbet larg, care părea la fel de nerăbdătoare ca mine să termine cu tot procesul administrativ. Mai întâi ne-am privit amuzate, intuind aceeași nerăbdare, apoi am intrat în vorbă. 

 

Ce altceva poți să faci, când ai în față ditamai coada?

 

Așa am cunoscut-o pe Cristina. 

 

Cristina care urma să plece pentru prima dată în Statele Unite, într-o călătorie pe care o aștepta cu nerăbdare. O călătorie care să marcheze și împlinirea vârstei de 30 de ani.

 

Am stat de vorbă fără să simțim cum trece timpul, iar înainte de a intra la interviu ne-am dat add pe Facebook. Atunci am aflat că interlocutoarea mea lucra într-o multinațională, dar scrisese și o carte, numită „Indecizii”.

 

Am cumpărat cartea și mi-a plăcut mult, însă viețile noastre s-au precipitat atât de tare în următorii ani încât n-am izbutit să ne întâlnim măcar la o cafea, pe tihnă.

 

Îmi dau seama acum că acel moment de la ambasadă era o clipă nesperată de acalmie, înaintea furtunilor care urmau pentru amândouă.

 

Trei ani mai târziu, într-o după-amiază de iulie, eram invitată să vorbesc la evenimentul de lansare a unei alte cărți.

 

Cartea se numea „Astăzi a fost o zi bună”, autoarea era Cristina Zarioiu – prietena mea întâlnită la coadă la ambasadă – iar prezența mea acolo nu era deloc întâmplătoare.

 

Cartea pe care o lansa Cristina era despre anul ei de foc, cel mai greu an din viață, și despre experiența din două colțuri de lume diferite, care au schimbat-o profund: America și Africa. 

 

Pe mine mă cunoscuse exact înainte să plece în prima parte a aventurii, în America. Și înainte să primească un diagnostic crunt, cel de tumoră malignă a glandei tiroide.

Anul în care împlinea 30 de ani se dovedise cu totul altfel decât îl plănuise vreodată. Un taifun răvășitor, dar și o lecție de viață extraordinară.

Așa începe cartea Cristinei.

 

Drumul șerpuiește de la promisiunea strălucitoare a Americii, cu tot cu povestea ei de dragoste, până la simplitatea frustă a Africii, cu oamenii și lecțiile ei.

 

Trece, însă, și prin încăperile austere ale unui spital din București.

 

Acolo, în urma unei operații de extirpare a glandei tiroide și a nodulului canceros format la baza ei, Cristina trebuie să înghită o pastilă de iod radioactiv, care să înlăture tot restul celulelor canceroase.

 

Timp de două săptămâni, stă închisă în camera ei, fără putința de a comunica cu părinții altfel decât strigând din spatele ușii închise. Simpla apropiere reprezintă un pericol direct asupra vieții celor mai dragi oameni.

 

Să fii bolnav e cumplit, dar să fii bolnav și să stai închis într-o încăpere, doar tu cu gândurile tale, este o altă formă de iad.

 

Din anul în care a împlinit 30 de ani și care nu a semănat nici pe departe cu ceea ce și-ar fi dorit vreodată a ieșit „Astăzi a fost o zi bună”, o carte care se parcurge exact ca o călătorie.

 

Un voiaj plin de înțelesuri și de tâlc prin America, prin Africa și prin camerele interioare ale propriei persoane. Indiferent în ce moment al vieții o citești, vei descoperi, inevitabil, ceva despre tine.

Fine Society: Ești o persoană sensibilă, iar cărțile tale par căutările și dilemele unui om foarte delicat și fragil, într-o lume dură. Cum a ajuns o tânără care lucra într-o corporație să-și ia dilemele și fragilitățile și să le transforme în cărți?

 

Cristina Zărioiu: De mică cochetam cu scrisul, doar că am început să iau mai în serios pasiunea asta abia în momentul în care m-am angajat în corporație, când, pe lângă jobul pe care-l aveam, m-am oferit să fiu redactor pentru revista internă a companiei. 

 

Mi-am luat în serios rolul de jurnalistă, făceam inteviuri cu colegii care erau implicați în diverse proiecte sau cu cei care, pe lângă job, mai aveau și câte un hobby, recomandam evenimente culturale sau cărți.

Abia atunci am realizat că de fapt scrisul mă relaxează, îmi oferă o bucurie aparte, pe care nu o regăseam în alte activități, drept care mi-am făcut un blog. Tot în acea perioadă am urmat un curs de jurnalism, care mi-a prins foarte bine. 

