Despre tot ce-i fin și fain

Toți suntem defecți într-un fel sau altul. Și ce dacă?

By 22 octombrie, 2016Emotions
read time 3 min
 
22 octombrie, 2016

Toți suntem defecți într-un fel sau altul. Și ce dacă?

Băiețelul de 7 ani al unei prietene de pe Facebook a venit de la școală spunând că „oamenii cu ochelari sau cu alte probleme sunt defecți și nimănui nu-i place ceva defect”. M-am gândit mai întâi cum aș explica eu lucrurile unui copil. Apoi am realizat că, indiferent dacă avem 7 sau 77 de ani, toți am avut cândva convingerea strâmbă că suntem prea defecți pentru lumea asta.

by

Cuvintele de mai sus, citite într-un comentariu lăsat de Luiza, mama băiețelului, pe Facebook, mi-au atins inima atât de tare încât ceea ce urmează a curs pur și simplu din sufletul meu, ca un râu care vine peste tine și te ia cu el la vale, fără să te poți împotrivi. Mi-a răscolit atâtea straturi, atâtea convingeri, atâtea amintiri îngropate adânc, dar nu îndeajuns de adânc. Toți suntem programați de societate să credem că suntem greșiți fiindcă nu încăpem într-un șablon. Mărime unică. Nu încapi în ea, ghinion, ești pe-afară. Un cerc într-o lume de dreptunghiuri.

 

Când eram mică, mă simțeam și eu straniu că port ochelari. Nu eram foarte bună la sport, fiindcă îmi alunecau ochelarii de pe nas. Iarna mi se abureau când intram într-o încăpere. Eram foarte bună la alte lucruri, la scris, la istorie, la teatru, dar aș minți să spun că n-am crescut cu senzația vagă că în mine e ceva greșit, ca un mecanism care nu merge tocmai bine. Niște rotițe blocate, defecte, pe undeva. Multe rotițe defecte.

 

Toate lucrurile la care eram bună și care-mi ieșeau fără efort mi se păreau – atât mie cât și adulților din jurul meu – ceva absolut firesc, așa că nu le chestionam niciodată. Normal că ești bun la matematică, la română, la cutare și cutare lucru, doar copilul trebuie să fie deștept, silitor, perfect. Așa suntem învățați. Când venea vorba de lucrurile la care nu mă pricepeam defel însă, acolo am învățat de timpuriu să-mi sancționez singură fiecare lipsă. ,,Nu sunt bună la sport, fiindcă port ochelari și nu pot să alerg atât de repede. Sigur e de la una dintre rotițele alea blocate. E o defecțiune a mea”. Și hop, încă o liniuță.

 

Pe măsură ce creștem, defectele se nuanțează. Suntem defecți dacă nu facem cum vor mama, tata, bunica sau doamna dirigintă. Când auzi ,,Ești un copil rău, ai văzut Ionel ce cuminte e?”, brusc ești defect. Ai defectul de a nu fi ca Ionel. E unul dintre primele momente în care ne întâlnim cu conceptul de defecțiune, iar pe măsură ce trăim ni se adaugă zilnic altele și altele.

 

,,Vrei să fie totul numai cum vrei tu”. Defect. În mintea noastră traducerea se face instantaneu: deci e rău să vreau să-mi îndeplinesc visurile. S-a notat, n-o să se mai întâmple. „Niciodată nu faci/nu dregi/nu spui…” Defect. Deci ,,trebuie să ignor ceea ce-mi doresc de fapt și să fac ce-și dorește lumea, chiar dacă nu simt să fac asta, fiindcă altfel mă vor considera nepotrivit”. ,,Mereu faci cutare și cutare lucru”. Defect. A se citi: ,,Chiar dacă acel lucru mă face fericit, oamenii din jur sunt supărați pe mine, deci sunt defect, nu e bine ceea ce simt”.

