Am cunoscut-o pe Alexandra Baranyi în Osaka, în urmă cu exact doi ani, într-o lume total diferită de cea de acum.

 

Noi eram turiști ca parte a programului Japan by Myself, iar ea se afla acolo cu o bursă de studii la Universitatea Ritsumeikan, campusul Ibaraki, una dintre cele mai prestigioase școli din Japonia.

 

Ne-am văzut într-o seară într-un local de pe lângă Kuromon Market și îmi aduc și acum aminte încăperea mică și înghesuită, ticsită de japonezi, în care a apărut deodată Alexandra. 

 

Înaltă, subțire, blondă cu ochi albaștri, cu aerul unei zâne diafane din basmele copilăriei, când a intrat pe ușă a fost ca și cum s-ar fi ciocnit două lumi. 

 

Ciocnirea era doar în percepția noastră. Pentru Alexandra, Japonia este, într-un mod straniu, la fel de „acasă” ca România.

 

Prima oară a ajuns acolo la 18 ani, parte a unui program cultural pentru studenți, de la Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru”. Spre deosebire de majoritatea vizitatorilor, pentru care primul impact cu Japonia este ca aterizarea pe o altă planetă, Alexandrei i s-a părut din prima… acasă.

 

”Mi se părea că sunt într-un loc familiar și simțeam că o să mai revin aici de mai multe ori în viață”.

 

Discutând cu Alexandra, aluneci inevitabil pe un teritoriu al simțitului și al destinului, fără a enunța explicit acest concept.

 

Povestea ei nu are nimic supranatural, dar în același timp toate părțile vieții ei se înșiruie ca legate de un fir invizibil.

 

Care era probabilitatea ca o fată introvertită din Timișoara să ajungă artist origami, să predea japoneză, ba chiar să-și facă doctoratul în domeniul studiilor japoneze, la doar 24 ani?

 

Și totuși, povestea ei poate servi ca demonstrație a dictonului cu universul care conspiră ca unele lucruri să se întâmple. Cu condiția să crezi.

 

Ne-am reîntâlnit în București, la mijloc de 2020, când agenția de turism cu care colaborează Alexandra – Free Spirit, creatoarea conceptului „Japan by Myself” – a organizat o zi a porților deschise.

 

Alexandra a expus atunci câteva instalații de artă din Origami și eu m-am îndrăgostit pe loc de cea numită „Imaginația” (foto).

 

Mi s-a părut cea mai clară explicație a modului în care eu simt de o viață acest concept: o coală albă din care se naște ceva, uneori mai lin, alteori mai furtunos, dar mereu ca un vârtej de idei care te iau pe sus.

 

După acea creație cumpărată aproape pe loc, au mai urmat încă două achiziții – un tablou mare, cea mai mare operă a Alexandrei de până acum, și o serie de creații sub formă de fagure. Le vedeți, o parte, în fotografiile de mai jos.

 

Se poate spune, astfel, că suntem colecționari de Alexandra Baranyi, fiindcă ceea ce reușește ea să facă din origami este artă, poezie și magie în același timp.

Pentru Alexandra, primul contact cu origami a avut loc la vârsta de 5 ani, la grădiniță, când copiii erau învățați să exploreze cu diferite materiale, inclusiv cu o formă simplă și rudimentară de pliuri pe hârtie.

 

Deși era strict o joacă menită să le dezvolte manualitatea, pentru Alexandra jocul cu hârtia împăturită a deschis o lume.

 

„Eram un copil singuratic (n.red Alexandra are un frate mai mic, care a venit la 9 ani diferență) și, dintr-un instinct pe care nu mi-l explic, am început să inventez modele din origami și să mă joc”.

 

Mai târziu, în clasele primare, o profesoară a învățat-o să facă un cocor din origami și acesta a fost declicul.

 

„Țin minte că am plecat de la școală și nu-mi aminteam un pas din procesul de realizare a cocorului. Și m-am plimbat zile întregi cu hârtia după mine ca să mi-l amintesc”. Și l-a amintit până la urmă și din acel moment nu s-a mai oprit niciodată din împăturit și creat lumi din origami.

 

”Mă rugau părinții să ies în parc, să mă joc, dar eu eram cu hârtia mea, peste tot”, râde ea.

