Despre tot ce-i fin și fain

Tot ce-mi doresc este să semăn cu mine însămi

By 10 februarie, 2016Simplicity
read time 1 min
 
10 februarie, 2016

Tot ce-mi doresc este să semăn cu mine însămi

De câte ori aud cum o femeie se dă de ceasul morții că nu va semăna niciodată cu celebritățile de pe coperțile revistelor, îi spun același lucru: „Stai liniștită, draga mea. În realitate nici ele nu seamănă cu ele însele”. Tocmai fiindcă trăim într-o lume obsedată de perfecțiune, mi-am dorit foarte mult o ședință foto fără machiaj, într-un loc foarte drag sufletului meu.

by

În toate momentele importante din viața mea care au implicat multe fotografii întru imortalizarea clipei, am avut aceeași preocupare obsedantă și reflexă: să fiu sigură că semăn cu mine.

 

De multe ori, un machiaj sau o coafură pot avea darul să te schimbe într-atât de tare încât să te privești în oglindă cu admirație înmuiată în tristețe: te simți atât de frumoasă, dar totuși știi că peste câteva ore, când vei șterge straturile de mascara și te vei spăla pe față, prea puțin din imaginea pe care o vezi acum în fața ochilor va dăinui.

 

Și, poate că am fugit eu mereu de vremelnicie, dar nu m-a încântat niciodată un look perfect pe care știam că nu-l pot susține decât cu mari eforturi. Unde mai e bucuria? O astfel de perfecțiune cu termen limitat e ca un compliment superb, pe care-l închei cu o umbră: „Ești minunată, dar…”. De aceea, nu mi-a trebuit niciodată „dar”-ul.

5D3_4691e

 

N-am putut niciodată să port lentile de contact de o altă culoare decât ochii mei, n-am visat să-mi augmentez nicio parte a corpului și nici n-am aspirat la sculptarea trupului altfel decât cu participarea sufletului deopotrivă: prin sport, prin nutriție, prin grijă. Și cam atât.

 

Mi-am șlefuit diamantul interior cu voință, efort și toate mijloacele neinvazive care-mi stăteau la îndemână. M-a temperat mereu o întrebare pe care mi-o adresam tacit, de câte ori simțeam că scap hățurile și că mă încântă prea tare o anumită coafură sau un anume machiaj care mă transformau într-un personaj diferit: „Aș putea să fac eu asta singură, acasă?”.

 

Dacă răspunsul era nu, adică transformarea respectivă era o întreagă bătaie de cap care implica o desfășurare de forțe impresionantă, preferam să păstrez acel moment ca pe o excepție. Să mă bucur de el dar să-l iau ca atare, ca pe un rol. E o cale scurtă între „Ce bine îmi stă” și „Doar așa îmi stă bine” și mi-a fost mereu teamă să devin dependentă de artificiile și „hocus-pocus”-urile pe care le putea face altcineva pentru mine. M-am temut să nu ajung să mă văd frumoasă doar cu un anume machiaj, doar cu o coafură elaborată sau cu un anumit look, compus cu atenție precum recuzita unui personaj de cinema. Mi s-a părut că m-aș fi îndepărtat prea tare de mine însămi.

Am avut mereu convingerea fermă că n-aș fi putut suporta privirile admirative și complimentele celor din jur pentru ceva ce eu aș fi știut că nu-mi aparține. „Vai, ce ochi albaștri superbi ai!”. „Mda… nu sunt ai mei”. Am preferat să etalez ce am, atât cât am. Dacă e suficient, bine. Dacă nu… c’est la vie.

5D3_4836e

 

Când a fost ultima dată când te-ai privit în oglindă nemachiată, exact așa cum te dai jos din pat dimineața, și ți-ai zâmbit larg?

Nu-i așa că, doar citind aceste rânduri, îți vine să-ți zâmbești?

Foto: Vali Bărbulescu

Loc: Athenée Palace Suite

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



6 Comments