Despre tot ce-i fin și fain

Simona pentru totdeauna

By 8 octombrie, 2020Culture, People
read time 8 min
 
8 octombrie, 2020

Simona pentru totdeauna

La trei ani de la moartea Simonei Catrina, cel mai bun condei al presei românești contemporane, o carte-tribut închide povestea ei, dar deschide răni în inimile celor care au iubit-o. Și totuși… am simțit că îi datorez Simonei să aflu povestea ei până la capăt.

by

Cartea dedicată Simonei Catrina și scrisă de prietena ei cea mai bună, Alice Năstase, și de mama ei, Dara Mihaela Codescu, este o lectură greu de dus. 

 

Vă spun asta din start, fiindcă după ce am postat pe Instagram multă lume mi-a scris pe privat, întrebându-mă cum este și mărturisindu-mi același ”Nu știu dacă rezist să o citesc”. 

 

E o lectură răscolitoare, dar dacă ați iubit-o pe Simona și ați citit-o în toți acești ani, eu zic să faceți efortul și să citiți și cartea. 

 

În doze mici, cu pauze de tras sufletul, oricum simțiți, dar să o faceți.

 

Eu una simțeam că îi datorez Simonei să știu toată povestea. După toți anii în care ea mi-a dăruit speranță, inspirație, emoție, îi datoram… să închid cercul.

 

„Simona”: sună atât de familiar, deși nu am apucat să vorbim niciodată „pe viu”. 

 

Toți ne refeream așa la ea, simplu: „Simona”, ca și cum ar fi fost un om din imediata noastră apropiere, unul pe care-l știm de-o viață. Poate și fiindcă punea în articolele ei atât de multă vulnerabilitate și adevăr încât anula orice fel de bariere.

 

Despre admirația mea pentru condeiul Simonei Catrina am mai scris de-a lungul vremii, iar când s-a dus dintre noi am scris un articol numit ”Cine ne dă înapoi toate zilele irosite?”. Îl găsiți aici, nu mai reiau aici relația mea specială cu scriitura Simonei, fiindcă articolul ăsta nu e despre mine, e despre ea.

 

 

Am spus că vă recomand să citiți cartea în doze mici, dar eu am făcut exact contrariul. 

 

Am început-o seara trecută și nu am putut s-o mai pun jos până la ultima pagină.

 

Am plâns (cu lacrimi) la unele pasaje și am râs (tot cu lacrimi) la altele (”Aș vrea să zbor/Dar rana din pulpă nu-mi permite”… o să înțelegeți).

 

Cartea e scrisă sub forma unei corespondențe între Alice Năstase și Dara Codescu, intercalată cu texte ale Simonei.

 

Mărturisesc că am aflat abia după moartea Simonei că Dara Mihaela Codescu este mama ei.

 

O citeam încă din anii 90, avea niște rubrici delicios de bine scrise în ziarele vremii, dar nu mi-am pus problema că între ea și Simona poate fi vreo altă legătură decât condeiul savuros și apartenența la același colectiv redacțional.

 

Așadar, avându-le ca autoare pe Alice Năstase și de Dara Codescu, două femei cu o scriitură vie și puternică, volumul „Simona” este minunat scris.

 

Trist, sfâșietor chiar, dar atât de frumos scris încât te doare sufletul la final. 

 

În naivitatea mea, am crezut că, povestindu-i Simonei propriile mele povești de dragoste – mai mult sau mai puțin încrâncenate – ea va fi izbăvită de suferințe.

 

Prietenele mele erau și prietenele ei, toată lumea povestea prin ce trece, nimeni nu se ferea de ea. Simona a fost prezentă în viața noastră, ceas de ceas: la îndrăgostiri trecătoare, la divorțuri, la recăsătoriri, la descătușarea lacrimilor, la hohotele de râs care ne eliberau de orice vis spulberat.

 

Cu toate astea, când a venit rândul ei, dezamăgirile au fost mai proaspete ca niciodată. Și, deși cunoștea bine traseul anevoios al atâtor vieți, nu a avut acea detașare care să o salveze de la căderea în abisurile tristeții. Așa cum n-ai avut-o nici tu. Așa cum n-am avut-o nici eu”.

