Există un film din 2004, ”50 First Dates”, care mi-a rămas în minte pentru că pornește de la o idee inedită: personajul principal, interpretat de Drew Barrymore, a suferit un accident care i-a afectat ireversibil memoria.

 

Deși au trecut ani de la acel moment, în fiecare noapte memoria i se șterge și revine la momentul la care se afla viața ei când a avut loc accidentul.

 

Personajul jucat de Adam Sandler, eroul care se chinuiește s-o recucerească de vreo 50 de ori, cum spune și titlul, găsește o variantă de a-i păcăli memoria: îi face o casetă video cu un „rezumat” al momentelor lor împreună, pe care ea s-o privească dimineața, imediat cum se trezește.

 

Astfel, ea își poate aminti de el, de relația lor, de cine este ea de fapt.

 

Primul lucru pe care eu îl fac când mă trezesc este să beau apă.

 

A devenit un reflex în ultimii ani și, tot ca un reflex, întind mâna în fiecare dimineață spre aceeași cană cumpărată demult.

 

E o cană simplă, albă, pe care scrie cu negru „For the strongest girl”.

 

Chiar dacă o folosesc zilnic, acele cuvinte mă izbesc în fiecare dimineață la fel de tare ca atunci când mi-am cumpărat-o.

 

Mă simt ca personajul lui Drew Barrymore: când dau cu ochii de cană îmi amintesc, ca un film pus pe fast-forward, peste câte am trecut ca să ajung aici.

 

Nu mă alint, credeți-mă.

 

Am scris de multe ori pe acest site despre momentele grele și despre acele lucruri pe care oamenii mă sfătuiau să nu le spun, fiindcă „voi fi compătimită” sau „o să-mi arăt slăbiciunile și nu e bine să-ți știe lumea slăbiciunile”. Le-am scris oricum, de multe ori.

 

Când am cumpărat cana asta cu ”For the strongest girl” eram în mijlocul unui tratament agresiv și aveam de luat în fiecare dimineață cam 20-25 de pastile diferite, plus câteva prafuri de diluat în apă.

 

La prânz și la cină veneau altele, dar cele de dimineață erau cele mai dificile. Să iei două duzini de substanțe diferite aproape pe stomacul gol e ceva înfiorător.

Mi-am cumpărat cana special pentru asta și, când am comandat-o online, am plâns.

 

Cred că sunt singurul om care a plâns vreodată comandând o cană inscripționată, dar în acel moment simțeam că trăiesc ceva pentru care am nevoie să adun în fiecare zi toată puterea de care sunt în stare.

 

Pentru femei e mult mai greu să spună aceste cuvinte „Sunt puternică”.

 

Când noi, fetele din #ACINCEAPUTERE, am dezbătut această temă, am făcut un zoom în care ne-am împărtășit reciproc diferite momente cumplite pe care le-am trăit și în care am fost puternice.

 

S-au spus niște povești reale absolut cumplite, unele de viață și de moarte (le găsiți la finalul articolului și pe acelea, pe link), și cu toate astea, când au terminat de istorisit, cel puțin două dintre noi au simțit nevoia să conchidă cu un: „Ei, dar nu știu dacă asta înseamnă neaparat că sunt puternică. A trebuit să trec peste, am trecut, nu e mare lucru…”.

 

Unul dintre momentele în care eu am fost puternică a fost cel în care am acceptat că DA, tot ce am trăit în viața asta ESTE „mare lucru”.

 

Relația mea cu ideea de a fi puternic a fost mereu distorsionată, în primul rând din cauza trecutului familiei mele.

 

Am scris deja și nu mai reiau povestea, dar vin dintr-o familie de deținuți politici, oameni care și-au pierdut toată agoniseala de trei ori în viață și care au fost persecutați de trei regimuri diferite.

 

Bunicii au fugit noaptea prin pădure, din Cernăuți, mama mea a trăit până la zece ani în domiciliu forțat în mijlocul Bărăganului, apoi a fost persecutată de comuniști pentru că avea „dosar prost” și tot așa, un șirag nesfârșit de pierderi, dureri, ghinioane.

 

Pentru că acestea au fost primele povești pe care le-am auzit acasă, în copilărie, am conștientizat abia după 30 de ani că ștacheta pe care eu singură mi-o setasem pentru „a fi puternic” era de neatins.

 

Raportat la istoria alor mei, orice trăiam sau făceam eu îmi părea neglijabil ca gravitate și ca anvergură.

