Despre tot ce-i fin și fain

7 lucruri despre minte și corp, pe care le-am învățat la Juice It Urban Retreat

By 29 ianuarie, 2018Uncategorized
read time 5 min
 
29 ianuarie, 2018

7 lucruri despre minte și corp, pe care le-am învățat la Juice It Urban Retreat

Am participat la un „retreat” urban de o zi, gândit pentru reîncărcarea fizică și emoțională: prin sport, respirație, tehnici de mindfulness și mâncare sănătoasă. Ocazie cu care mi-am dat seama că în ultimul an am început să fiu mai bună cu mine însămi, dar și că mai am mai multe de învățat.

by

Mindfulness”. Un cuvânt pe care mulți îl consideră o modă, un termen care sună bine, un moft. Până când te doare. La propriu. Eu una mi-am dat seama că am o problemă serioasă de mindfulness în momentul când era să-mi sparg nasul pentru că, în loc să mă gândesc la relieful real vieții mele, eram undeva cu 3 pași și 8 ore înainte, în viitor.

 

Știți replica aceea clasică din filme, când cineva ia bătaie și se scuză pentru ochiul vânăt sau nasul spart cu „Sorry, I walked into a door?”. Eu chiar am WALKED INTO A DOOR, la propriu, adică am dat cu nasul de cantul ușii, pentru că nu eram atentă. Mai exact tocmai încercam să mă pieptăn, să mă încalț și să răspund la un sms,  în timp ce mă gândeam la ce emailuri trebuie să mai dau până la următorul interviu.

 

Vreți să știți cât de tare doare? Nu vreți. Atât de tare încât la momentul respectiv mi-am făcut mental promisiunea fierbinte că ”Gata, nu mai umblu cu capul în nori și prin uși”. Și, exact în acea săptămână, de parcă universul ar fi conspirat – vorba unui clasic – am primit o invitație la un retreat de o zi, organizat de fetele de la Juice It, în parteneriat cu Douglas. Mai încercasem de trei ori până atunci să ajung la un Retreat al lor, dar de fiecare dată intervenea ceva. De data asta s-au aliniat planetele, constelațiile și orarul meu și am reușit.

 

Știu că și ideea de „retreat” sună puțin pretențios pentru unii. Sună a ceva desprins din „Eat, Pray, Love” și din filozofiile New-Age, dar are la bază o nevoie umană de bază: uneori trebuie să te îndepărtezi un pic de tumultul existenței zilnice ca să te reîncarci. E psihologie simplă. Chiar și o singură zi de detașare te scoate din viața ta și-ți dă un „Reset”. De multe ori nici nu ne permitem să evadăm mai mult, așa că o zi este un minimum  de răsfăț pe care ni-l putem face cadou nouă însene.

 

Retreat-ul a avut loc într-o vilă superbă din zona Eminescu, la Mind Evolution Society, și a fost structurat în Yoga, Pilates, curs de gătit sănătos, Mindfulness, Stretching și mâncare sănătoasă. Plus câte o sesiune de masaj cu produse Home Spa de la Douglas, ocazie cu care am descoperit și gama „Perfect Focus”, pe bază de hibiscus și floare de porțelan.

 

 

 

Adevărul despre retreat-uri, sesiuni de reîncărcare și boost-uri

Nu există ideal. Scoateți-vă din cap imaginea acelor ființe perfecte, cu abdomen în pătrățele, care vin cu salteluța după ele, se așază fără niciun efort în Lotus sau în vreo poziție cu denumire de nepronunțat, și pleacă după trei ore fără un strop de sudoare, sorbind delicat dintr-o sticlă cu suc de puf de păpădie, decretând ”Ah, dar asta a fost așa, de încălzire”.

 

 

Realitatea este că e greu. E greu să te mobilizezi, e greu să te organizezi, e greu să amuțești vocea din cap care-ți spune că e greu, că nu poți, că dacă te faci de râs, dacă, dacă, dacă…

 

Orice schimbare e grea. Vor fi mereu gânduri enervante, mușchi care nu se lasă cuceriți, genunchi care dor al naibii, suferințe care-ți vin în cap fix când ai ajuns la acea parte din meditație în care e vorba despre „Pot să am parte de iubire”. E viața. Viața nu e niciodată ușoară. E mereu frumoasă, dar nu ușoară. Un paradox pe care l-am învățat în timp: ceva poate fi foarte greu și extraordinar de frumos în același timp.