 

Cu timpul, colegii și prietenii au început să mă întrebe dacă nu intenționez să scriu o carte. Și eu îmi doream să fac asta, doar că simțeam că nu venise încă momentul și, în plus, nici nu aveam în minte vreo idee demnă de un roman.

 

Ideea s-a lăsat așteptată până într-o zi de august din vara lui 2014. În acea perioadă eram hotărâtă să îmi schimb jobul și în ziua respectivă am fost la două interviuri.

 

Nici unul dintre joburi nu mi s-a potrivit dar, în timp ce eram pe drum către cel de-al doilea interviu mi-a venit în minte, din senin, ideea și structura unei posibile cărți – o carte formată din trei părți cu stiluri de scriere diferite, cu trei personaje care într-un final au o legătură între ele și inspirată din viața mea, din ceea ce trăisem până la 20 și ceva de ani. 

 

Atunci m-am gândit că e un semn, că nu trebuie să îmi schimb jobul, ci să fac ceva pentru mine, ceva care să mă împlinească. 

Seara, cum am ajuns acasă m-am și apucat de scris. Pe parcursul lunilor care au urmat, se pare că muza a fost de partea mea, în timp ce scriam se întâmplau în viața mea tot felul de evenimente pe care le-am inclus în carte și așa s-a născut volumul (In)decizii. 

 

Mi-am dorit să fie o carte care vorbește despre generația celor care au 20-30 de ani, cu toate dilemele și întrebările ei, dar în care să se regăsească și un adolescent sau de ce nu, mamele sau chiar bunicile noastre. 

 

Iar cartea Astăzi a fost o zi bună am scris-o în urma a ceea ce am trăit pe parcursul unui an de zile, cel în care am împlinit 30 de ani. M-am gândit că pe lângă scopul terapeutic pe care l-a avut scrisul pentru mine la acel moment, aș putea să dau mai departe lecțiile pe care le-am învățat, care îi pot ajuta și pe alții.

 

Am vorbit despre entuziasm, dezamăgire, tristețe, boală, fericire și într-un final echilibru, experiențe universal valabile în care se poate regăsi oricine.

 

FS: Cât de dificil a fost parcursul primei cărți de la un simplu gând până la transformarea ei în realitate, cu tot ce implică asta: editură, distribuție, promovare? Cât de greu ai simțit tu acest drum ca tânăr autor, în România?

 

CZ: A fost într-adevăr dificil, însă pe atunci aveam entuziasmul și poate chiar naivitatea tânărului care are în sertar un manuscris, care nu știe mai nimic despre piața de carte, dar care visează să aibă volumul pe rafturile din librării. 

 

Și acum zâmbesc când unii colegi mă întreabă: ”Cum ai reușit să publici, Cristina?Ai trimis manuscrisul la edituri, te-au sunat imediat și ai primit un cec cu multe zerouri în coadă?”

 

Iar eu le spun că asta se întâmplă doar în filme sau oricum nu pe piața de carte din România, atunci când ești un scriitor la început de drum.

 

După ce am terminat de scris, am trimis e-mailuri cu manuscrisul la aproape toate editurile din țară.

 

De la cele mai multe nu am primit niciun răspuns, de la altele am primit răspunsuri frumos ambalate de genul „Ne pare rău, am făcut deja lista cu publicațiile pentru anul acesta și pentru anul următor, suntem siguri că veți găsi totuși o editură”, dar și directe, de tipul „Dar ce domnișoară, vă așteptați să vă publicăm noi pe banii noștri, să vă scoatem noi din anonimat?”. 

În cele din urmă m-am dus cu brațul plin de manuscrise la Târgul de carte Bookfest unde am început să întreb la fiecare stand în parte dacă nu publică și tineri debutanți.

 

Ghinion sau șansă mi-am spus în momentul când m-am împiedicat în fața unui stand, iar răspunsul editorului de acolo a fost direct „Da, publicăm. Ai venit unde trebuie”.

 

A citit synopsis-ul, i-a plăcut, i-am lăsat manuscrisul iar în câteva săptămâni a revenit cu telefon și mi-a zis că o să-mi publice volumul ”(In)decizii”. 

 

 Se zice că atunci când îți dorești ceva foarte mult și vizualizezi acel lucru, cresc șansele să se realizeze.

 

Cu luni bune înainte de evenimentul de lansare, mergeam prin Cărturești Carusel, librăria mea preferată, și îmi imaginam cartea acolo, pe rafturi, ca mai apoi editorul să mă sune și să îmi spună că exact în acel loc o să aibă loc lansarea, pe 6 februarie 2016, o zi pe care eu am denumit-o cea mai frumoasă zi din viața mea. 