 

”Cum să consider eu că acesta e un moment greu când bunicii mei au pierdut totul, de trei ori?”. ”Ce poate fi mai grav decât să fii ridicat noaptea de acasă, urcat în vagoane de vite și apoi lăsat în mijlocul Bărăganului?”.

 

Am realizat foarte târziu că am fost și eu puternică, dar în moduri total diferite, fiindcă am trăit cu totul alte vremuri și provocări.

 

Puterea mea a stat mereu în capacitatea de a lua orice situație și de a lupta cu ea corp la corp… dar cu mintea. Orice mi se întâmpla rău, mintea mea reconfigura traseul pentru a găsi o ieșire spre lumină, așa cum aplicațiile GPS îți găsesc un traseu nou imediat ce strada pe care te afli se înfundă.

 

***

Am fost puternică în momentul în care am ales să cred în mine mai mult decât în alții.

 

Mai precis, să cred că busola mea interioară arată direcția corectă pentru mine și că intuiția mea este mai bună decât părerea oricărui om din exterior.

 

Când 20 de oameni îți spun că o anumită direcție este cea mai bună și tu simți că nu este, e ușor să cedezi sub presiune și să spui „Ei, dacă atâția oameni cred că e bine așa, înseamnă că mă înșel eu”.

 

Cele mai multe probleme ale vieții vin din faptul că avem mai mare încredere în ce spune un om din exterior decât în propria noastră judecată și în ceea ce ne spune instinctul. Eu am avut mereu ideea asta de „Dacă pierd, măcar pierd pe mâna mea” și m-am ținut de ea chiar și când opiniile exterioare erau irezistibile.

 

 

***

Am fost puternică atunci când am putut ierta lucruri de neiertat.

 

M-am întâlnit, după 20 de ani, cu profesoara care a fost cel mai mare bully al meu în școala generală, care m-a insultat și m-a umilit în ultimul hal și, în loc să-i spun tot ce visa copilul de atunci să-i spună, mi-am dat seama că-mi inspiră milă și am iertat-o.

 

Nu m-am străduit, n-am numărat până la zece descrescător, doar am realizat că am aproape vârsta pe care o avea ea atunci și că am devenit un adult mai bun decât a fost ea vreodată.

 

În acel moment mi-am dat seama, retroactiv, și cât a trebuit să îndure psihicul meu de copil de 10 ani.

 

Însuși faptul că eu, copilul, am trecut peste aproape patru ani de bullying din partea unui adult construindu-mi mecanisme proprii de apărare, fără niciun fel de sprijin din afară, fără toată informația disponibilă în ziua de azi… asta e ceva care nu merită murdărit prin coborârea la nivelul unui om mic, mărunt și profund defect.

 

 

***

Am fost puternică în momentul în care am realizat că nu îmi mai pasă de ceea ce cred alții despre mine și am simțit asta până la ultima celulă.

 

Practic am reușit să desfac, bucată cu bucată, construcția de iluzii pe care mi-o făcusem până atunci: dorința instinctivă ca lumea să mă placă, teama de a nu-i supăra sau deranja pe alții ori modul în care un cuvânt urât mă făcea să chestionez tot ceea ce credeam despre mine.

 

Știți acel sentiment, când primiți 20 de complimente și o singură vorbă mai urâtă, dar tot ce țineți minte e urâtul?

 

Sau când vă simțiți minunat, ieșiți pe stradă și contactul negativ cu un singur om vă strică toată ziua?

 

Puterea mea a fost să reușesc să dezamorsez acest tipar distructiv, pentru totdeauna.

 

***

Am fost puternică ieșind din două relații toxice – una personală, una profesională – pe care voiam să le fac să meargă cu orice preț din motive de „datorie morală”, „chestiune de principiu”, „timp investit” și alte argumente teoretice.

 

M-am străduit să le țin în funcțiune până într-o zi în care, coborând scările blocului, am decis că nu vreau să mă mai simt ca și cum alunec într-o fântână întunecată și nimeni nu mă trage înapoi.

 

Aveam această imagine în cap, zilnic: că mă îndepărtez tot mai mult de lumină și că alunec într-un puț fără fund.

 

Și, în loc să observe ceva, toți oamenii din jur îmi spuneau „Vai, dar unde vezi tu fântâna? E atât de multă lumină aici la tine, totul e perfect”.

 

Pentru că doar eu vedeam fântâna – fiindcă unele lucruri chiar nu se văd decât din interior – am ales să mă trag chiar eu înapoi, singură.

 

***

Am fost mai puternică decât credeam când am devenit antreprenor.