Principalele 7 idei cu care am rămas de la acest Urban Retreat:

1. ”Găsește-ți acea durere dulce și rămâi în ea”

Un concept învățat de la Alexandra, trainer-ul de Hatha Yoga, în care este vorba despre a găsi acel prag de durere suportabilă, care favorizează creșterea. Ca atunci când faci stretching și te străduiești să mai întinzi măcar un milimetru. Doare, dar nu e o durere care să te spulbere, ci una care știi că-ți face bine și te face mai agil, mai mobil, mai conectat la corpul tău. Nu e vorba de durerea care-ți săgetează creierul și-ți taie respirația. Nu cred în acel gen de durere, de fapt nu mai cred. Cândva credeam cu tărie. Ceea ce mă aduce la punctul doi.

2. Nu mai caut anduranța, caut blândețea

N-am fost niciodată prea bună cu mine însămi, sincer. Am fost dură, am vrut să mă organizez, să mă disciplinez, să aliniez, să reordonez. Am căutat mereu să cresc, iar crescutul ăsta mie mi-a semănat mereu a travaliu. Uneori, ca să crești chiar e nevoie să treci și prin travalii, nu degeaba se numesc „growing pains”.  Acum, însă, înțeleg în sfârșit care e treaba cu Yoga, cu mindfulness, cu lucrurile și tehnicile care acționează blând asupra noastră. Nu totul trebuie să-ți urce pulsul, uneori ca să urci trebuie să rămâi neclintit sau să faci niște gesturi blânde, gândite mai mult pentru suflet decât pentru bicepși.

 

3. Unde se duce gândul, se duce și energia

De multe ori ne trăim viețile cu gândul la locul în care vrem să ajungem. Ceea ce nu e rău, doar că nu trăim nici în prezent, nici în viitor, ajungem să trăim într-o zonă de mijloc, ireală. Am auzit de zeci de ori chestia asta cu „Where thought goes, energy flows”, dar e prima dată când mi s-a lipit de creier, fiindcă am auzit-o în timp ce făceam ceva concret: mai exact, încercam să controlez niște asane (poziții la Yoga), în timp ce mă gândeam cât e ceasul, cât mai durează, care e următoarea clasă și alte lucruri care n-aveau nimic de-a face cu mișcările mele din acel moment.

 

Într-adevăr: unde se duce mintea, se duce și energia. Dacă lucrezi pentru spate și te gândești la ecuații de gradul trei, poate îți vei defini perfect mușchii umerilor, dar nu o să simți conexiunea dintre minte și corp la nivel real. Mie mi-a luat ani de zile s-o simt. Lucram bine, eficient, uneori chiar dur, însă mintea mea era mereu într-o conferință în altă parte. Corpul era la sală, mintea avea întâlniri în alte cartiere, orașe, uneori și țări. Când știi că o anumită postură e pentru gât și te gândești la mușchii gâtului, ba chiar îi vizualizezi, se întâmplă ceva care nu-i deloc magic, e pur și simplu știință: simți legătura dintre creier și mușchi și totul pare mai simplu. Ah, și mintea tace, ceea ce e un bonus.

4. Am devenit mai bună cu mine

”Nu mai pot” și „Nu mai vreau” nu mai sună a înfrângere pentru mine. Sunt doar constatări care nu înseamnă nimic și mi-am dat seama de asta  în momentul în care, în mijlocul orei de Pilates – ținută de Luminița de la Attitude Pilates, la care eu am mai fost cu ani în urmă și care e un trainer de nota 10 – mi-am dat seama că nu mă simt bine deloc.

 

Băusem un smoothie delicios de la JuiceIt și făcusem un masaj relaxant chiar înainte să intru la oră și, chiar dacă mixul dintre ele a fost minunat, corpul meu nu-și dorea să se miște în acel moment. Voia să stea, să se bucure de starea de bine de după masaj, să mai ia o înghițitură de smoothie, să stea. SĂ STEA. Nu să se așeze pe o saltea și să descrie geometrii complicate cu picioarele prin aer.

 

Dacă acum vreun an sau doi m-aș fi forțat să continui totul în ritmul impus la oră, ca să-mi dovedesc că pot și că anii de sport nu au trecut chiar degeaba prin viața mea, de data asta am lăsat orgoliul și dialogul intern deoparte și m-am așezat comod pe salteluță. Am acceptat că îmi e rău, că sunt un pic amețită, și că asta e, corpul nu mă ascultă cum aș vrea, parțial din vina mea, fiindcă trebuia să-mi calculez mai bine timpul între masaj, mâncare și antrenament. Așadar, de data asta trebuie să-l ascult eu pe el.

