Când eram mică, aș fi dat orice să semăn cu mama. Să fiu blondă și să am ochii albaștri, ceea ce mi se părea esența frumuseții. M-am făcut mare și m-am împăcat cu gândul că nu voi fi niciodată blondă și că nici nu mi-ar sta bine (am încercat în toate programele de Virtual Makeover ale anilor ’90 și m-am lămurit). Crescând, însă, am început să semăn tot mai mult cu ea. Nu fizic, dar în alte puncte esențiale.

Mama e cel mai puternic om pe care îl știu eu. A fost mereu axul central al familiei noastre și nu spun asta ca să diminuez în vreun fel rolul tatălui meu, nici vorbă, amândoi au fost și sunt niște oameni extraordinari. Doar că mama a fost mereu mâna de fier, iar tata boemul. Și poate tocmai de asta relația lor și, implicit, familia noastră, a funcționat atât de bine. Prin complementaritate. Despre tata și pasiunea lui pentru istorie am scris mai demult, AICI, iar despre povestea destul de originală a părinților mei AICI.

Când ieși cu un băiat în oraș, la 17 ani, de regulă el se teme de tatăl care-l așteaptă ,,cu pușca la picior” la ușă. În cazul meu, le spuneam că ar fi mai bine să se teamă de mama. Și nu glumeam. Nu fiindcă ar fi fost ceva de temut, ci pentru că mama este un om extraordinar de direct, franc, fără menajamente. Dacă te place, o să știi. Dacă nu te place… oh, crede-mă, o să știi imediat.

Unul dintre cele mai amuzante momente pe care mi le amintesc s-a consumat la evenimentul de lansare a cărții mele, la care a venit la vremea respectivă și un fost ,,love interest” al meu. Mama, care nu-l văzuse decât în poze, l-a recunoscut și, când a prins un moment prielnic, l-a interpelat în felul următor: ,,Tu ești X? Aha, bănuiam. Să știi că, de când te-am văzut prima oară într-o poză, i-am spus Dianei că îmi pari o persoană neserioasă, ascunsă și care nu prea știe ce vrea. Ah, am uitat să mă prezint. Eu sunt mama ei”. Apoi, cu un zâmbet, s-a întors pe călcâie, senină, și l-a lăsat acolo. Am auzit povestea în varianta amândurora și m-am amuzat copios. Mai ales de a lui, fiindcă mi-o și imaginam pe mama spunându-i, în stilul caracteristic, fix ce gândește despre el.

Mama a trecut prin multe. A crescut până la 10 ani în praful Bărăganului, unde bunicii mei aveau domiciliu forțat (povestea lor, unul dintre cele mai importante articole scrise de mine vreodată, este AICI), a plecat apoi la facultate la Iași, a venit singură în București și s-a luptat cu un mediu în care toată lumea avea ,,pile, cunoștințe, relații”, iar ea era doar o fată de 22 de ani din Botoșani. Și, peste toate astea, a reușit să-și facă o carieră pornind efectiv de la zero. E inginer textilist la bază, n-a făcut niciodată vreun curs de business, dar este cel mai bun om de afaceri pe care îl cunosc. Și n-o spun pentru că e mama, ci pentru că am cunoscut nenumărați oameni de afaceri, mulți celebri, care nu aveau niciun sfert din flerul ei nativ.

Prin 2005-2006, când toată lumea era în extaz cu imobiliarele, iar eu citeam articole elogioase și mă vedeam cu oameni care îmi explicau cum o să bubuie business-ul până înspre 2020, mama mi-a zis din prima că lucrurile n-or să țină și mi-a explicat și de ce. Aveam 21 de ani și era părerea mamei în fața părerilor unor super-experți despre care învățam în cursuri și cu care făceam interviuri. Cu mintea de atunci și cu entuziasmul lui ,,Eu știu mai bine”, am zis că mama habar n-are. Doi ani mai târziu, tot ce-mi spunea ea se dovedea 100% adevărat. A fost printre puținii oameni care în boom n-au cumpărat, ci au vândut, și care – odată venită criza care a măturat lumea financiară – au putut pune capul liniștiți pe pernă.

Mama a fost o workaholică avant-la-lettre, în sensul că pleca dimineața la 9 și venea uneori și la 12 noaptea. A avut parte de mari răspunderi și de mari greutăți, dar le-a depășit, de cele mai multe ori neglijându-se pe ea de dragul altora. Oricine a lucrat cu ea își amintește cum intra într-o secție de producție și vedea din ușă ce aparat nu merge cum trebuie. Cum se uita pe o situație financiară și vedea în 30 de secunde cifra care nu se potrivea acolo. Cum ținea minte numele și povestea vieții fiecărui angajat, de la femeia de serviciu și până la directori.