 

Dacă există o tipologie umană mai nepotrivită pentru antreprenoriat, eu sunt aceea: sunt introvertită, îmi e rușine să vorbesc despre bani (adică să cer bani pentru munca mea), urăsc facturile și tot ce ține de contabilitate și mi-a plăcut mereu să lucrez într-o companie, să fiu parte dintr-un întreg.

 

Cu toate astea, îmi doream atât de mult să fac ceva al meu, pentru care să nu dau socoteală nimănui, încât am trecut peste toate cele de mai sus.

 

Dorința a fost mai mare decât frica.

 

Încă mă simt Superwoman când discut cu contabilul și îmi dau seama că vorbim aceeași limbă sau când realizez că țin singură pe linia de plutire o firmă cu toate taxele la zi și am învățat să mă aplaud pentru asta.

 

***

Am fost mai puternică decât credeam când am crezut că pot să mă fac bine în ciuda a orice statistică sau opinie contrară.

 

Și mi-am ascultat și aici intuiția, în loc să ascult oamenii și calculele lor reci și fără suflet.

 

Am fost puternică în momentul în care mi-am comandat nenorocita aia de cană și mi-am celebrat forța, în loc să spun ce spunem toți: „Eh lasă, că sunt oameni care trec prin lucruri mai grele”, „Ce mare lucru am trăit eu?”, „A fost, a trecut, ce să mai vorbim despre asta?”.

 

Faptul că bătăliile altora sunt îngrozitoare nu invalidează propriile noastre bătălii.

 

Suferința nu e un top 10, nu e o ierarhie, nu trebuie să te califici ca să intri în „optimi de finală” și să ai dreptul să vorbești despre tine ca fiind puternic.

 

Însuși faptul că nu prea ne dăm voie să folosim cuvinte precum PUTERNIC, FRUMOS, DE SUCCES la adresa propriei persoane, faptul că asta ne face să ne simțim prost este tot un mod în care societatea ne programează.

 

 

Cunoașteți termenul de GASLIGHTING?

 

Întâmplător, vine tot de la un film „Gaslight” (1944), în care un soț încearcă să-și facă soția să creadă că înnebunește.

 

Schimbă locul obiectelor din casă, scade și crește alternativ intensitatea lămpilor de gaz din casă (de unde și titlul), ascunde lucruri, practic alterează realitatea astfel încât ea să-și piardă încrederea în propriile simțuri și în propria rațiune.

 

De la acest film s-a consacrat termenul de „gaslighting”: tehnica prin care abuzatorii emoționali îi fac pe cei din jur să se îndoiască de judecata proprie.

 

Cred că lumea în care trăim a devenit un astfel de „abuzator”, care dă mai tare sau mai încet sonorul în jurul nostru, stinge sau aprinde lumina, ne trece de la agonie la extaz, ne biciuiește emoțional.

 

Și, mai ales, ne păcălește să credem că tot ceea ce trăim e normal, banal, floare la ureche. Că n-ar trebui să batem atâta toba, fiindcă nu-i mare lucru. Că doar NI SE PARE nouă că e mare lucru.

 

Ce-ai făcut tu? N-ai făcut nimic. Ți se pare că e vreun mare merit? E o banalitate. Ai reușit 10 victorii? Ce să zic, alții au reușit 11. Te crezi puternic? Dar oamenii din lagăre ce să mai zică? Ai trăit o dramă? Ți se pare ție că e o dramă, de fapt nu-i ajungi nici la degetul mic lui cutare care a trăit zece. Și tot așa.

 

Tot ceea ce am trăit și am învins ESTE mare lucru, fiindcă termenul de comparație suntem noi.

 

Noi cei de ieri.

 

Nu lăsați niciodată lumea să vă evalueze forța interioară în funcție de scala ei sau de sistemul ei de referință, să vă compare cu oricine altcineva sau să vă invalideze convingerile despre propria persoană.

 

Dacă ai trecut vreodată peste ceva peste care nu credeai că poți trece, dar ești aici și trăiești, zâmbești, mergi înainte, atunci ai fost PUTERNIC.

 

Acest cuvânt nu e o medalie pe care trebuie să ți-o acorde cineva și nici pe care să ți-o poată lua cineva, ca o tresă pe care o smulgi de pe o uniformă.

 

Indiferent dacă e printr-un gând, o reamintire periodică sau chiar și o cană inscripționată, celebrează momentele prin care ai trecut și care te-au adus unde ești.

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.

 

Pentru mai multe idei, inspirații și povești, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.