Despre tot ce-i fin și fain

Viața pe un velier în Marea Neagră: weekend în stilul lui Jack Sparrow

read time 7 min
 
21 mai, 2017

Viața pe un velier în Marea Neagră: weekend în stilul lui Jack Sparrow

Mi-am petrecut ziua de sâmbătă (re)învățând noțiunile de bază ale navigației, în pregătire pentru premiera noului film din seria „Pirații din Caraibe”. Pe lângă distracție, adrenalină și povești marinărești, mi-am amintit un element de bază al succesului în orice: din când în când, trebuie să te arunci cu totul într-un domeniu nou, fără nicio legătură cu viața ta zilnică.

by

Am o relație ciudată cu marea: nu știu să înot și una dintre puținele mele frici este cea de apă adâncă, dar în același timp iubesc să fiu în preajma mării. Nimic nu mă relaxează atât de bine precum sunetul valurilor sau ideea de a fi pe mare, ideal într-un mod cât mai „safe” cu putință. De aceea, când CineForum, distribuitorii filmului ”Pirații din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar” și RanEvents, agenția lor de comunicare, m-au invitat la o zi pe mare, la Limanu, pe urmele lui Jack Sparrow, tentația a fost irezistibilă.

 

I once knew a Spaniard named… something in Spanish”

Jack Sparrow

 

Filmul, care va avea premiera vinerea viitoare, pe 26 mai, vine după o așteptare de 6 ani și, judecând după titlu și trailer, are de-a face cu Armando Salazar, vânătorul de pirați care i-a jurat răzbunare lui Jack Sparrow. El va fi interpretat de Javier Bardem și presimt un rol cel puțin la fel de memorabil precum cel al antagonistului lui James Bond în „Skyfall”. Nu știu alții cum sunt, dar mie Javier Bardem îmi place parcă și mai mult în roluri negative. Cât despre Johnny Depp, și aici cred că am gusturi atipice.


În intervalul scurs de la ultimul film al seriei, Depp mi-a cucerit inima cu rolul Pălărierului Nebun din ”Alice în Țara Oglinzilor”, după mulți ani în care – știu, sacrilegiu! – am fost „imună” la farmecele lui. L-am apreciat mereu ca actor, fără a avea vreo afinitate deosebită, iar momentul în care am făcut clic a fost în basmul de adulți al lui Tim Burton. Prin urmare, acesta este primul film din seria „Piraților…” pe care îl aștept și cu un soi diferit de curiozitate: vreau să văd cum îl redescopăr pe Depp de data asta.

 

Pentru că Jack Sparrow e un personaj iubit, iar capitalul de simpatie al oamenilor față de el este foarte mare, distribuitorii filmului s-au gândit să ne facă și mai curioși în legătură cu filmul invitându-ne la o zi pe mare. Dar nu pe o barcă cu motor, în care să stăm relaxați și să ne facem selfie-uri (deși tot ne-am făcut destule!), ci într-un velier care merge prin forța vântului, unde trebuie să tragi de școte (parâmele subțiri cu care se manevrează velele), să faci volte (adică să schimbi direcția de mers a vasului, rulând sau strângând pânzele), să strângi sau să rulezi focul (vela triunghiulară din partea din față a vasului) și, în esență, să înțelegi forțele care guvernează mișcarea ghidată de vânt.

 

 

Trebuie să fac o mărturisire: în 2011 am avut ocazia să particip la Cupa Presei la Yachting Offshore și, cu echipa din care făceam parte atunci, să câștig trofeul. Eram niște începători care făcuseră câteva lecții, ne-am străduit cât am putut, dar am avut și un super-echipaj profesionist, care a făcut cam 80% din treabă. De la acele prime – și ultime – lecții de navigație, nu m-am mai urcat niciodată pe un velier, deși la momentul respectiv mi-am promis că voi lua lecții.