 

Toți suntem defecți într-un fel sau altul, da, și o știm fiindcă ni s-a tot repetat în felurite moduri, în toată viața noastră. De la profesoara care ne-a dat cu rigla peste degete fiindcă scriam cu stânga în loc de dreapta până la colegii care ne strigau aragaz cu patru ochi și apoi la băiatul sau fata de care ne-am îndrăgostit și care nu ne-a iubit fiindcă nu eram suficient de frumoși, de fermecători sau aveam ochii prea albaștri ori căprui.

 

Mulți ani am spus că sunt prea ,,defectă” ca să mai găsesc dragostea. N-am fost niciodată printre premianți la olimpiadele iubirii, nu prea mi-au ieșit pasiențele, m-am descurcat mereu mai bine în lumea cărților și a scrisului decât în cea a flirturilor și a jocului de-a ,,uite iubirea, nu e iubirea”. Prin urmare, la un moment dat am tras linie și mi-am zis că am prea multe suferințe sufletești la activ ca să mai pot avea inima funcțională pentru cineva. ,,Sunt prea defectă”, i-am spus cândva prietenei mele. Și am și gândit-o, recunosc.

 

În ,,Strălucirea eternă a minții neprihănite” (un film senzațional, pe care – dacă nu l-ați văzut – vi-l recomand cu căldură), personajul Clementine, interpretat de Kate Winslet, spune ceva foarte frumos și răvășitor de sincer, care m-a urmărit mulți ani.

,,Oamenii nu înțeleg cât de singur te simți când ești copil. Ca și cum nu contezi deloc. Aveam opt ani și aveam niște jucării, niște păpuși. Favorita mea era una urâtă, pe care o botezasem Clementine, ca pe mine, și țipam la ea: «Nu poți să fii urâtă, Clementine! Fii frumoasă!» E ciudat, simțeam că dacă aș transforma-o pe ea, m-aș transforma și eu. (…) Realitatea e că și acum sunt o fată defectă rău de tot, care-și caută propria liniște sufletească”

tumblr_meccmyxfc91rsyukao1_1280

 

Când am început să am unele probleme de sănătate, acum un an-doi, iar medicii continuau să-mi adauge pe listă diverse chestiuni în neregulă – nu grave, Slavă Domnului, dar multe și mărunte – îmi făcusem o expresie pe care o tot foloseam. Îmi dau seama acum că era un mijloc de apărare. ,,Se pare că am cam multe defecte de fabricație”, râdeam eu. O spuneam ca haz de necaz, în ideea că e mai bine s-o zic eu decât s-o rostească alții. Să scăpăm din prima de ,,elefantul din cameră”.

 

Am gândit-o și pe asta, recunosc. Dar am gândit-o pentru că ideea de defect îmi era deja nespus de familiară din restul de 32 de ani de viață. De la prima pereche de ochelari până la chestiunile de nuanță: ,,Sunt nepotrivită”. ,,Sunt insuficient de…” sau sunt ,,Mult prea…”. Numai că niciodată nu m-am gândit cu adevărat care ar fi acel ,,suficient”. Care ar fi ,,destulul”. Cine e potrivit? Cine e ,,perfect”, ca opus al lui ,,defect”? E vreunul dintre noi așa? Pun pariu că acel Ionel cu care ne compara mama în copilărie era la rândul lui comparat cu alții, care erau comparați cu alții și tot așa.

Toți suntem ,,defecți” într-un fel sau altul, dar toți suntem perfecți în defecțiunile noastre. Mi-a luat 32 de ani să înțeleg că, și dacă aș avea de 100 de ori mai multe defecte, aș fi tot absolut perfectă. Că viața asta nu e un extemporal în care trebuie să ai cât mai puține corecturi cu roșu. Cine ține pixul? Cine decide ce e greșit și ce nu? Ce e defect și ce e ,,funcțional” sau întreg? Dacă eu sau tu suntem defecți, cine ține lista produselor umane ieșite impecabil de pe linia de fabricație?

Melodia mea preferată de la Leonard Cohen – ,,Anthem” – are un refren care se termină așa:

,,There is a crack in everything

That’s how the light gets in”.

