Cu siguranță cartea de care vorbește toată lumea anul acesta, ,,Maestra” este scrisă de L.S.Hilton, un autor de gen feminin care mizează pe misterul inițialelor sale la fel ca J.K.Rowling sau E.L. James, în încercarea de a-și face romanul… unisex. Este o realitate: bărbații nu prea citesc romane scrise de femei, dar aceasta nu este o discuție despre feminism sau misoginism, deci nu intrăm în detalii. Mi-a atras doar atenția, fiindcă e deja o ,,rețetă” cunoscută. Și, tot ca rețetă, cartea este prima parte a unei viitoare trilogii.

 

,,Maestra” se vrea a fi o alternativă mai întunecată la ,,50 Shades of Grey”, o carte la care mărturisesc că nu am putut trece de primele 50 de pagini fiindcă mi s-a părut groaznic de puerilă și de prost scrisă. Spre deosebire de aceasta din urmă, însă, cartea lui Hilton sfârșește prin a fi o superbă analiză a celor bogați și decăzuți, cu reflectoarele îndreptate spre partea întunecată a unei lumi care pare că se scaldă într-o iritantă perfecțiune. Și, spre deosebire de ,,50 Shades of Grey”, în ciuda clișeelor inevitabile este mult mai alert și inteligent scrisă, încât a reușit să mă țină în șah până la ultima pagină.

Nu am de gând să divulg nimic decisiv din intrigă, deci puteți citi cu încredere până la final. Vă spun doar premisa: Judith Rashleigh lucrează la o galerie de artă din Londra și este o fată care și-a dorit mereu să-și depășească statutul social, motiv pentru care duce o viață dublă, ca animatoare într-un bar, pentru a-și completa veniturile și a avea acces la o altfel de lume.

,,(…)Mi-am cumpărat lucruri scumpe, pe care nu mi le-aș mai putea permite niciodată, un curcubeu de cașmir cât să mă țină toată viața, un pardesiu Vuitton, o geantă perfectă Prada, castanie, din piele de crocodil. Mi-am văzut reflexia în oglinzile buticului sau în luciul strălucitor al apei portului, bronzată, în cămașa mea simplă albă și cu pantalonii scurți, cu părul prins cu o eșarfă Dolce & Gabbana și ciufulit, balansând sacoșele cu funde pline de minunății, și m-am întrebat dacă ar trebui să fiu surprinsă de metamorfoza mea. Dar nu eram, de fapt. Mă uitam în apă și acolo m-am văzut, în sfârșit, pe mine însămi”.

Iudita decapitându-l pe Holofern

După ce este dată pe nedrept afară de la galerie, Judith pune la bătaie toate lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul vremii despre lumea celor bogați și celebri, pentru a se răzbuna într-un mod cât se poate de întunecat: ,,Noțiunea aceea de durere a devenit, cu timpul, o sursă de sfidare, o sursă de – cu toate că mi-era jenă să mă și gândesc la cuvânt – putere. Puteam suporta lucruri pe care alții nu le puteau suporta și asta însemna că le și puteam face (…). Și apoi, doar pentru o clipă, m-am simțit în afara timpului. M-am revăzut, cu zece ani în urmă, pentru prima oară în Galeria Uffizi, stând în fața tabloului «Iudita decapitându-l pe Holofern» al Artemisiei Gentileschi. Îi făcusem atâtea promisiuni acelei fete din muzeu. Îi eram datoare”.

Este o carte despre mister, erotism, înșelăciune și crimă, un thriller în adevăratul sens al cuvântului (recunosc, abia aștept să văd ecranizarea care sigur urmează), dar ceea ce m-a făcut să n-o abandonez pe parcurs și să mă încăpățânez s-o descopăr până la capăt (n-am remușcări să abandonez cărți, când ele mă dezamăgesc) a fost sentimentul de eliberare și speranță pe care îl emană, chiar și în cele mai întunecate pasaje. Chiar dacă alunecă în cele mai negre cotloane, eroina romanului se îndreaptă instinctiv spre lumină și nu poți s-o detești nicio clipă, poți doar s-o înțelegi neașteptat de bine.