 

N-am găsit niciodată timpul necesar și am uitat și mare parte din ce învățasem, fiindcă lumea yachtingului e un univers complex și aparte, cu termeni pe care nu-i întâlnești nicăieri altundeva. Asta face cu atât mai dificil procesul de învățare, fiindcă n-ai analogii cu viața de zi cu zi. E o lume în care e firesc să vorbești de babord, tribord, randă, fungă de foc, cabestan, ghiu, palanc, ruliu sau de termeni tehnici precum vânt de dinapoia traversului, ampanare sau „vânt strâns”.

 

 

Ah, și ceva foarte interesant ce mi-a rămas în minte de acum 6 ani, de la primele cursuri: partea navei care se află scufundată în apă se numește „operă vie”, în timp ce partea aflată deasupra apei se numește „operă moartă”. Inițial n-am înțeles de ce, fiindcă – după logica elementară – partea de sus este cea în care se desfășoară toată acțiunea, partea de jos fiind oarecum pasivă, aflată la cheremul valurilor.

 

Ei bine nu: partea de jos este numită „operă vie” fiindcă de ea se prind alge și scoici, care în timp îi mai încetinesc mișcarea sau i-o stingheresc uneori, altfel spus e o parte care „lucrează”, e într-o continuă interacțiune cu factorii de mediu. Partea de sus, în schimb, este considerată „moartă”, fiindcă pe ea nu se depun nici alge, nici scoici, și nu intră în contact cu apa. Interesant, nu?

 

 

 

Spre norocul meu, mi-am amintit repede cam tot ce uitasem, fiindcă am avut-o ca skipper pe Anda Apostol. Anda ne-a fost dragă tuturor, fiindcă este pe cât de fină și micuță pe atât de „dură” și bine-pregătită pe mare. Are 28 de ani și… 17 ani de navigație la activ, fiindcă vine dintr-o familie cu tradiție în acest domeniu. Ne-a povestit o mulțime de lucruri despre lumea marinarilor și, grație orelor pe mare, mi-am reiterat dorința de a face un curs serios de sailing. Să vedem dacă mă ține de data asta.

 

Unde a avut loc aventura noastră?

 

Escapada noastră pe mare s-a întâmplat la Limanu, în Constanța, mai precis la Life Harbour. Am sosit în jurul orei 12:30 și, după un snack ușor, ne-am îmbarcat în cele trei veliere, a câte 7 persoane fiecare. Am spus un snack ușor, pentru că probabil cea mai proastă idee pe care o poți avea înainte de a naviga pe mare, indiferent de tipul de navă, este să mănânci o masă copioasă.

 

Cu atât mai mult în velier – o navă care merge cu puterea vântului – tangajul poate fi pe alocuri destul de violent, însă tocmai acesta e farmecul: să existe puțină mișcare și adrenalină atât timp cât ești pe mare.

 

 

E important de știut că nimic nu se poate întâmpla pe un velier, atât timp cât ai vestă de salvare, fiindcă nava are un miez creat special pentru a asigura centrul de greutate și a o face „de nescufundat”.

 

Știu că, de la Titanic încoace, ideea navei „nescufundabile” a suferit daune serioase, dar în cazul velierului chiar nu trebuie să-ți faci probleme. Ele se înclină foarte mult în funcție de vânt, dar e absolut normal și nu există niciun pericol. Ba chiar e o senzație plăcută de adrenalină. Și, repet, asta o spune un om cu frică serioasă de apă adâncă.

 

Așa cum mi-a explicat cândva un posesor de velier, Ovidiu Drugan de la Set Sail: între o barcă cu motor și un velier, gradul de siguranță este mereu în favoarea celei din urmă. La velier, odată ce îți intră în reflex geometriile și legile fizicii, capeți siguranță și știi că, indiferent de circumstanțe, lucrurile depind de mintea ta. La barca cu motor, în schimb, dacă motorul se strică sau rămâne fără benzină, ești un fel de… naufragiat. Similar cu diferența între elicopter și avion, în cazul unei probleme tehnice: dacă elicopterul, odată oprită elicea, se prăbușește la pământ, avionul poate să mai planeze, folosindu-se de vânt și de unghiurile potrivite. E o analogie care mi-a rămas în minte.

 

Totuși, cât de complicat este să mergi cu velierul?