 

Tot destinul a făcut ca într-o seară, pe când se juca cu hârtiile ei, la televizor să înceapă un serial japonez de animație care a prins-o din prima clipă.

 

 

Cu acel serial, pasiunea pentru origami își găsise, deodată, un univers mai larg de desfășurare: cultura japoneză în general.

 

Alexandra a avut norocul unor părinți care au sprijinit-o în pasiunea ei precoce și nu i-au pus niciodată opreliști.

 

Din contră, au crezut în instinctul ei chiar și când, elevă fiind în clasa a șasea, i-a informat că vrea să meargă la cursurile de japoneză de la Universitatea de Vest din Timișoara.

 

Aflase de la profesoara ei – cea cu cocorul – că există această posibilitate și, la doar 11 ani, a ajuns colegă de clasă cu studenți de anul întâi.

 

După acest șirag de lucruri care s-au legat, a mai venit unul: profesoara de la facultate era de origine japoneză și nu vorbea nicio altă limbă.

 

Asta i-a anulat din start Alexandrei orice reținere sau frică de a face greșeli într-o limbă pe care n-o stăpânea, printre oameni cu mult mai mari decât ea. ”Trebuia să comunic cu ea cumva și am început să îmi dau drumul la japoneză așa cum puteam”.

Chiar dacă profesorii japonezi s-au mai schimbat (toți parte a unor programe implementate de Japonia pentru țările în curs de dezvoltare), grupul de la cursul de japoneză a rămas același.

 

Se întâlneau săptămânal ca să-și împărtășească cunoștințele, cei care studiaseră mai mult îi învățau și pe ceilalți și evoluau împreună. O fetiță de 11 ani și niște oameni în toată firea.

 

Când Alexandra avea deja 13-14 ani, au apărut în Timișoara și festivalurile stradale, tip Street Delivery, unde a început să țină cursuri de origami pentru publicul larg.

 

La acel moment știa deja peste 300 de modele origami pe de rost, multe dintre ele complexe, cu zeci de pași, și a devenit rapid o mică vedetă locală.

Următorul pas părea astfel foarte clar: un liceu de filologie și apoi Universitatea București, secția de japoneză.

Totuși, și aici destinul avea un plan mai amplu decât cel pe care și-l făcuse ea.

 

În fiecare an, Alexandra venea de la Timișoara la București pentru a-și da examenele de competență pentru limba japoneză, avansând treptat între niveluri. („Până când am ajuns să le organizez chiar eu”, râde ea).

 

Venind anual pentru acest examen care se ținea la Facultatea Româno-Americană, a început să cunoască mai bine oamenii din cadrul Centrului de Studii Japoneze „Angela Hondru” (care a fost înființat în 2005 în cadrul Facultății Româno-Americane) și să se simtă ca acasă la facultatea Româno-Americană.

 

Astfel, la 18 ani, Alexandra a dat admitere la Universitatea București, a intrat, dar a decis să-și urmeze instinctul care o trăgea în altă direcție.

 

A ales Economia Turismului la Româno-Americană, continuând să studieze în paralel limba japoneză.

 

Nici măcar asta nu a fost întâmplător, fiindcă în copilărie, în perioada în care descoperise Japonia, visa să fie și ghid pentru turiștii români în Japonia și pentru japonezi în România. Perioada facultății i-a așezat mai bine această perspectivă, fiindcă la prima ei vizită în Japonia a avut ocazia să facă practică într-un hotel din Okinawa.

 

După ce a câștigat un concurs de discursuri în limba japoneză, a mai primit încă două săptămâni de bursă în Japonia, apoi o bursă de șase luni, toate ca o confirmare a instinctului ei inițial: Japonia era un loc unde avea să revină de multe, multe ori.

Chiar dacă le vorbește perfect limba și cunoaște probabil mai mult despre cultura japoneză profundă decât mulți japonezi, viața Alexandrei în Japonia nu a fost mereu ușoară.

 

”Japonia nu e perfectă, fiindcă nicio țară din lume nu e”, zâmbește ea.

 

Japonezii sunt reticenți în fața străinilor și inclusiv găsirea unei chirii poate fi o misiune dificilă, pentru că proprietarii și vecinii sunt circumspecți. „Au suspiciunea că vei pleca fără să spui nimănui, că vei fugi fără să plătești, că nu pot avea încredere în stabilitatea ta aici”, explică Alexandra.

