O să spui „Dar mie îmi place de mine, doar trăiesc cu mine de XX ani”.

 

Oare?

 

Chiar îți place de tine?

 

Mie abia de curând a început să-mi placă cu adevărat, deși eram convinsă că relația mea cu mine este de la foarte bună în sus.

 

Chiar dacă-mi spuneam, printre dinți, „Ce împiedicată ești”, când mă loveam de câte un colț de mobilă, chiar dacă făceam glumițe despre mine însămi care începeau cu „Așa sunt eu, două mâini stângi”, chiar dacă, după un antrenament la sală, în loc să mă felicit, îmi spuneam „Eh, fac și eu ce pot, nu e ca și cum mă duc la maraton”.

 

Și chiar dacă, în oglindă, în loc să-mi spun cât de bine îmi stă rochia, îmi ziceam – tot în glumă – un „Eh, nu sunt Cindy Crawford, dar merge…”.

 

Mă toleram mai mult decât îmi plăcea de mine.

 

Conviețuiam cu mine, încercând în permanență să mă transform într-o versiune care să merite cu adevărat să fie plăcută.

 

O versiune mai fit, o versiune mai sigură pe ea, o versiune mai puțin timidă, o versiune mai spontană, o versiune mai, mai, mai…

 

Știu exact și când a încetat să-mi mai placă cu adevărat de mine.

 

Știu când relația de iubire cu propria persoană – pe care o avem cu toții, când suntem mici – s-a transformat într-un fel de mariaj călduț, de complezență.

 

S-a întâmplat gradual, picătură cu picătură și moment cu moment, aproape fără să simt.

 

Atunci când viața sau oamenii ne dezamăgesc, ne supărăm pe ei, dar chiar mai mult ne supărăm pe noi, fiindcă avem impresia strâmbă că am meritat-o cumva.

 

Că nu s-ar fi întâmplat dacă noi eram… altfel.

 

Poate nu este evident pe moment, dar acesta este mecanismul interior al dezamăgirii.

 

Când cineva se supără pe tine, chiar și fără motiv, undeva în sufletul tău începi să nu te mai placi la fel de tare.

 

Fiindcă, uite, X nu te mai place, deci sigur ai tu o problemă.

 

Când cineva nu te iubește cum ai vrea, undeva în tine se lipește o etichetă „Nu m-a plăcut, deci eu nu sunt chiar atât de grozavă”… și când te uiți în oglindă, a doua zi, deja te placi un pic mai puțin.

 

Când tu te simți frumoasă într-o zi, iar cineva face o glumă legată de ținuta, părul sau orice legat de tine – chiar dacă este aparent doar o glumă sau o tachinare – în tine răsare mugurele unui dubiu.

 

Și, din acel moment, de câte ori te uiți la tine și te simți frumoasă, îți aduci aminte că oamenii nu au fost de acord cu asta cândva și, brusc, te placi mai puțin.

 

Când faci o prezentare care iese bine, dar nu așa cum ți-ai fi dorit tu, pentru că ai uitat ceva sau te-ai fâstâcit câteva secunde, nu te gândești că e doar o prezentare din câteva mii.

 

Te gândești că nu ai fost bună, nu ai fost în stare, te-ai făcut de râs… și nu-ți mai place de tine chiar așa de mult.

 

Pentru o vreme sau pentru totdeauna.

 

Aceste procese se întâmplă în prima parte a vieții.

 

Pentru cea care sunt acum, pare de-a dreptul amuzant că ar putea să mă mai intereseze ce zice cutare despre coafura mea sau dacă unei persoane i-a plăcut sau nu o prezentare făcută de mine. 

 

Și nici dacă m-am fâstâcit în timpul unui discurs, dacă am încurcat un eveniment în agendă, ori dacă persoana X mă antipatizează.

 

Știu că în viață nu poți nici să fii perfect, nici să placi tuturor, iar asta e în regulă.

 

Dar la 20, 25, chiar și 30 de ani, toate aceste mici frecușuri erodează fundamentul relației noastre cu noi însene.

 

Și da, cu fiecare rană pe care mi-a lăsat-o viața, m-am supărat pe viață, dar și pe mine pentru că nu am fost suficient de… sau suficient de… Și m-am plăcut tot mai puțin.

 

Am avut această revelație profundă și eliberatoare citind o carte pe care inițial nici măcar nu m-aș fi gândit s-o răsfoiesc.

 

Săptămâna trecută, în ziua mea liberă de citit și de umblat prin oraș – despre care am scris AICI – am dat de o carte asupra căreia nu m-aș fi oprit în mod normal.

 

Avea o copertă colorată și un titlu de volum pentru copii: „Înghețată la micul-dejun”.

 

Dar, pentru că eram la Humanitas Cișmigiu și plănuiam să stau câteva ore bune, mi-am ascultat impulsul de moment și am adăugat-o în teancul de cărți de răsfoit (din care decid ulterior ce cumpăr și ce nu).

 

Cartea este semnată de Laura Jane Williams, o jurnalistă și scriitoare britanică cu patru bestseller-uri la activ, plus un volum care urmează să devină un serial TV, dar care la un moment dat – în toată această vâltoare a succesului – a avut ceea ce am avut și eu cândva: un burnout.