 

Deși am spus mai sus că velierul este foarte sigur și palpitant, foarte mulți dintre cei care se gândesc să-și cumpere sau să-și închirieze ambarcațiuni se îndreaptă spre speedboat-uri fiindcă totul pare mai… lesne. Ai o manetă, o pedală, mergi mai repede sau mai încet și cam atât. În schimb, după aceste două experiențe cu velierul și nenumărate experiențe cu speedboat-uri, pot spune fără umbră de îndoială că senzația de pe un velier nu se compară cu nimic.

 

Să mergi după legile vântului, să fii nevoit să gândești unghiuri, să reacționezi la schimbări de direcție a vântului, la rafale, la valuri, la condiții meteo, toate astea fac experiența palpitantă, iar pe tine te fac să fii prezent în fiecare clipă. Chiar dacă în cazul de față intervenția noastră a fost minimă, iar Anda a fost cea care a dus greul, n-am avut niciun moment de plictiseală sau de pasivitate.

 

 

Am trăit intens orele pe mare, iar la coborârea de pe barcă eu una mă simțeam plină de energie, relaxată și ușor obosită. Toate în același timp. Mintea îmi era mai relaxată, corpul era ușor încordat (lucru firesc, fiindcă trebuie să reacționezi la mișcările bărcii și la ceea ce se întâmplă în jur), iar ușoara oboseală era mai curând o „lene” plăcută, după orele petrecute în bătaia vântului. A naviga este o formă activă de meditație, pe care aș repeta-o oricând.

 

Pirați nu suntem, dar… tu ce fel de persoană vrei să fii?

 

Comunitatea yachtmenilor din România se află încă la început față de alte țări, dar crește dinamic, într-o succesiune de cercuri concentrice. Totul porneşte de la un nucleu dur, format din oameni care se află tot timpul la mare şi care au ca activitate principală navigaţia. Oameni asemeni Andei Apostol și celorlalți skipperi, care își iubesc meseriile și au ca „job” statul pe mare.

 

De la acest miez porneşte primul cerc interior: oamenii pasionaţi de mare, dar care au cariere paralele şi se împart între Bucureşti şi litoral. Acum 6 ani, echipajul cu care am participat la Cupa Presei la Yachting includea doi arhitecți de succes și un tânăr regizor, Paul Negoescu (care între timp a făcut filmele „O lună în Thailanda” și „Două lozuri”). Toți erau navigatori profesioniști și împătimiți ai acestui sport.

 

Al doilea cerc este format din oamenii care au dobândit microbul yachtingului, dar care nu au mai mult de două săptămâni pe an de petrecut cu familia şi prietenii pe barcă și își întrețin pasiunea hotărât, dar ocazional. Sunt cei pe care-i vedem pe Facebook cu câte un velier prin Grecia, într-o escapadă de familie, fiindcă s-au îndrăgostit de lumea sailing-ului și își petrec în fiecare an o bucată de vacanță pe mare.

 

Ultimul cerc, cel din care se pot recruta cel mai uşor noi adepţi ai yachtingului, este format din oameni care au noţiuni de bază despre ceea ce presupune acest sport şi care empatizează cu oamenii care îl practică. Este categoria din care fac şi eu parte și din care ajunge să facă parte orice persoană care a pus piciorul pe un velier și i-a plăcut experiența.

 

De fapt, acest cerc al amatorilor care visează să devină profesioniști nu e chiar cel de pe urmă. Mai există unul, și mai mare, cel al „nedescoperiţilor”, din care am făcut toți parte până la prima experiență pe mare. E vorba de grupul celor care stau pe plajă, întinşi pe şezlong cu un cocteil cu umbreluță în mână, şi, în timp ce se întorc de pe o parte pe cealaltă, mai aruncă din când în când câte o privire fugitivă spre linia orizontului. Şi se întreabă toată viaţa ce se află, de fapt, acolo.

 

Filmul apare la cinema de vineri, 26 mai, iar trailerul îl poți vedea aici:

Și… alături de o parte din echipa CineForum și RanEvents:

 

Fotografii: Diana-Florina Cosmin