Stiința consemnează că organismul uman se înnoiește complet la fiecare 7-10 ani.

 

Practic, în fiecare nou deceniu avem un corp „nou-nouț”, format din alte celule, cu informație nouă.

 

În ultimii doi ani, simt că același proces s-a desfășurat, pe fast-forward, cu mințile noastre.

 

Din 2020 până acum, am căpătat cu toții o minte recalibrată pe „noul normal”. O minte care a schimbat strat după strat pentru a găsi un nou mod de a relaționa cu lumea. 

 

Practic, se poate spune că mințile noastre sunt ancorate într-un post-normal.

 

Am trăit normalul, acum suntem într-o versiune 3.0 a lui, la care ne adaptăm, fiecare cum poate.

 

Am terminat de citit ieri o carte numită „Între două lumi”, scrisă de Suleika Jaouad, o autoare  americană – la origini jumătate elvețiană, jumătate tunisiană – care din 2012 și până în prezent documentează bătălia proprie cu cancerul.

 

La doar 22 de ani, viața ei a fost dată peste cap de un diagnostic necruțător de leucemie într-o formă rară, iar acum are 33 de ani și două bătălii la activ.

 

Prima a fost câștigată, a doua se desfășoară în prezent, fiindcă boala s-a întors.

 

Cartea este simultan întunecată și optimistă, dar mai ales dătătoare de perspectivă. Nu doar din rațiunea egoistă care ne face să prețuim mai mult viața când suntem puși în fața morții, ci pentru că Suleika nu vorbește doar despre învingerea bolii.

 

Aproape jumătate din carte este despre ceea ce vine după aceea.

 

Ce urmează după ce ai învins ceva ce părea insurmontabil?

 

În filme, asta e finalul fericit, happy-end-ul după care se derulează distribuția și muzica. 

 

În realitate – și în cartea Suleikăi – greul începe abia după victorie și după acceptarea faptului că „reîntoarcerea la normal” nu mai arată deloc ca normalul.

 

”Încep să înțeleg că, indiferent cât timp trece, s-ar putea ca organismul să nu se mai recupereze niciodată pe deplin și să fie așa cum era înainte. Că nu pot continua să aștept până când sunt „suficient de bine” ca să trăiesc din nou. Este o concesie tristă pentru mine, dar necesară. Deși e posibil să nu-mi mai revin niciodată complet după boală, trebuie să încerc să merg mai departe cu tot cu ea”.

 

În cazul Suleikăi, noua normalitate înseamnă asumarea unor riscuri, precum un bilet către India, pentru a face o călătorie mult-dorită, înseamnă un tur cu mașina prin America, pentru a vizita niște oameni necunoscuți, înseamnă asumarea unei noi relații.

 

Niciuna dintre acestea nu se dovedește a fi ca-n imaginația ei, pentru că imaginația era grefată pe o persoană care nu mai există.

 

Dar, cu toate concesiile și adaptările, se dovedesc a fi momente memorabile. Momente din istoria unui om nou.

 

”Când călătorim, facem de fapt trei călătorii. Prima este călătoria de pregătire și anticipare, când îți faci bagajele și visezi cu ochii deschiși. A doua e călătoria în sine. Și apoi călătoria pe care ți-o amintești. Cel mai important e să încerci să nu le amesteci între ele. Trebuie să trăiești în prezent, să fii acolo unde te afli de fapt”.

 

Cuvintele Suleikăi m-au ajutat să conștientizez cel mai important lucru învățat din ultimii ani.

 

Că acel „carpe diem” din odele lui Horațiu nu era doar o expresie abstractă în latină, bună pentru tatuaje și stencil-uri.

 

E realitatea fiecărei zile. Trebuie să trăim acolo unde suntem.

Înainte, spuneam adesea „Lasă că facem altădată”.

Nu mai fac asta, nu mai amân trăitul. Amân lucruri neesențiale, dar nu trăitul.

 

Înainte, spuneam mereu că va fi mai bine mâine.

Nu ca Scarlett O’ Hara, cu „Și mâine e o zi”, ci pe principiul amânării pozitive. Azi e o zi proastă, am motive să fiu supărată, nemulțumită, dezordonată cu viața mea. Încep schimbarea de mâine. Nu, nu mai fac asta.

 

Înainte, luam multe cadouri ale vieții drept banalități.

Țin minte când am mers la teatru prima oară după redeschiderea sălilor, în 2020. Îmi venea să pup plușul roșu al scaunelor.

 

Sentimentul s-a păstrat. De câte ori merg la teatru, la film, la un suc, în mintea mea se rostește un „Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc”.

 

Apropo de acest „Mulțumesc”, acum 10 ani, am cunoscut la Veneția, într-un press-trip, o jurnalistă israeliană pe nume Galia. 

 

De câte ori treceam pe lângă un loc frumos, iar Veneția abundă în așa ceva, Galia rostea ceva ca pentru ea, neinteligibil.

 

La un moment dat am întrebat-o ce.

 

”Toda”.

Mulțumesc, în ebraică.

”De câte ori văd niște locuri la care am visat mereu, care mi se par extraordinare, spun mulțumesc, fiindcă e un privilegiu să mă aflu aici”.

 

Și eu am făcut asta de multe ori, la fel ca Galia: în călătorii, în momentele marilor izbânde, în clipele mari, memorabile ale vieții.

 

După ultimii 2 ani, acel „Mulțumesc” se duce mai ales către cele mai simple și banale lucruri.

 

De exemplu, eram acum câteva săptămâni la o gală organizată de o publicație de la noi.

 

Nu era cel mai reușit eveniment, dar țin minte cum stăteam la o masă, priveam și încercam să îmi impregnez retina cu acea imagine: oameni care râd, care discută, care stau în aceeași cameră. Acum ceva timp aș fi zis că nu se va mai întâmpla niciodată.

 

Nu puteam să-mi cred ochilor că mă aflu acolo, fizic.

 

În acel moment, m-am simțit mai recunoscătoare că sunt la acea masă, la acel eveniment stângaci, mai ceva decât în fața Palatului Dogilor din Veneția.

 

De fapt, după o vreme, când mă uit la fotografiile vechi, cele mai dragi și cele pe care le studiez cu cel mai mare interes nu sunt cadrele trase în fața marilor obiective.

 

Din contră, sunt acele instantanee stângace din restaurante de la colț de stradă, pozele cu capuccino-ul cât castronul de supă de la acea cafenea unde se auzea în surdină jazz, instantaneul cu rochia preferată de acum un deceniu, singura poză făcută în fața unei clădiri care nu mai e…

 

Am scris aici despre asta, anul trecut, despre pozele cu locurile de care mi-e dor.

 

Așa cum în pandemie ne-a fost dor de normalitate, tot de lucrurile mici și normale ne va fi dor și peste 20, 30, 40 de ani, când aceste lucruri zilnice nu vor mai semăna câtuși de puțin cu prezentul.

 

Poate vor fi mai bune, dar sigur nu vor mai fi cum sunt acum.

 

Călătoria e în primul rând acum și aici, așa că hai să trăim acolo unde suntem.