Și acum, când e la pensie și îi spun că m-am întâlnit din întâmplare cu cineva care a cunoscut-o și a lucrat cu ea acum 20-30 de ani, nu există să nu recunoască instantaneu numele. ,,Ah da, X-ulescu. Lucra la secția de albitorie, avea un băiat mare și o fată la liceul de muzică. Oare ce-or mai face copiii ăia acum?”.

Cu mine, ca unic copil, mama a fost dură și recunoaște și ea asta. Nu m-a atins niciodată nici c-o floare, dar a avut mereu cele mai mari așteptări și m-a ,,pedepsit” într-un mod care pentru mine era și mai grav decât o palmă. Cu vorba. Prin cuvinte. A încercat să mă facă dură, fiindcă viața în care urma să mă arunce era dură. A vrut să mă călească ea, înainte să mă călească oamenii și dezamăgirile. A vorbit mereu cu mine la fel cum vorbești cu un om mare, de când eram doar un ghemotoc. A avut pretenții și așteptări de la mine, fiindcă știa că și viața urma să-mi pretindă lucruri și era mai bine să fiu pregătită.

În 32 de ani, cele mai mari certuri și deflagrații de comunicare pe care le-am avut eu și mama au pornit de la lucruri complexe, adesea de viață și de moarte. Rochii într-o culoare nepotrivită (ei îi plac culorile tari, eu sunt cu alb și negru), o coafură care nu stă taman cum trebuie, un pantof pe care eu îl credeam frumos și ea îl vedea urât sau compoziția meniului la masă (eu vrând să fiu mereu slabă, iar ea văzându-mă mereu prea slabă). Cam astea au fost ,,bătăliile noastre” majore, care continuă până în prezent.

Vedeți voi, mama are un umor atipic și un soi de ironie pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni. Cum spune tata, care a fost beneficiarul acestei ironii timp de 33 de ani, ,,mama ta poate să te insulte și să te laude în aceeași propoziție succintă”. Are dreptate.

Și, pentru că mama știe exact pe ce butoane să apese cu mine, și eu beneficiez foarte des de stilu-i caracteristic: ,,Vai ce rochie frumoasă ai astăzi! Superbă”, îmi spune uneori, văzându-mi câte o poză pe Instagram. Și, înainte să apuce să-mi crească inima de mândrie, își continuă vorba: ,,În sfârșit te văd și eu îmbrăcată cu ceva frumos, după pantalonii ăia lălâi și bluza aia fără nicio formă cu care ai venit la noi săptămâna trecută”. Și zău, o spune cu toată dragostea și cu atâta duioșie sinceră încât nu poți decât să râzi. Și să înghiți în sec.

În mod ciudat, de când am împlinit 30 de ani mi se pare că semăn la fire cu mama mai mult ca oricând. Am invidiat-o mereu pentru capacitatea ei de a spune exact ce gândește, fără să-i pese ce zice lumea, eu una considerându-mă mai degrabă diplomatic-temătoare în acest sens. Și totuși, de ceva vreme încoace nu reușesc să fiu altfel decât directă. Parcă undeva, în mintea mea, s-a făcut un clic și nu mai pot să dau butonul înapoi pe OFF. Și, la drept vorbind, nici nu vreau.

De când eram mică, mama îmi repeta același citat, care mă enerva îngrozitor, dar pe care l-am înțeles abia de curând. ,,În viață, trebuie să fii exact ceea ce pari. Și invers. Iar cei care nu sunt așa, n-ar trebui nici să pară…”.

Cu mintea de acum, realizez că exact așa și-a trăit mama viața, mereu. Fiind, nu părând. Fără scuze, pretexte, minciuni de complezență. Și e mare lucru să nu-ți pese de ce zice lumea, să nu vrei să pari nicicum, să nu te schimbi, indiferent dacă vorbești cu un președinte de stat sau cu un muncitor de la țesătorie. Să nu-ți dorești să le faci pe plac oamenilor cu orice preț dacă asta înseamnă să-ți înghiți cuvintele. Abia acum, la 32 de ani, cred că am prins șpilul și am înțeles. Vreau să fiu, nu să par. Orice altceva este o pierdere de vreme.