 

FS: Ți-a fost vreodată teamă că poate „pui prea mult din tine” sau te expui prea tare, mai ales în condițiile în care nu ești o scriitoare „închisă în turn de fildeș”, ci un om care merge zilnic la job? Trăim într-o lume în care tuturor pare să ne pese enorm de „ce cred alții”.

 

CZ: Când alegi să îți expui viața, îmbrățișezi vulnerabilitatea. Iar vulnerabilitatea înseamnă incertitudine, risc și expunere emoțională. 

 

Poți fi vulnerabil atunci când iubești, dar și atunci când creezi ceva. Îți trebuie curaj ca sa scrii lucruri intime, personale, care nu se spun. 

 

Când scrii ești vulnerabil, pui o bucată din tine pe o foaie de hârtie și îi dai drumul în lume. Iar acea foaie de hârtie devine a cititorilor tăi, care pot să facă ce vor cu ea – o pun cu grijă pe noptieră sau o aruncă la gunoi. 

 

Și da, trăim într-o lume în care ne pasă mult prea mult de ce cred ceilalți, în care ne dorim o imagine perfectă. Îmi place ideea pe care o susține Brené Brown în cartea ei, Curajul de a fi vulnerabil.

 

Spune că „noi, oamenii, avem convingerea că dacă facem lucrurile perfect sau dacă arătăm perfect evitam suferința, critica. Însă mai degrabă e un zid pe care-l construim crezând că ne va proteja, când, de fapt, ne împiedică să fim văzuți așa cum suntem cu adevărat”.

 

FS: Din ”Astăzi a fost o zi bună” transpare o idee pe care o uităm adesea… că trebuie să prețuim clipa și să nu considerăm că viața prezintă vreo garanție. Tu, care ai trăit toate lucrurile din carte… ai în reflex acest lucru sau mai sunt zile în care uiți?

 

CZ: Mi-am format un obicei și în fiecare seară îmi notez într-un jurnal 3 motive pentru care sunt recunoscătoare zilei care tocmai s-a încheiat. Poate să fie o reîntâlnire cu un prieten drag, o carte  interesantă citită ori un sfat primit. 

 

Jurnalul recunoștinței mă ajută să fac pace cu ziua care s-a încheiat, așa cum a fost ea și să văd partea plină a paharului.

 

Atunci când mi se pare că nu găsesc niciun motiv bun pentru care să fiu recunoscătoare, mă întreb: Sunt sănătoasă? Am o familie? Am o casă? 

 

Dar bineînțeles, am și zile în care uit să mă bucur de viață așa cum ar trebui, în care sunt prinsă în vria cotidiană, mă vait de tot felul de pseudoprobleme  și spun că e prea dificil, că nu am timp, că de ce nu mai am un anumit lucru. 

 

Referitor la asta, mi-a rămas în minte un fragment pe care l-am citit la un moment dat într-o carte legat de faptul că noi ne văităm și ne plângem aproape mereu de ceea ce ni s-a luat. „Ai pierdut bani? Amintește-ți, puteai pierde un prieten. Ți-ai pierdut jobul? Dacă îți pierdeai o mână sau un picior? Ți-ai pierdut casa? Ai fi putut să pierzi totul”.

 

FS: Între cele două cărți și cele două călătorii stă un diagnostic dur. Noi vorbim de cât de greu ne-a fost să stăm în casă benevol, dar tu ai stat cândva 2 săptămâni închisă în camera ta, primind mâncarea la ușă, cu tacâmuri de plastic, și fără ca părinții tăi să se poată apropia, fiindcă i-ai fi expus unor radiații. Cum era Cristina care a intrat în acea cameră față de cea care a ieșit din ea?

 

CZ: Perioada de izolare de acasă e legată și de ceea ce am simțit la spital, când am fost internată și am avut pentru prima dată sentimentul că viața mea se poate sfârși. 

 

În acel moment nu am simțit  frică, ci un fel de regret că nu am făcut până atunci mai mult pentru mine și pentru ceilalți.

 

Cele două săptămâni de izolare de acasă nu a fost deloc o perioadă ușoară, dar a fost cel mai bun moment pentru introspecție, ca să îmi analizez viața. Până atunci luasem totul de-a gata, nu ținusem cont de cât de fragilă poate să fie viața. 

 

Pierdusem mult timp pe tot felul de acțiuni, lucruri ori dorințe lipsite de valoare și îmi făcusem mereu planuri pentru un viitor foarte îndepărtat.

 

În momentul în care devii conștient că nu ești invincibil, nemuritor, că de fapt existența ta are un termen limită, abia atunci devii conștient de perspectivele și prioritațile reale din viața ta. 

