Cunoașteți deja pasiunea mea pentru înălțimi și mai ales pentru privit de la înălțime. Ea se poate rezuma simplu: dacă în locul în care mă aflu există un punct înalt din care pot admira lumea, trebuie să urc în el neaparat. Am urcat de-a lungul timpului în câteva zeci de turnuri, turle, cupole, minarete, obeliscuri, chiar și baloane cu aer cald suspendate deasupra solului, iar despre unele am și scris (despre trei panorame spectaculoase din Berlin, AICI, respectiv despre cel mai frumos mod de a vedea Constanța de sus, AICI). Pentru că acum mă aflu la Istanbul, a venit și rândul lui, mai ales că în turnul Galata mă aflu pentru a doua oară la 50 de metri deasupra orașului.

,,Oraș” este, de altfel, un termen relativ pentru Istanbul, despre care am învățat în cărțile de istorie sub titulatura de ,,Constantinopol” sau de ,,Bizanț”. Este mai curând o țară în miniatură, împărțită pe două continente despărțite de strâmtoarea Bosfor, cu nu mai puțin de 15 milioane de locuitori și în continuă creștere. Asta înseamnă cu doar vreo 5 milioane mai puțin decât a ieșit întreaga Românie la ultimul recensământ, dar pe o suprafață de 45 de ori mai mică.

La prima mea vizită în Istanbul, în luna mai a acestui an, am aterizat cu o îndoială în suflet. Cultura turcă nu mă atrăsese niciodată din cale-afară, iar isteria TV a serialelor cu Suleyman din ultimii ani mă îndepărtase chiar și mai tare de ideea unei escapade pe Bosfor. Așa funcționez eu: când toată lumea vorbește cu obstinație de un anumit lucru, în mine se naște instantaneu un fenomen de respingere. Coroborat cu zvonistica din ziare despre cât de periculos ar putea să fie orașul pe fondul zbuciumului mondial, primii mei pași în Istanbul i-am făcut, recunosc, cu o strângere de inimă.

Această prejudecată asumată a făcut călătoria mea de atunci cu atât mai interesantă, fiindcă orașul m-a cucerit delicat și definitiv, înlăturându-mi îndoielile una câte una. Cam ca un gentleman care nu vrea să te sufoce cu atenții sau să pară prea dramatic în demonstrarea sentimentelor lui, dar se insinuează azi cu un trandafir, mâine cu un bilet scris de mână, poimâine apare la o serenadă, iar de la indiferență totală începe să-ți cadă cu tronc. Exact așa s-a produs îndrăgostirea mea de Istanbul.

Când l-am regăsit acum, la câteva luni distanță, deja eram ,,in a relationship”, așa că toate străduțele lui, pe alocuri straniu de occidentale, mi s-au părut familiare și dragi. Le-am regăsit cu seninătate, iar atmosfera mi-a părut chiar și mai liniștită decât în urmă cu câteva luni.

Chiar dacă s-au întâmplat lucruri care au ținut primele pagini ale ziarelor între cele două episoade ale vizitei mele, de data asta sentimentul de siguranță a fost deplin. E drept că nici nu sunt o fricoasă de felul meu, dar energia pe care o emană Istanbulul în acest moment e una de liniște și tihnă, pe care o simți în tot, de la privirile localnicilor până la exuberanța turiștilor care nu simt nevoia să se uite peste umăr fiindcă n-ar avea de ce.

Am mai fost în orașe care au trecut prin momente de cumpănă, adesea chiar la câteva zile sau săptămâni după evenimentele cu pricina, și de fiecare dată am avut senzația că există o rană deschisă, o traumă despre care nu vorbește nimeni, dar care pune totul într-o altă perspectivă. Am simțit-o în pașii oamenilor, în privirile lor hăituite, în senzația de teamă care plutea în aer. În Istanbul n-am avut acest sentiment și m-am bucurat sincer. E un oraș prea viu și colorat ca să-și piardă taman această flacără.

În turnul medieval Galata – care a fost finalizat la anul 1348 d.Hr – am urcat pentru a doua oară, însă de data asta am prins exact momentul de aur despre care vorbesc toți fotografii: orele cinci și jumătate ale după-amiezii, când lumina este caldă, blândă și arămie și când simți că ai putea sta ore în șir doar privind cum se schimbă jocul razelor și al umbrelor pe case, moschei și pe luciul apei.

Când ajungeți la Istanbul, credeți-mă pe cuvânt și terminați-vă ziua de explorare la înălțime, eventual veniți spre Galata în jurul orei 17:00, ca să fiți sus până în ora 18:00. Nu doar că o să vă dea o perspectivă mult mai clară asupra orașului, dar veți rămâne cu o imagine fantastică întipărită pe retină, una care o să se păstreze vie în memorie cu mult după ce zecile de fotografii vor ajunge uitate într-un folder de pe calculator. Asta vă garantez.