 

Așa scrie Dara Codescu despre fiica ei, iar acest pasaj a răscolit în mine toate momentele în care, citind textele Simonei, rămâneam pe buze cu un „De ce?” nerostit.

 

Eram adolescentă și poveștile răvășitor de frumoase și de triste ale Simonei au reprezentat primul meu moment de bilanț: „Oare așa e viața? Atât de nedreaptă? Atât de gri?”.

 

Nu puteam să reconciliez ideea că o femeie atât de strălucitor de deșteaptă, de frumoasă și de sufletistă ar putea merge din deziluzie în deziluzie, din dezastru în dezastru emoțional.

 

Ce se întâmplă cu „Iubirea apare când nu te aștepți”? Ce se întâmplă cu „În viață totul se întâmplă cu un sens?”. Ce naiba se întâmplă cu „Ce-i al tău e pus deoparte”?

 

Am început să detest această din urmă expresie, pe care mama mi-o spunea des, tocmai pentru că mă ducea cu gândul la povestea Simonei. Și îmi venea să urlu: „NU! Uneori ce-i al tău nu e pus deoparte, nu e pus nicăieri!”.

 

De câte ori citeam un text al Simonei, mă înțepa inima. Oare așa să fie viața?

 

Ca un făcut, viața chiar așa a fost pentru mine, mulți ani. Dureros de mulți ani și poate în cea mai frumoasă etapă temporală a vieții m-am regăsit cu aceleași întrebări, dileme și tristeți.

 

Și, oricât de ciudat ar suna – pentru că în realitate nu o cunoșteam pe Simona – când speram pentru mine, speram indirect și pentru ea.

 

Pentru povestea ei de dragoste, pentru basmul pe care-l merita. Nu știam un om care l-ar fi meritat mai mult.

 

Când Simona a murit, eram la Basel și țin minte că în acea zi aproape că nu am reușit să mă urnesc din cameră și să mă duc să-mi fac treaba la evenimentul la care mă aflam.

 

Toate acele întrebări de demult au revenit în capul meu, dar de o mie de ori mai sfâșietoare: ”De ce?”. De ce să se sfârșească totul așa? Femeia asta merita mai mult. Merita totul.

 

După ce am citit cartea lui Alice și a Darei, simt mai mult ca oricând asta. În același timp însă, am făcut pace cu gândul că asta a fost soarta și că toate întrebările noastre și revoltele noastre mocnite nu mai pot schimba nimic. 

 

Cartea asta e terapeutică. Pentru cele care au scris-o a fost cu siguranță o descătușare, dar și când o citești e un catharsis. Catharsis pur.

 

Și, oricât de straniu ar suna – din nou – Simona reușește chiar și dincolo de moarte să ne învețe lucruri, să ne dea voie să simțim și să înțelegem adevăruri de care ne era teamă.

 

”În ceea ce privește sportul practicat pe scară largă de a arăta celor din jur partea frumoasă a vieții noastre și de a ne ascunde suferințele, urâțeniile și căderile, eu cred că nu e întotdeauna sau nu e la toți un exercițiu al lăudăroșeniei.

 

Sunt absolut convinsă că la Simona n-a fost așa. Însă atunci când spui „Sunt fericită, am găsit ce mi-am dorit!” e ca și cum ai împărți speranță, după slujba de duminică, celor nevoiași în bucurie.

 

Iar dacă ei au apucat deja să-ți spună Bogdaproste, cu lacrimi de recunoștință în ochi, cum, Doamne, iartă-mă, să le iei înapoi licărul ăla de încredere pe care l-au primit în căușul sufletului odată cu povestirea ta?

 

Ar fi ca și cum le-ai zice „M-am răzgândit, ia dă tu coliva încoace, că nu ți-o mai dau!”.

 

Așa că atunci când ai revelația amară că n-ai găsit, totuși, fericirea aceea din care ai vrut în mod onest să împarți și altora, când pricepi că te-ai păcălit și tu cum s-au păcălit atâția înaintea ta, ți-e mai ușor să înduri propria ta cădere, decât să îi tragi și pe alții în deznădejde.