 

Referitor la Cristina de dinainte și cea de după, înainte să întru în acea cameră consideram timpul ca pe un dat, iar când am ieșit, ca pe un cadou.

 

Și mă gândesc că perioada de izolare de acum, prin care am trecut cu toții a fost pentru fiecare dintre noi un moment bun pentru introspecție, în care am avut timp să ne punem întrebarea: drumul pe care merg e cel corect?

 

FS: Eu una am învățat multe mici lecții din cartea ta, cum ar fi cea cu diplomația refuzului, din Senegal. Pentru tine, ca om care a trăit toate astea, care au fost cele mai importante lecții de viață cu care te-ai întors acasă, după călătoria completă prin SUA și Africa?

 

CZ: Prima și cea mai importantă lecție este cea a recunoștinței. 

 

Am observat că în America există destul de mult o cultură a nemulțumirii, pe care și noi, europenii, am preluat-o. Acel I am not enough.

 

Încă de când ne trezim ne spunem că nu am dormit suficient, apoi că nu avem destul timp pentru tot ce vrem să facem în ziua respectivă și în plus, ne mai și comparăm cu ceilalți.

 

Deși e un loc mai sigur decât Africa iar speranța de viață e mai mare, americanii privesc viitorul cu mai puțină încredere.

 

Iau în calcul apariția unui accident, a unui posibil atac terorist sau armat, a unei calamități naturale, fapt care suprimă acea bucurie simplă și autentică de viață, de a trăi, de a fi viu. 

 

 Opusul acestei culturii a nemulțumirii este sentimentul de a fi de ajuns, ești multumit de viața ta, de tine însuți și ești recunoscător.

 

Eu am învățat lecția recunoștinței de la oamenii din Senegal care, deși aveau atât de puține erau mult mai fericiți decât mulți dintre noi, cei din Europa sau cei din America. 

 

De exemplu, Bineta, o fată de 22 de ani, era recunoscătoare în fiecare zi pentru că familia ei își permitea să aibă trei mese pe zi, în loc de două sau una, atât cât își puteau permite vecinii ei. Și Bineta era fericită în condițiile în care nu avea camera ei, avea o prispă unde dormea pe o saltea uzată cu alte două verișoare, nu fusese în viața ei la un film sau în vreun mall și nu călătorise niciodată în vacanță.  

 

O altă lecție pe care am învățat-o este că nu concediile scumpe, banii ori mașinile ne fac să ne bucurăm cu adevărat de viața noastră, ci relațiile umane, felul în care cultivăm aceste conexiuni între noi și ceilalți.

 

Suntem programați psihologic, emoțional, cognitiv și spiritual să avem nevoie de o legatură cu ceilalți – de apartenență, de iubire – ele dau un sens vieții noastre, iar imposibilitatea de a o face conduce la suferință.

 

 O altă lecție pe care am învățat-o este cea a bucuriei. Bucuria se află în momentele cele mai obișnuite ale vietii, iar noi riscăm să nu o trăim atunci când alergăm după lucrurile ieșite din comun.

 

FS: E un pasaj spre finalul lui „Astăzi a fost o zi bună”, în care vorbești despre comuniunea cu natura, cu Dumnezeu, cu tot ceea ce se află sub soare. Sunt oameni care nu ajung la acest echilibru după o viață de om. Te simți împăcată cu tine în acest moment și cu tot ceea ce te înconjoară?

 

CZ: În ultima zi, când am plecat din Dakar, stăteam singură pe malul stâncos al oceanului și am avut un sentiment pe care îmi e destul de greu să îl explic în cuvinte.

 

Sentimentul că noi, oamenii, suntem într-o conexiune perfectă cu natură și că facem parte dintr-un întreg mai mare, numit Dumnezeu, adică viață. Și că acest adevăr nu are nevoie de nicio demonstrație, că există și atât.

 

Legat de întrebarea ta, dacă mă simt împăcată cu mine și cu ceea ce mă înconjoară, în prezent sunt mult mai împăcată cu mine decât eram la 20 de ani sau chiar acum câțiva ani. 

 

Mulți ani de zile am fost o perfecționistă, care găsea câte un defect sau neajuns în orice. Acum mă consider o perfecționistă în curs de vindecare și încerc să fac pace cu toate imperfecțiunile mele și ale celorlalți. 

 

FS: Ce ți-ai fi dorit să știe Cristina de la 20 de ani, dar a aflat abia la 30?

 

Mi-aș dori să am vârsta de 20 de ani și mintea de acum, cea de la 30.