,,Dar, oare, așa era mereu? Era Londra un oraș cu spații mici închise unul în celălalt, precum păpușile rusești, pentru ca atunci când credeai că ai ajuns înăuntru să dai de o altă cutie frumos pictată, închisă bine pentru a te ține pe tine pe dinafară?” se întreabă ea la un moment dat și, dincolo de toate artificiile de suspans, la asta se rezumă căutarea ei. La încercarea de a se potrivi, de a se integra în peisaj, ca o piesă de puzzle pătrată într-un loc cu muchii rotunde. Indiferent dacă e vorba de un loc de muncă, de un anturaj sau pur și simplu de un sentiment de apartenență la o comunitate, toți ne-am simțit măcar o dată în viață străini și alienați într-un context în care tot ce ne-am fi dorit mai mult era să ne simțim acasă.

,,Îi priveam. Fetele nu erau neapărat frumoase, dar aveau acea strălucire a calului de rasă care provine din generații de oameni bogați, picioare lungi și glezne subțiri, păr strălucitor, dinți perfecți, fără machiaj. (…) Nu depuneau niciun efort, era evident. Spre deosebire de hainele exagerate pe care ni le luasem eu și Leanne pentru Riviera, ei aveau un aer de apartenență pe care nicio haină scumpă nu l-ar putea emana vreodată. Așa arată oamenii cu adevărat bogați, m-am gândit, ca și cum nu ar avea niciodată nevoie să facă eforturi”.

Judith este un personaj absolut tridimensional, pe care L.S. Hilton îl descrie într-o asemenea bogăție de amănunte, mobilându-i lumea cu atâtea referințe și nuanțe încât până la finalul cărții ajungi să te simți colocatar al universului ei.

,,M-am dus acasă și m-am străduit să citesc cu atenție două articole din Art Newspaper. Mai târziu m-am uitat la ceas, un Vacheron Aronde subțire, din aur roz, din 1954: era 21:45. M-am pieptănat și mi-am schimbat puloverul cu o bluză Isabel Marant cu volănașe, am înlocuit cizmele cu pantofi bordo Saint Laurent cu tocuri nu prea înalte. Am ieșit pe bulevard și am traversat spre stația de autobuz, trecând pe lângă el suficient de aproape încât să îmi simtă parfumul. Tubereuse de la Gantier, cu miros puternic”.

Asta mi-a plăcut poate cel mai mult la carte, sentimentul de vagă scufundare, deopotrivă reconfortant și înspăimântător pe alocuri. Detaliile sunt extraordinar de vii, referințele la artă și la mici magazine vintage sunt încântătoare și ai sentimentul plăcut că descoperi, alături de personaj, un univers cu totul nou, pe care îl construiți de fapt împreună. Ea cu ornamentele cuvântului, tu cu imaginația.

,,Așadar, m-am dus la cumpărături. Mai întâi la Hotel Drouot pentru un birou din secolul al XVIII-lea, un bonheur du jour adevărat, cu un compartiment secret în spate și căptușeală din piele de culoarea căpșunilor, apoi La Maison du Kilim, în Marais, pentru un covor de Anatolia pătrat în nuanțe de bronz, smarald și turcoaz, la Artemide pentru veioze și la Thonet pentru canapea, la marché aux puces pentru o credenza din lemn de trandafir din secolul al XIX-lea și o masă de sufragerie Art Deco. Puteam vinde, cu timpul, iar casa mea avea să fie galeria mea. (…)

Nu eram deloc plictisită. Pentru început, continuam să îmi iubesc apartamentul. Uneori petreceam vreo zece minute pur și simplu admirându-l, trecându-mi palmele peste contururile din lemn, urmărind razele soarelui pe jaluzelele mele elegante din pânză, de-a lungul modelului de pe covorul persan. Adoram cum miroase a ceară de albine și a lumânări Trudon și a tutun. Adoram să deschid o sticlă de vin și să-mi torn în paharul greu, Art Nouveau, de culoarea jadului, din setul găsit la prăvălia cu vechituri de lângă piața de flori. Adoram zgomotul înfundat făcut de ușă când se închidea și liniștea dinăuntru”