 

Și atunci îți spui „Lasă-i pe ei să mai creadă, că un strop de speranță în plus n-a omorât pe nimeni”. Iar în vremea asta te omori tu singur, pe dinăuntru, ajungând să porți nu doar povara propriei minciuni, ci și povara de a o întreține în ochii celorlalți”.

 

La acest pasaj mi-au dat lacrimile.

Am plâns pentru Simona și am plâns pentru mine, pentru trecutul meu și pentru greșelile mele.

Citatul de mai sus ar putea foarte bine să fie rezumatul unor ani din viața mea, ani pentru care m-am pedepsit și uneori încă mă mai pedepsesc uneori, mai ales în gând.

 

Uneori, faptul că povestea ta hrănește speranțele oamenilor te hrănește și pe tine înapoi. Și trebuie să te ierți pentru asta.

 

Datorită Simonei și acestei cărți, cred că încep și eu cu adevărat să mă iert pentru asta. Sau măcar să dau un pic mai blând și mai rar cu biciul.

 

„Ne dorim toată viața iubirea aceea magică, nepământeană. Ți-e dat s-o întâlnești sau nu. (…) Dacă iubirea rămâne neîmplinită, gândul la ea te va urmări toată viața. Pentru că nu ai de unde să știi cum ar fi continuat. Și ți-o imaginezi perfectă. Este șansa iubirilor neîmplinite să dăinuie pentru totdeauna. Sunt singurele pe care nu le uiți, pentru că nu le-ai trăit decât în gând”

 

„Dara, da, ai greșit căutându-ți un strop de fericire. Trebuia să-ți cauți fericiri întregi, deșănțate, fără ezitări și să-ți înveți copiii că așa se trăiește viața. Că dacă avem o obligație întreagă pe lumea asta, ei bine, obligația aia e să găsim formula în care să fim liberi, să fim exuberanți, să facem ce ne place și ce ne e mai întâi nouă de folos și mai apoi celor din jur.

 

Știu că, dacă am lua-o pas cu pas, în ritmul bunului simț comunist în care am fost crescute, ne-ar mai trebui vreo 200 de ani în care să învățăm să ne iubim pe noi însene cu adevărat. Nici n-o să înțelegem în mod profund conceptul ăsta, cel mult, dacă suntem agile o să învățăm să mimăm iubirea de sine.

 

Dar dacă e să știu ceva, astăzi, este că pe copiii noștri asta ar trebui să-i învățăm: să pună fericirea lor pe primul plan și să se iubească pe ei înșiși mai mult decât orice altceva”.

 

Cartea despre Simona e o carte profundă. Dureroasă dar plină de înțelesuri, lecții, șoapte de înțelepciune.

 

E pentru oameni care citesc cu inima și care au trăit lucruri. Bune și rele, de-a valma.

Ca-n viață, nu ca-n basme.

 

Îndrăznesc să cred că orice femeie care a căutat ceva în această viață și care s-a căutat pe ea însăși se va regăsi întreagă măcar într-o bucățică din această carte.

 

Cine a căzut, s-a ridicat, a șters lacrimi și a SIMȚIT ceva vreodată va simți că se scufundă în povestea Simonei și că iese la final cu inima plină, dar în același timp mai ușoară… ca și cum ar fi înțeles o mare taină. Sau ca și cum ar fi făcut pace cu trecutul, în sfârșit.

 

Restul, cei care vor critica, care vor considera că astea sunt „sentimentalisme femeiești” sau că suntem noi prea sensibile… acești supraoameni care nu suferă, nu se zbat și pe care nu îi doare nimic, ei nu au cum să se recunoască în rândurile acestei cărți.

 

Se pot considera norocoși că au avut covorul roșu întins din partea vieții, că au fost feriți de genetică sau de soartă de căutări și de tristeți, că nu au trăit așa ceva și că nu sunt în stare nici să cuprindă cu mintea. Și pot, cu tot respectul, să tacă din gură.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul TANGO MAGAZINE, toate detaliile sunt AICI.

 

Eu am comandat-o prin email și am plătit-o cu cardul, dar poate fi comandată și ramburs sau cu plata prin PayPal.