Există o glumă simpatică care circulă pe internet:

 

„Pe vremea părinților noștri:

ceremonia de terminare a facultății: 2 poze;

căsătorie: 5 poze;

primul copil: 4 poze;

 

Pe vremea noastră:

am ieșit în oraș cu fetele: 25 de poze;

a venit mâncarea: 15 poze;

a nins afară: 23 de poze

am ieșit cu cățelul la plimbare: 41 de poze”.

 

Mai mult decât o glumă, e o paralelă reală și amuzantă între „în vremea noastră, acum”, când imaginile și amintirile există din abundență și practic există un „History” virtual al fiecărui pas pe care l-am făcut, și „pe vremea lor”, când fiecare moment important al vieții rămânea imprimat mai mult în memorie decât sub orice altă formă.

 

Un exemplu banal: am mai multe fotografii de la ultima zi de naștere la care am fost înainte de pandemie decât am din primii mei cinci ani de viață.

 

Zilele acestea m-am gândit mai mult ca oricând la acest aspect.

 

Nu a fost un gând venit din senin, ci rezultatul unei călătorii pe drumul amintirilor, prin cartierul copilăriei mele: Tineretului.

 

Rareori am drum pe acolo, cam toate activitățile mele sunt grupate în alte zone ale Bucureștiului și de mai bine de doi ani nu ajunsesem pe strada pe care am locuit aproape două decenii din viață.

 

Trecând printre străduțe, blocuri și magazine cândva atât de familiare, mi-am dat seama că în capul meu se derulează, pe repede-nainte, toată istoria vizuală a fiecărui loc.

 

”Aici era tutungeria, unde în vitrină se aflau tot felul de jucării frumoase din lemn, apoi după Revoluție a devenit butic de haine și vindea acea doamnă drăguță, care avea o fată de vârsta mea. Apoi s-a făcut magazin de ciorapi și dresuri, după care a devenit parte din Mega-Image, după care, după care… Și acum e local de pariuri”.

 

Așa am ținut-o tot cartierul, amintindu-mi detalii relevante doar pentru mine: cum era tâmplăria unui anumit bloc, ce nuanță avea un anumit balcon mai „șui”, în marea de balcoane alb-gri, cum arătau ghivecele de pe pervazul vecinei, cum arăta curtea interioară a blocului (de care îmi era mereu teamă, fiindcă era întunecată și îmi imaginam cine știe ce balauri pe-acolo), cum era gardul de la cofetăria din colț și alte mii de referințe și amintiri venite de-a valma.

 

Și mi-am dat seama, exact ca în bancul dulce-amar de la începutul articolului, că mi-aș fi dorit să am tehnologia de azi atunci, în copilărie.

 

Mi-aș fi dorit să pot să imortalizez toate aceste amănunte, mărunțișuri, detalii relevante doar pentru mine.

 

Să le transform într-o arhivă concretă de ciudățenii, curiozități și nostalgii, pe care s-o revizitez oricând simt nevoia.

 

Pentru acest lucru îi invidiez, cu ghilimelele de rigoare, pe copiii de azi: pentru incredibila lor șansă de a cartografia orice îi interesează și le e drag, de a putea bătători cărări de reîntoarcere la orice moment important din viețile lor.

 

Nu știu dacă pentru ei asta va avea vreo valoare, dar tot îi învidiez puțin.

 

Firește că am mai găsit, scotocind pe internet, imagini vechi cu locurile copilăriei, făcute de alții, doar că niciodată imaginea făcută de altul nu surprinde unghiul tău de vedere.

 

Nimeni nu observă aceleași lucruri, aceleași amănunte, momente și mărunțișuri relevante. În fond, Bucureștiul meu poate fi total diferit de al tău, în funcție de cum ni-l amintim.

 

Cu ce mi-aș fi dorit să am poze și nu am?

 

*Cu cartierul Tineretului, așa cum era el la finalul anilor 80, cu Alimentara și coșurile ei împletite, cu Aprozarul, magazinul de Pâine, Tutungeria și toate denumirile generice, cu letrinele lor prăfuite și pe alocuri știrbe.