 

Chiar și așa, a luat lucrurile ca atare și s-a adaptat. „Trăitul printre ei m-a adus mai aproape de cultura lor și mi-a dat niște subtilități pe care nu le aveam înainte”, recunoaște Alexandra.

 

Dincolo de pasiunea pentru Japonia, unul dintre darurile native ale Alexandrei este încrederea în sine, manifestată printr-un reconfortant „De ce nu?”. De ce să nu încerci, când intuiția te îndeamnă într-o anumită direcție?

 

Și, dacă vorbim despre ce pot face destinul și încrederea în sine atunci când se unesc, de departe cel mai palpitant moment trăit de Alexandra în Japonia a fost experiența ei ca… preoteasă a unui altar Shinto, în timpul celui mai important festival șintoist din Osaka.

 

Este vorba despre festivalul Tooka Ebisu Matsuri, care se desfășoară anual în Osaka, la altarul Imamiya Ebisu Jinja.

Pe parcursul a trei zile, peste un milion de oameni vin să primească noroc și prosperitate de la zeul Ebisu, cel care guvernează, în viziunea șintoistă, succesul și bunăstarea.

 

Prin universitate, studentele pot aplica pentru cele 50 de locuri de „fukumusume” (fecioare ale norocului), care să distribuie talismane și să înfăptuiască toate procedurile sacre ale festivalului.

 

Din 3.000 de studente japoneze și 200 străine se aleg doar 50, iar la final rămân doar patru persoane – trei japoneze și o străină – care joacă rolul de reprezentante ale anului respectiv.

 

Atât la chinezi cât și la japonezi, începutul unui nou an reprezintă o chestiune sacră, iar rolul celor patru alese este unul ritualic și profund.

 

”Practic, ești trimisul zeilor, care împarte amulete de fericire, noroc, dai mai departe zâmbete oamenilor. E ceva foarte încărcat de semnificații pentru ei”.

 

Alexandra s-a dus la casting tot pe principiul „De ce nu?”, fără să pregătească nimic, și s-a trezit într-o încăpere cu studente din toată lumea, care aveau foi întregi aduse de-acasă și discursuri pe care le repetau de zor.

 

”M-am gândit clar, eu n-am nicio șansă…n-am pregătit nimic, dar ce am de pierdut?”, își amintește ea.

 

A intrat, a răspuns întrebărilor în stilul ei, cu zâmbet și relaxare, și la final s-a trezit strigată. „Am fost curioasă să întreb de ce și mi-au spus că m-au ales pentru că am zâmbit și am fost naturală. Asta căutau, pe cineva care să poată juca rolul de mesager al bucuriei și al norocului în mod firesc”.

 

Ultimul pas înainte de festival îl reprezenta o emisiune în direct la televiziunea națională din Japonia, unde – din cele 50 de persoane selectate – urmau să fie alese doar patru reprezentante ale anului.

Fiecare concurentă trebuia să prezinte o probă de talent și, dacă cele mai multe dintre participante au dansat, au cântat, au făcut imitații de păsări sau alte momente artistice, Alexandra a făcut… origami.

 

„Aveam câteva piese pregătite, ascunse în mânecile kimono-ului sau în diferite locuri, și le scoteam pe măsură ce spuneam povestea. Aveam o inimă care bate, făcută din origami, iar la finalul probei, dintr-o foaie albă am făcut pe loc un șoarece, fiindcă era anul șoarecelui conform calendarului japonez”.

 

A fost un moment inedit și emoționant, iar Alexandra a devenit una dintre cele patru reprezentante ale anului și singura străină dintre ele.

 

„Am ieșit în evidență, dar într-o limită”, explică ea. „M-am arătat pe mine, dar în contextul culturii lor”.

 

Despre acest aspect al ieșitului în evidență am discutat mai amplu cu Alexandra într-un articol separat: Japonia ascunsă: filosofia de viață și fericire pe care o înțelegi doar trăind printre japonezi

Cele trei zile de festival au fost miraculoase și intense: un milion de oameni au participat între 9 și 11 ianuarie 2020.

 

Alexandra se trezea la patru dimineața pentru a ajunge la altar la ora cinci, unde era îmbrăcată în kimono-ul făcut special pentru această ocazie.