 

Rezultatul: am făcut câteva exerciții în ritmul meu și a fost perfect. Nu m-am simțit rușinată, vinovată, insuficient de bună sau tot ce mi-ar fi trecut prin minte dacă acest episod se întâmpla cu 2-3 ani în urmă. Pe atunci, dacă nu-mi ieșea un singur exercițiu așa cum îmi doream, o luam ca pe o înfrângere personală. Acum, am luat-o ca pe un dat logic: corpul meu avea nevoie de o pauză, nu de o repriză de bici. Așa că i-am dat-o. Pauza.

 

Mi-a mulțumit printr-un plus de energie în a doua jumătate a zilei și printr-o stare de bine pe care n-aș fi avut-o dacă mă încăpățânam să fac totul „ca la carte”. Mi-am dorit mereu să fiu la înălțimea celor mai înalte așteptări ale mele, dar între timp – când am de ales între asta și fericirea mea – prefer fericirea.

5. Există o asana specială pentru digestie

Există o asană cam pentru orice în Yoga, dar pentru cei care – la fel ca mine – au probleme pe partea asta (despre care am scris aici), mi s-a părut fascinant. În India, oamenii stau câteva minute după masă în această poziție, pentru a favoriza digestia, iar eu mi-am propus să încerc același lucru.

 

6. Mindfulness este un stil de viață, nu o sarcină pe ordinea de zi

Există două tipuri de mindfulness: formal și informal. Cel formal este atunci când stai singur cu tine, într-o încăpere liniștită, și-ți iei câteva minute la dispoziție ca să te centrezi și să te conectezi cu lucrurile care contează pentru tine. Cel informal și după părerea mea esențial pentru fiecare dintre noi, este când faci un lucru și te străduiești să te concentrezi pe acel lucru, nu pe altceva.

 

De câte ori nu ți s-a întâmplat să ajungi acasă urmând drumul „pe pilot automat”, fiindcă gândurile îți erau în altă parte? Mindfulness informal ar fi fost să te bucuri de drum, să te uiți în jur, să te gândești la cum te simți în acel moment, să trăiești DRUMUL, nu scenariul din capul tău. E greu, dar nu imposibil.

 

Dacă pentru mindfulness-ul cu stat pe scaun sau în poziție Lotus avem scuza că ne găsim greu timp, pentru cel informal n-avem nicio scuză care să stea în picioare: ne putem bucura mai mult de o mâncare, de o melodie la radio, de o plimbare prin parc, de o imagine privită pe geam. De absolut orice.

 

Unul dintre experimentele Simonei Chesaraicu de la Mindfulness Hub, care a ținut ora, a fost să mâncăm o stafidă în 5 minute: să o analizăm pe toate părțile, s-o mirosim, s-o privim ca și cum am vedea pentru prima dată așa ceva. Ideea nu e să stăm 5 minute la fiecare înghițitură de mâncare, ci să ne oprim și să PRIVIM și să SIMȚIM mai mult.

7. Bun, și la ce folosește acest mindfulness?

Aici e tot schepsisul: acest mindfulness nu e bun doar pentru că ne liniștește, ne centrează și ne risipește o bună parte din anxietatea cu care ne confruntăm în zilele noastre. Ci pentru că, dovedit științific, ne modifică structura creierului. Conform Harvard Business Review,  lobul frontal al creierului, cortexul anterior, se îngroașă în timp prin practicarea mindfulness, făcând mai ușoară concentrarea și auto-controlul, printre altele.

 

În plus, de la Simona am învățat ceva fascinant: practica mindfulness face ca, în timp, creierul să ajungă să-ți dăruiască ceva prețios. Un interval de răgaz. Când vine peste el un stimul – fericire, tristețe, nervozitate – creierul nu se mai avântă direct, ci aplică un filtru în care-ți dă șansa să alegi cum reacționezi. Te enervezi, dai cu vaza de perete? Sau folosești acele zecimi de secundă ca să tragi aer în piept? Mi s-a părut o revelație reală, fiindcă acea fracțiune de secundă poate fi adesea diferența dintre liniște și dezastru.