LUX este unul dintre cuvintele abuzate în fel și chip în vremurile noastre. Aproape zilnic primesc o ofertă, văd un panou sau urmăresc o reclamă în care ceva este promovat ca fiind „de lux”. De cele mai multe ori nu este vorba nici pe departe de așa ceva.

Asocierile luxului în mintea noastră sunt confuze și divergente și, la fel ca multe alte domenii, stau în ochiul celui care cântărește situația. Pentru cineva, un obiect grosier, dar scump, ieșit de pe o linie de fabricație poate reprezenta un lux pentru că are un preț ridicat.

 

Pentru altcineva luxul înseamnă o creație manuală, făcută în sute sau mii de ore de muncă. Pentru unii luxul înseamnă opulență, pentru alții minimalism și selectivitate. O distanță imensă, ca de la faimosul citat al lui Coco Chanel despre cum „Elegance is refusal” până la celebra reclamă parodică cu „Opulence, I has it”.

Și o tabără, și cealaltă, își arogă definiția de „lux”.

Chiar dacă fiecare poate aprecia liber ce înseamnă pentru el lux la nivel intim, există o noțiune general-valabilă a luxului care călătorește printre epoci și evoluează în legătură cu ele. Tocmai asta face atât de interesantă expoziția de la Luvrul din Abu Dhabi și acesta a fost și motivul pentru care am decis să scriu despre ea.

Nu e doar o expoziție, o înșiruire de exponate, e un fir roșu al modului în care luxul a evoluat printre milenii. Și ne spune multe despre noi, despre psihologia umană și poate și despre ceea ce urmează. 

 

Expoziția este structurată temporal de la antichitate încoace și conține unele piese senzaționale. De la cele mai vechi perle din lume, din anii 5800-5600 î.Hr, sau de la o lingură cosmetică sculptată manual în lemn de carob, din Egiptul antic – care aduce a veritabilă bijuterie – până la comoara Boscoreale, un set de peste o sută de piese din argint și aur din secolul I î.Hr, folosite pentru servit la masă, descoperită în 1895 lângă Pompei.

De la paravanele elaborate în stil chinezesc, create pentru designerul Jeanne Lanvin în 1921 de către celebrul artist și designer al epocii Armand-Albert Rateau și până la designul numit „a strange luxury of nothing”, creat în 1930 de către Jean-Michel Frank, care promova simplitatea ca valoare supremă a luxului. 

 

Luxul reflectat de expoziția de la Luvru este ca o imagine formată din mai multe bucăți, dar care descriu cu claritate situația. Luxul nu ar fi putut exista dacă diferitele popoare și civilizații nu ar fi avut o formă de fascinație reciprocă, încercând mereu să găsească și să împrumute din afară conotații de exclusivism.

Luxul la începutul vremurilor

În vremea romanilor, luxul se ciocnea cu frugalitatea, principiu promovat de vechii republicani. În cele din urmă, luxul a învins, mai ales în sfera privată, unde banchetele opulente, dar și decorațiile din aur, argint și pietre prețioase au devenit simbol al statutului.

 

În Egiptul antic, aurul reprezenta trupul zeilor, iar arta prelucrării lui era dusă la rang de cinste, pentru că ambele sexe iubeau să își acopere corpul cu cât mai multe bijuterii, considerate inclusiv protecții împotriva spiritelor malefice și deschizătoare de drumuri către lumea de dincolo. Deloc întâmplător, mormintele faraonilor ascund unele dintre cele mai mari bogății din lume, pe care defuncții își doreau să le ia cu ei inclusiv în lumea spiritelor.

 

Și mesopotamienii aveau aceeași aplecare către materiale prețioase, în special către pietrele scumpe, precum lapis lazuli, chlorit, serpentin sau alabastru, care erau importate de la mari distanțe și sculptate cu maximă dexteritate. 

Luxul nu are dimensiuni sau standarde clare: poate fi un goblen imens cât tot peretele, o încăpere tapetată cu aur sau un simplu inel de aur și argint sculptat manual pentru a oferi cât mai multă prețozitate și valoare adăugată unui obiect minuscul. 

Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la expoziția de la Luvru este felul în care luxul este prezentat în multiple fațete geografice: de la un accesoriu de păr purtat de femeile din Papua Noua Guinee până la o tobă polineziană din lemn sculptat, fibră de cocos și piele de pește.

Arta mesei

 

Una dintre primele forme de manifestare a luxului începând cu perioada medievală a fost arta ospitalității.

Arta mesei, mai concret, pentru că fiecare dintre cele trei mese ale zilei a devenit un ritual în sine în rândul artistocrației. Au apărut reguli, convenții și manifestări complexe ale luxului.

Fețele de masă au devenit tapițerii elaborate și bogate, vasele au devenit lucrături complicate, cu luciu și forme aparte, iar tot ceea ce era doar funcțional a devenit o formă de manifestare a rafinamentului.

Secolul al XVI-lea a marcat apariția furculiței la mesele regale, deschizând astfel și mai mult calea sprea această formă de ospitalitate adunată în jurul mesei.

Materialele prețioase

 

Mi s-a părut unul dintre cele mai interesante capitole ale expoziției, fiindcă așază în perspectivă modul în care luxul de odinioară a fost modificat radical de evoluția vremurilor.

Unele dintre cele mai scumpe și exclusiviste materiale – fildeșul, blănurile de animale rare, penele păsărilor exotice sau cornul de rinocer – sunt în prezent interzise și au fost înlocuite cu variante mai sustenabile.