Toți avem crăpături, urme de trecere a anilor, a oamenilor, a lucrurilor prin viața noastră. Toți avem zgârieturi lăsate de cuvintele care ne-au vâjâit pe la urechi asemeni gloanțelor și bătături pe suflet de la atâta privit în urmă spre ce n-am reușit să facem bine. Toți suntem ca niște farfurii ciobite, cu smalțul sărit, cu marginile tocite. Și poate taman pe acolo, vorba lui Cohen, ne intră lumina în suflet. Altfel am fi atât de perfecți încât nu ne-ar putea atinge nimic. Nici răul, dar nici binele.

Singurul lucru pe care îmi doresc să-l învețe copiii de azi mai bine decât am făcut-o noi e să fie mai buni cu ei înșiși. Să înțeleagă că, atât timp cât nu fac rău nimănui, singura lor misiune pe lumea asta e să fie fericiți. Și nu vor fi niciodată fericiți dacă nu vor învăța de mici blândețea de a-ți fi prieten și de a nu folosi niciodată termenul ,,defect” în raport cu o altă ființă umană.

Defecte sunt imprimantele, cafetierele, prăjitoarele de pâine și toate lucrurile care ne scot din minți când le băgăm în priză și nu fac ce ar trebui să facă. Noi, oamenii, nu suntem datori nimănui să fim nimic altceva decât ceea ce suntem. Iar dacă asta nu e de-ajuns, lumea asta ar trebui să-și verifice mai temeinic prizele și cablurile și să ne lase pe noi în pace.

Foto: Shutterstock

5 Comments

  • Roland spune:

    Dar de ce tinem sa ne „reparam” ? Si de unde stim cand suntem suficienti de functionali? Cand credeti ca vom fi multumiti ? Nu, nu cred ca secretul sta in a ne repara, ci mai degraba in a ne accepta, iubi, cu tot ce suntem noi, cu defecte, cu greseli, cu bune si cu rele. Asta e identitatea noastra, asta suntem.

  • Madalina spune:

    Foarte interesant articolul! Mda, de multe ori mă gândesc şi eu că „Nu sunt suficient de bună, inteligentă, drăguţă ca să….”, deşi tocami aceste gânduri ne fac rău şi da, este foarte greu să repari un suflet.

  • În piesa de teatru „Acolo departe” a lui Mircea Ștefănescu, într-un dialog între Dl. Iancu, (tatăl tânărului Silviu – viitor scriitor) și Pompei (poet în devenire și prieten de litere a lui Silviu) se schimbă următoarele replici:

    Dl. Iancu: Ia ascultă domnule… bine că rămăseși puțin cu mine că de mult vreau să te judec…
    Pompei: Știu ce vrei să mă-ntrebi domnule Iancu. De ce-l îndemn pe Silviu…
    Dl. Iancu: Să plece la București !
    Pompei: Uită-te puțin la mine domnule Iancu…
    Dl. Iancu: La dumneata ? Păi…te știu pe dinafară !
    Pompei: Și ce-ți zici când mă vezi ?
    Dl. Iancu: Vrei să ți-o spun în față ? Ei bine…mi-e silă…
    Pompei: Peste câțiva ani, când te vei uita la Silviu, o să-ți aduci aminte de mine. Și-o să-ți pară rău domnule Iancu.
    Dl. Iancu: Ce vrei să … ce tot spui ?
    Pompei: Mi-ai spus că mă știi pe dinafară…uite, să nu crezi că fac o glumă, dar nu mă știi pe dinăuntru…pe dinăuntru nu mă știi domnule Iancu ! Și nici pe el nu-l știi ! Dac-ai vedea cum se dospește amărăciunea-n el, i-ai da drumul.

  • Alina Cucu spune:

    Te citesc de mult timp dar niciodata nu am lasat un comentariu. Astazi in schimb, cand am terminat postarea aveam lacrimi in ochi. Defectele pe care noi ne-am straduit sa ni le gasim in copilarie si adolescenta sau cele pe care adulti nu tocmai atenti cu sufletele noastre chinuite ni le-au aratat, ne-au marcat pentru restul vietii. Trebuie multa munca si multa blandete sa repari un suflet.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.