 

*Cu magazinele apărute în cartier după Revoluție: locul de unde închiriam casete video, magazinul turcesc unde se stătea la coadă cu orele pentru pâine aburindă și cu coaja crocantă, ”Clubul Văcarilor” (o copie amuzantă și nereușită după clubul cu același nume din ”Dallas”), chioșcul de vată de zahăr, agenția de Loto-Prono cu jetoanele ei șterse de timp, studioul foto cu imaginile alb-negru din vitrină sau tutungeria cu jucăriile ei de lemn din vitrină, așezate artistic.

 

*Cu cofetăria de la Tineretului și gardul ei galben-ruginit, unde mătușa mea mă ducea ocazional să-mi dea câte o tartă cu fructe. Văd și acum totul în fața ochilor, de la galantare până la lingurițele cu formă pătrățoasă și la caramelele roșiatice, tari ca fierul, care mi se păreau minunate.

 

*Cu toboganele vechi, lucioase și rupte din Parcul Tineretului și cu tot locul de joacă de pe vremuri. Încă țin minte fiecare „tiribombă” de pe-atunci, singurele pe care le am în poză sunt „bărcile” vechi în care mă dădea tata. Am izbutit poza asta prin 1999, cu un aparat vechi, chiar înainte să fie scoase și date la fier vechi.

 

 

*Cu casa bunicului meu și cu satul lui natal, exact așa cum erau ele când eram mică, înainte să se ducă dintre noi, rând pe rând, toți bătrânii satului și totul să se schimbe.

 

Mi-e dor de tot ce era acolo, de la tabloul din sufragerie („însușit” de un nepot, după moartea surorii bunicului), până la Cooperativa din sat, la gară și la vechea punte peste râul Ilva, care mereu mă speria cu bucățile ei putrezite și goale. Mi-e dor de tot.

 

Mi-e dor de apartamentul copilăriei mele, fix așa cum era în copilăria mică. La fel și de apartamentul de odinioară al unchilor mei.

 

De la acesta din urmă mă fascina mobilierul cu furnir lăcuit, sertarele cu papiote ale mătușii și toate mărunțișurile prețioase care sălășuiau prin toate cotloanele.

 

Cine s-ar fi gândit vreodată să fotografieze… o sufragerie? Un birou sau un fotoliu? O bibliotecă? Niște bibelouri pe un raft? Cum să irosești bunătate de hârtie fotografică pe așa ceva?

 

De câte ori mă gândesc la aceste apartamente vechi, îmi vine în minte cartea „Nagasaki”, a lui Eric Faye, și de un citat superb, despre cum ar trebui ca oamenii să aibă dreptul la un mănunchi de chei care să deschidă toate casele în care au locuit vreodată.

 

Și, implicit, să le reviziteze de câte ori sufletul lor simte nevoia. Ce idee minunată!

 

Mi-ar plăcea să am fotografii și cu bunicile mele, fotografii cu noi în viața de zi cu zi, nu de la Crăciun sau Paște, ci mici cadre nestudiate din parc, din cartier, din plimbările noastre.

 

Cu mingea cu Asterix și Obelix, cumpărată de bunica, și cu Frosa, păpușa de la Mamaie. Cu toate jucăriile copilăriei, până la ultimul cub.

 

Mi-ar plăcea să am imagini cu librăria copilăriei mele, actualmente rămasă pe sfert ca spațiu (restul e magazin de colanți și lenjerie intimă), cu mobilierul ei vechi, din imitație de lemn de fag, cu panoul unde era atârnată hârtia creponată care se vindea „la metru liniar” pentru orele de lucru manual, cu vitrina cu jucării optzeciste și cu cărțile de atunci, cu copertele lor vechi și atât de dragi mie.

 

Mi-ar plăcea atât de multe imagini cu… tot.

 

De fapt, mi-ar plăcea să pot revizita acele locuri ca într-un tur la 360 de grade, chiar și numai pentru câteva minute. Mi-ar fi de-ajuns.

 

Toate cele de mai sus trăiesc, însă, numai în imaginația mea și în gândurile mele și în cea mai mare parte a timpului nu mă stresez prea tare cu asta.

 

Dar uneori, oricât aș vrea să mă amăgesc că timpul nu se mai întoarce, încă mi se face tare, tare dor… de tot.

Tu cu ce ți-ai dori să ai poze și nu ai?

*******

Pentru mai multe idei, inspirații și nostalgii, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

*******

Am mai scris un articol, cândva, numit „Poveștile Bucureștiului meu”, în care vorbesc tot despre nostalgiile pentru cartierul copilăriei.