 

Ca să iasă din acea stare de epuizare fizică și creativă, Laura a luat o decizie complet neconvențională: s-a angajat, part-time, babysitter la o familie cu doi copii.

 

Da, știu, și eu am rămas uimită de idee, dar pentru ea a fost o formă de terapie eficientă.

 

Cartea „Înghețată la micul dejun” este povestea acelui an petrecut cu copiii altora, interval în care a înțeles cum se vede viața mai simplu, cu înțelepciunea unui copil lipsit de griji, anxietăți și termene limită.

 

”Înghețată la micul dejun” e o carte ușoară, senină, dar care ascunde mici perle, niște adevăruri profunde strecurate în paginile ei.

 

Dai de câte un paragraf care-ți taie puțin respirația și te oprește în loc, iar pentru mine unul dintre ele a fost această (aparentă) banalitate: faptul că, spre deosebire de copii, noi, adulții, încetăm la un moment dat să ne mai placă de noi.

 

Când am citit prima oară paragraful acela, mi s-a părut banal.

 

Da, sigur, să ne placă de noi… Adică exact ce spun toate teoriile motivaționale și alte 959454 de cărți.

 

Dar, recitindu-l, am simțit un curent electric care m-a străbătut:

 

”(…) Pentru fiecare acțiune pe care o întreprindem, pentru fiecare decizie pe care o luăm, pentru fiecare lucru pe care-l facem, ne judecăm. Automat. Creierul e o mașinărie organizată și bine unsă care îndosariază tot ceea ce facem. Iar ca să fii fericită, trebuie să-i spui creierului tău, conștient, unde să îndosarieze ceea ce s-a petrecut. Așa că spune-i creierului tău să îndosarieze totul la capitolul: AM FĂCUT ASTA ȘI TOT ÎMI PLACE DE MINE.

Am spus ceva greșit și tot îmi place de mine.

Am uitat să iau un cadou pentru petrecere și tot îmi place de mine.

El nu m-a vrut și tot îmi place de mine”

 

De câte ori îmi spun în cap această propoziție – ȘI TOT ÎMI PLACE DE MINE – simt un curent electric, niște furnicături în degete.

 

De fiecare dată.

 

Fiindcă este o cu totul și cu totul altă poveste decât mi-am spus vreodată.

 

Suntem oameni, îndosariem lucrurile după cum ne tratează lumea, iar ea este rareori blândă și încurajatoare.

 

În plus, fiind educați – și mai ales educate, noi femeile – să fim foarte dure cu noi și să considerăm iubirea de sine drept o formă de egoism, ar fi fost de greu de crezut ca la 20 de ani să avem maturitatea de a spune ”Și ce? Mie tot îmi place de mine!”.

 

Am uitat o zi de naștere? În loc de „Se întâmplă…o să mă revanșez”, gândul este „Sunt o prietenă rea, un om care nu are grijă de prieteni bla bla…”.

 

Cât de mult ți-a plăcut de tine când ai uitat ceva sau ai supărat un prieten?

 

Cât de mult ți-a plăcut de tine când un șef a țipat la tine?

 

Cât de mult ți-a plăcut de tine când ai avut o inimă frântă?

 

Cineva nu te place? Te-a judecat greșit? Te dușmănește?

 

În loc să spui „Are dreptul la părerea lui și e ok… dar mie tot îmi place de mine”, îți spui, de fapt, „Poate are dreptate… poate chiar sunt un om așa și pe dincolo”.

 

În realitate, avem toate motivele din lume să ne placă de noi și, chiar dacă nu am avea niciunul, tot TREBUIE SĂ NE PLACĂ DE NOI.

 

Fiindcă suntem tot ceea ce avem.

 

Noi ne avem pe noi.

 

Da, avem o familie, soți, copii, părinți, prieteni, dar niciuna dintre aceste relații nu poate fi mai profundă decât cea pe care o avem cu noi însene: cu acest corp, cu vocea din capul nostru, cu ceea ce doar noi știm despre noi, cu inima care bate în acest corp și cu sufletul care le ține pe toate laolaltă.

 

 

Am făcut o meditație, în weekend, în care – cu ochii închiși – am rememorat aproape toate momentele importante din viața mea de până acum în care m-am simțit „mică”: nepotrivită, ridicolă, insuficient de…, umilită sau rănită.

 

Toate momentele pe care le îndosariasem la categoria RĂNI.

 

Am luat fiecare amintire la rând, am rostit în gând ce s-a întâmplat, iar la final am adăugat DAR MIE TOT ÎMI PLACE DE MINE!

 

Am făcut multe meditații, ghidate și neghidate, în ultimii ani, dar niciuna nu mi-a dat o stare de eliberare și liniște precum aceasta.

 

Vă sfătuiesc să încercați, singura contraindicație este o bucurie de sine cum poate rareori ați mai experimentat.

 

Da, o bucurie de sine, nu doar o iubire de sine.

 

Să ne bucurăm de ceea ce suntem acum și aici!

 

Iar dacă mâine, cel mai mare hater al tău – ca să folosesc un termen actual – vine la tine și îți spune cel mai urât lucru pe care ți-l poți imagina, ține minte această propoziție: ”Bun, tu spune tot ce vrei și tot ce ai pe suflet, pentru că e părerea ta… DAR MIE TOT ÎMI PLACE DE MINE!”