 

Mi-ar fi plăcut ca acum zece ani Cristina să aibă mai multă încredere în ea, să nu mai fie fata care nu știe să spună NU din dorința de a fi plăcută sau de a nu-i deranja pe ceilalți. 

 

Mi-ar fi plăcut să știe că – dacă nu e împăcată cu ea – nimic din ce are sau va obține nu o va face să fie mai fericită, că lucrurile din exterior nu o să umple niciodată golurile din interior. 

 

Mi-ar fi plăcut să știe că cele mai frumoase amintiri dintr-o vacanță nu constau nici în suveniruri și nici în shopping, ci în interacțiunea cu oamenii locului.

 

Dar până la urmă există un timp pentru toate. La fel cum există timpul plantării seminței, apoi al înmuguririi, al înfloririi și mai apoi cel al rodirii și nu se poate sări dintr-un timp în altul, tot așa, fiecare își învață lecțiile potrivite pentru etapa vieții în care se află.

 

FS: Cărțile tale au prins o viață proprie și știu sigur că au atins viețile oamenilor cu care au intrat în contact. Care au fost cele mai frumoase surprize pe care ți le-au oferit, prin cititori?

 

CZ: Prima surpriză de care am avut parte a fost la două zile după lansarea primei cărți.

 

În timp ce eram în librăria Cărturești Carusel am văzut cum un tip s-a dus fix la (In)decizii și a cumpărat-o, mă uitam și nu îmi venea să cred. 

 

Mi-a cerut un autograf și am imortalizat momentul într-o fotografie pe rețelele de socializare. Am aflat ulterior că o prietenă comună îi recomandase cartea. 

 

Un alt moment emoționant a fost cel în care soacra unei colege de la muncă și-a dorit cadou de ziua de naștere fix cartea (In)decizii: ”Vrea și soacra mea cartea ta, toate prietenele ei o au”, mi-a spus colega. 

 

Tot în cazul primei cărți am avut surpriza să merg prin librării și să văd persoane care o răsfoiau. Am intrat în vorbă și am aflat povești de viață incredibile pe care le-am povestit mai apoi pe blogul meu.

 

Câte o surpriză a reprezentat și fiecare recenzie făcută de bloggerii de carte, fotografii pe care cititorii le-au postat pe Instagram, interviurile din presa scrisă, radio și tv unde am putut să vorbesc despre ce am scris. 

 

O surpriză mare am avut-o la lansarea cărții în Târgoviște, orașul meu natal, unde a venit învățătoarea mea, pe care nu o mai văzusem de peste 20 de ani și care și-a amintit multe lucruri despre eleva Cristina, amănunte pe care eu le și uitasem.

 

Iar după ce a citit cartea mi-a scris un mesaj în care spunea că a zâmbit, a plâns și a suferit în timp ce a citit cartea și că mă încurajează să scriu în continuare. 

 

De fiecare dată mă fac să zâmbesc toate mesajele primite de la cititori. Prin feedback, ei vor să înapoieze ceva autorului și îl surprind printr-un mesaj sau e-mail.

 

Asta mă face pe mine ca autor, să văd că munca mea are un sens și în zilele în care abia reușesc să mâzgălesc 2-3 rânduri pe hârtie. 

 

Sunt recunoscătoare tuturor celor care că m-au ajutat în promovarea cărților și fiecărui cititor în parte.

 

FS: După „Indecizii” și „Astăzi a fost o zi bună”… ce urmează?

CZ: În momentul în care am terminat de rescris și mai apoi de recorectat cartea Astăzi a fost o zi bună de cel puțin zece ori (un proces prin care aproape toți autorii trec și care nu e prea plăcut), am zis că o să îmi iau o pauză de câțiva ani buni de la scris cărți.

 

Numai că anul trecut m-am înscris la un curs de scriere creativă cu profesoara Liviana Tane, alături de alte fete care iubesc scrisul, iar în prima zi Liviana ne-a întrebat direct care este ideea fiecăreia referitor la romanul pe care intenționează să-l scrie.

 

Așa că, vrând, nevrând, a trebuit să mă reapuc de scris cărți, doar că de data asta nu mai povestesc despre viața mea.

 

Scriu ficțiune și asta e o provocare pentru mine, pentru că înseamnă multe necunoscute atunci când mă așez la birou, în fața laptopului.

 

Dar îmi place să cresc, să mă dezvolt, să mă autodepășesc. 

Puteți cumpăra cărțile Cristinei Zarioiu de aici: „Indecizii” și „Astăzi a fost o zi bună”. De asemenea, o puteți urmări pe blogul ei.

Pentru cărți, oameni interesanți și alte inspirații, mă puteți urmări pe Instagram.