Este un lucru vizibil inclusiv la esențele scumpe, cândva bazate direct pe ingrediente de origine animală sau extrase cu mare efort din natură, și care de-a lungul deceniilor s-au modificat continuu pentru a acomoda interdicțiile aplicate progresiv asupra industriei.

Am scris AICI – „De ce parfumurile nu mai miros ca altădată” mai demult despre motivul pentru care parfumurile de azi nu mai miros „ca altădată”. E simplu: ingredientele sunt altele.

Luxul la curțile regale

Odată cu extinderea orizonturilor lumii înspre Afirca, Asia și cele două Americi, comerțul și bogăția nou-descoperită au format o serie de elite, în special la curțile regale și imperiale – care au început să ducă luxul la rang de artă.

Dacă raritatea fusese mereu un epitom al luxului, în cea perioadă bogăția și luxul au devenit sinonime cu capacitatea de a procura bunuri rare de la mari distanțe geografice. Un bun exemplu sunt lalelele, care în secolul XVI au stârnit atât de multă vâlvă încât au demarat o industrie dedicată creării unor vase speciale, tip piramidă, în care să fie expuse. 

În materie de materiale și piese vestimentare, stilul de viață al francezilor a devenit un model pentru restul curților regale europene, iar Parisul s-a impus pentru prima dată în secolul XVIII drept capitală internațională a luxului. 

În acea perioadă de boom a  s-au ridicat și așa-numiții „marchands-merciers”, pe care filosoful Diderot îi numea „comercianți de orice și creatori de nimic”, care excelau în arta transformării, folosindu-și imaginația cu maximă eficiență.

Ei importau obiecte relativ simple, pe care apoi le transformau în piese deosebite prin diferite tehnici. Așa au apărut tehnicile europene de lăcuire, dar și piesele chinezești sau japoneze îmbogățite cu monturi în bronz realizate în ateliere europene. 

Luxul ca migală

China și Japonia au fost primele care au consacrat ideea de lux ca rafinament dus la extrem și bazat pe o stăpânire incredibil de minuțioasă a unor meșteșuguri foarte clare. Ei au perfecționat tehnicile de sculptat, lăcuit, de realizare a emailului și a porțelanului, de coasere a textilelor elaborate.

 

Totodată, în Asia luxul a căpătat primele valențe legate de simplitate ca expresie a rafinamentului suprem. Japonezii, spre exemplu, au conceptul de wabi-sabi, care valorizează simplitatea și patina în defavoarea obiectelor lucioase și fără personalitate și viață.

Tot ei au consacrat în acea perioadă ideea de Kintsugi, reparația defectelor sau a ciobiturilor obiectelor scumpe folosind lac sau praf de aur, pentru a transforma accidentele inevitabile și trecerea unor obiecte prin viață drept lucruri firești, care se cer celebrate.

 

Lux, liniște și plăcere

Secolul călătoriiilor, începutul secolului XX, a adus cu sine modernitatea călătoritului cu vasele de linie care conectau Lumea Nouă și Lumea Veche. Odată cu încercarea companiilor de transport de a se duela în condiții de confort și exclusivism, au apărut și accesoriile necesare călătoriei.

Cuferele Vuitton, create pentru a fi ușoare, dar și rezistente, ofereau soluții de depozitare în care niciun centimetru de spațiu nu era pierdut, fiind optimizate pentru toate nevoile călătorilor. Există cufere pentru bijuterii, haine, obiecte personale, chiar și cufere sub formă de bar portabil sau cufere pentru colecționari care doreau să-și transporte cu ei obiectele preferate.

Din acel moment, luxul a început mai mult ca oricând să oscileze între complexitate controlată și simplitate sofisticată, un echilibru delicat, reflectat în anii 1920 și 1930 în tensiunile dintre Art Deco și modernism.

Exponenții Art Deco mizau pe forme geometrice care aspirau la eleganța ideală, găsind rafinamentul în materialele folosite. Paul Iribe, Jean Dunand, Armand-Albert Rateau foloseau cu finețe piele de rechin, pergament sau lac, dar și lemn de macassar, cedru, sicamor sau palmier.

Totodată, adepții simplității s-au întors în a doua jumătate a secolului XX către paletele coloristice monocrome sau foarte pale, inspirate de natură și cu respect față de natură, explorând mai degrabă relația omului cu natura decât stăpânirea naturii de către om.

Deloc întâmplător, brandurile de lux care au trecut testul timpului au început cu meșteșugul ultra-specializat, precum Hermès, care a început în 1837 cu artizanat și meșteșug în zona ecvestră și care au păstrat luxul ca o combinație dintre durabilitate, artă, folosirea materialelor prețioase și tehnici care să pună în centru munca omului. 

Și casa de modă Chanel a schimbat complet regulile luxului contemporan în momentul în care a cumpărat, în anii 80, multe dintre micile ateliere specializate, care altminteri ar fi dispărut fără urmă. Le-a unit sub umbrela casei, iar sub viziunea lui Karl Lagerfeld, ele au devenit baza colecțiilor ”Métiers d’art”, care celebrează până în prezent finețea detaliilor și munca artizanilor individuali.

În curtea interioară a Luvrului, sub imensa cupolă a lui Jean Nouvel, se află și o instalație temporară dedicată expoziției „10.000 Years of Luxury”: un nor parfumat. Mai exact o încăpere cu o scară în spirală, în care parfumierul oficial al casei Cartier – Mathilde Laurent – a închis un nor compus din parfumul „L’Envol”. Se poate intra prin rezervarea unui „slot orar” pe o listă.