Unele dintre primele mele amintiri din această viață sunt cu Silvia. Aveam 4 ani și eram în sufrageria părinților mei, în Tineretului, în apartamentul în care am copilărit. Eu și Silvia ne uitam la Sandy Bell împreună și apoi ne jucam de-a Sandy Bell și prietenii ei. Silvia juca mai mulți prieteni în același timp, pe rând, ca să mă facă pe mine să râd. Și râdeam, râdeam mult împreună. De puține ori îmi amintesc să fi fost cu Silvia și să nu râd cu poftă.

 

Silvia a fost primul meu prieten adult care s-a pus cu adevărat la mintea mea. Era colega de serviciu și prietena mamei și uneori mai stătea cu mine când mama nu avea cu cine să mă lase acasă. Îmi plăcea la nebunie să stau cu Silvia fiindcă ea era, în esență, un copil mare și bun, care iubea să meargă cu mine în parc și să se joace cot la cot cu noi, copiii.

 

Avea și ea o fată, mult mai mare decât mine, care fugise în America și îi trimitea cărți poștale cu clădiri frumoase din New York. Ne uitam împreună la ele, iar Silvia îmi povestea cum va fi viața ei când va ajunge la Mirela, la New York. Cândva, când n-o să mai fie Ceaușescu, când o să fim liberi. Silvia nu se temea să vorbească în gura mare de nimic, nici măcar de lucrurile pe care alții le-ar fi considerat tabu. Și acum, dacă închid ochii, văd acele cărți poștale, aievea, în aceeași ordine în care le ținea Silvia în teanc.

Țin minte că ani buni am răsfoit împreună aceleași două ediții vechi din Quelle și Neckermann și ne-am făcut liste cu ceea ce ne vom cumpăra cândva din ele. Am citit din ”Anna” și „Paris Match”, uitându-ne la poze și râzând, imaginându-ne viețile oamenilor din acele imagini. Ne-am pus la gât toate mărgelele mamei, de-a valma, și ne-am jucat de-a prezentarea de modă. Și am râs. Am mai spus cât de mult am râs noi două împreună?

 

Prima și singura înregistrare video din copilăria mea mi-a făcut-o tot Silvia, cu un aparat de la un prieten de-ai Mirelei. O cameră video era un lux absolut la acea vreme, în 1989, iar ora de înregistrare cu mine recitând poezii și citind din ”Nu pogodi, nu zaieț” este cea mai clară fereastră înspre copilăria mea care mi-a mai rămas.

 

Acolo, în acea înregistrare, e cel mai vechi „eu” pe care mi-l amintesc și tot pe ea se văd acoladele mele cu Silvia, complicitățile noastre, râsetele și chicotelile noastre. Nu avem nicio fotografie împreună, pe vremea aceea nu se făceau poze, dar am înregistrarea noastră, capturile din această postare de acolo sunt făcute. Și, într-un fel, o am pe Silvia pentru totdeauna acolo, în acea oră de filmare. 

De ieri, pentru mine Silvia este numai acolo, în înregistrare, fiindcă s-a dus. A plecat în cerul din cărțile ei poștale, cerul din New York, acolo unde ajunsese să locuiască de câțiva ani. Una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am nutrit vreodată pentru cineva am nutrit-o pentru Silvia, când am aflat că a devenit cetățean american. Își dorea atât de mult asta.

 

Am vrut să scriu despre Silvia fiindcă atunci când scrii povestea cuiva, ea rămâne, și nu vreau ca Silvia să rămână doar în mintea mea. A fost unul dintre cei mai buni, plini de viață și aproape excentrici oameni pe care i-am cunoscut, într-o vreme în care a fi diferit nu era ușor. Era exuberantă, năvalnică, extravagantă în tot, de la felul de a fi până la felul în care se machia și se îmbrăca. De multe ori întorcea capetele pe stradă, ridica sprâncene de mirare, se oglindea în priviri încruntate. Și nu-i păsa câtuși de puțin. Totul îi era împotrivă, dar ea a crezut mereu în steaua ei norocoasă.

Inclusiv atunci, pe vremea lui Ceaușescu, când abia avea bani de la un salariu la altul, a crezut cu tărie că va ajunge într-o zi să locuiască la New York. Îi povestea asta unei fetițe de 5 ani, cu toată convingerea din lume. Fetița a crezut-o. Și cineva acolo Sus a crezut-o. Visele ei s-au împlinit, iar cele care nu i s-au împlinit se vor împlini de-acum înainte, într-un loc mai bun.

 

Rămas-bun, Silvia! Și… mulțumesc pentru tot!