 

La opt începeau să apară oamenii, pe care îi întâmpina cu zâmbete și amulete ale norocului, iar toată povestea se încheia târziu în noapte.

 

”Cu ocazia asta am văzut cum arată altarele pe dedesubt, cu diferitele tunele care conectau părțile între ele”, își amintește ea.

 

A fost intens, pentru că aveau doar două pauze pe zi, a câte 20 de minute fiecare, interval în care trebuiau să se dezbrace de capă și pălărie (considerate sacre), să își refacă machiajul, să meargă la cantină să mănânce, să folosească toaleta și să se îmbrace la loc. Contracronometru.

 

”Fizic, a fost foarte greu, dar simțeai că răspândești cu adevărat noroc și fericire”, zâmbește ea. „Oamenii credeau dacă tu făceai asta din suflet și la rândul tău te încărcai cu energie”.

 

Mulți oameni au venit la festival special să îi spună că au văzut-o la televizor și unii i-au adus inclusiv fotografii făcute acasă, în timpul emisiunii. „Erau poze cu televizorul fotografiat și cu mine în cadru”, râde ea.

La doar 24 ani, Alexandra a trăit experiențe cât alții într-o viață și are planuri și mai mari.

 

În acest moment, predă la Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru”, are business-ul ei numit Origami Friends – cu bijuterii origami și instalații de artă origami – își face doctoratul la ASE pe ”Analiza comparativă între sistemele filosofice japoneze și est-europene pentru armonizarea relațiilor de business și a afacerilor de azi” (o lucrare în cadrul căreia vrea să creeze un sistem aplicabil în business), traduce prima ei carte din japoneză în română și colaborează cu agenția de turism Free Spirit.

 

Trebuie să ajungă cumva în Japonia – actualmente închisă – pentru a-și face o parte a lucrării de doctorat, în urma unui grant obținut de la Toshiba Corporation.

 

Până în martie trebuie să ajungă pe pământ japonez ca să recepționeze grantul, dar formalitățile sunt destul de complicate din cauza acestei perioade ciudate.

 

Alexandra este însă foarte relaxată, cum a fost mereu: „Dacă nu reușesc, o să mă descurc eu cumva, poate vine altă bursă…”.

 

Când vorbim despre acest grant pe care l-ar putea pierde, aproape că sunt mai îngrijorată decât este ea, și îmi dau seama că felul de a fi al Alexandrei a contribuit decisiv la înlănțuirea de coincidențe și semnificații din viața ei.

 

Nu am văzut la nimeni acest fel de încredere de sine care nu are nimic de vanitate sau aroganță, ci este strict sentimentul de a sta ferm pe propriile picioare și a ști că nimic nu te poate clinti.

 

Armonia japoneză s-a întâlnit perfect cu armonia personală a Alexandrei Baranyi și, chiar dacă nu știe ce îi rezervă viitorul, știe care este linia ei dreaptă, firul roșu al destinului ei.

 

Este același cu care a început totul: origami.

 

 

„Origami a fost elementul care le-a unit pe toate, sufletul a tot ce fac. O să am în continuare legătură cu traducerile, cu turismul, cu tot, dar origami va fi mereu elementul de legătură între ele”.

Faptul că dintr-o foaie albă poți să alegi să transmiți idei, sentimente, emoții, concepte, este ceva atât de simplu și de profund încât Alexandrei nu-i ajunge o viață să-l acopere.

 

„Origami sintetizează cultura japoneză și ce vreau eu să duc mai departe lumii. Faptul că din nimic poți să creezi ceva și să arăți oamenilor ce se află în sufletul tău”.

********

În decursul interviului nostru, pe lângă povestea ei palpitantă, am dezbătut cu Alexandra multe elemente de finețe despre sufletul și filosofia de viață a poporului japonez pe ea le-a însușit trăind și învățând printre ei.

 

Fiindcă ele reprezentau un subiect separat și palpitant, le găsiți aici:

 

Japonia ascunsă: filosofia de viață și fericire pe care o înțelegi doar trăind printre japonezi

 

Sunt mici elemente de nuanță care, odată înțelese, te vor face să privești cu totul altfel Japonia reală, de zi cu zi.

Creațiile Alexandrei le găsești pe site-ul ei, Origami Friends.