Zilele acestea, m-am gândit mai mult ca de obicei la copilărie. Astăzi plec într-o călătorie care mă va duce, pentru prima dată, în simulatorul de zbor în care se pregătesc piloții unei mari companii aeriene. Având în vedere pasiunea mea de-o viață pentru aviație, moștenită de la bunicul meu și forjată și pe cont propriu, este ca și cum i-ai da unui copil cheia de la dulapul cu bomboane și i-ai spune să se înfrupte după voia inimii.

Din copilărie visam să pilotez avioane (dacă aș fi fost bărbat, sigur eram aviator), iar această ocazie de a-mi vedea (oarecum) visul cu ochii m-a dus cu gândul la emoția pe care încă o au asupra mea lucrurile pe care mi le doream când eram mică. Cu cât un vis a rămas mai mult timp alături de mine și a supraviețuit anilor și evoluției mele ca persoană, cu atât mai prețioasă este acum îndeplinirea lui.

Asta mi-a amintit de o carte citită cu exact 10 ani în urmă, care mi-a atins sufletul în moduri pe care nu le credeam posibile. Aveam 22 de ani, pragul de 30 părea departe, aveam acea seninătate ușor naivă a primei tinereți, și chiar și așa cartea scrisă de profesorul Randy Pausch, de la Carnegie Mellon, mi-a pus un nod în gât.

Întâmplător, am cumpărat-o în spaniolă, din aeroport, și am citit-o integral în avion, de la Barcelona la Viena, unde locuiam pe atunci. Și am plâns. Aveam 22 de ani, nu mă gândeam la lucruri de viață și de moarte, dar ultimele pagini le-am citit cu lacrimi în ochi.

Tradusă la noi ,,Ultima prelegere”, cartea a fost scrisă de Pausch la vârsta de 48 de ani, cu câteva luni înainte de a muri de cancer pancreatic. A scris-o ca revelație lucidă în fața morții, dar și ca testament pentru copiii lui, cărora nu avea să le fie alături când vor ajunge la vârsta întrebărilor.

Visurile de copil ale lui Pausch se dovedesc a fi intime, originale și încă strâns legate de personalitatea lui, chiar și la vârsta 48 de ani. Sunt mai complexe sau mai serioase, după caz, dar la fel de relevante în economia unei vieți, de la visul de a scrie un post în World Book Encyclopedia sau a lucra ca inginer la Disneyland până la fantezia unei colecții de animale de pluș. Pausch a ținut să-și îndeplinească până și acest din urmă vis, oricât de copilăresc, iar relatarea momentului îți va pune un nod în gât. Fiecare împlinire îl învață câte ceva, iar el dă ,,ceva”-ul mai departe către copiii lui și către restul lumii.

Trăgând linie, îmi dau seama că îmi trăiesc unele visuri din copilărie, pe altele le-am realizat în trecut, iar altele se află pe lista scurtă și nu plănuiesc să renunț la ele. Cea mai mare bucurie a fost revelația că nu m-am înstrăinat de ele și că mă reprezintă în continuare. Ele sunt esența a ceea ce sunt, a ceea ce îmi place și suma tuturor instinctelor și intuițiilor mele aparent inexplicabile.

• să ajung jurnalistă sau – oricare ar fi titulatura – să am ca activitate principală scrisul;
• să scriu o carte;
• să fiu abonată la toate revistele mele preferate (cititul lor era un adevărat ritual și mi se părea fantastic să le primesc acasă și să nu mai fiu nevoită să le caut la chioșc, cu emoție, în ziua apariției);
• să merg cu trenul în fiecare săptămână;
• să zbor cât mai mult, ca bunicul meu, sau să fiu chiar pilot de avion;
• să cresc mare și să mă îndrăgostesc, ca Marc și Sandy Bell;
• să văd locurile din filmele mele preferate: parcul din ,,101 dalmațieni” (care s-a dovedit a fi Regent’s Park din Londra, fix parcul în care se afla facultatea mea), castelul familiei Guldenburg, Londra din Sandy Bell și toate locurile care se legau de poveștile mele favorite;
• să merg la Disneyland;
• să pot să merg în Ardeal, de unde era bunicul, sau la Botoșani, de unde era mamaie, oricând vreau eu și de oricâte ori pe an, fără să-mi stabilească nimeni programul;
• să îmi cunosc actorii preferați din filmele copilăriei, iar pe unii chiar am ajuns să-i cunosc și să-i intervievez. Nu au fost întotdeauna surprize plăcute, dar mi-am trăit visul;
• să joc într-un film;
• să petrec măcar un an la Iași, orașul despre care îmi povestea cu duioșie mama mea;
• să vorbesc cât mai multe limbi străine, mi se părea senzațională ideea de a te înțelege cu oricine de pe Glob;
• să fiu independentă. Nu mă întrebați de unde acest vis, dar mereu m-a fascinat ideea de a mă descurca singură în orice situație, oricât de complexă.