În această dimineață, mi s-a întâmplat pentru prima dată în viața mea adultă să nu aud alarma ceasului.

 

Eu fac parte din acea categorie de oameni care pune câte zece alarme, doar ca să fie sigură că nu întârzie undeva.

 

Oricum din momentul în care ies pe ușă se pot întâmpla 154300 de lucruri care să nu funcționeze conform planului, deci fac tot posibilul ca măcar lucrurile care țin de mine să fie organizate impecabil. Măcar startul zilei să fie bun, dacă restul nu se află în puterile mele.

 

Ei bine, în dimineața asta m-am trezit la ora 11:00 fix, în condițiile în care transferul meu spre aeroportul din Belgrad era la 11:00.

 

Faptul că m-am culcat la ora 05:30 dimineața, după o noapte de scris la foc automat, m-a făcut să dansez în somn pe sunetul duios al alarmei pe care o setasem, destul de ambițios, pentru ora opt dimineața.

 

Trezită într-o panică teribilă la ora 11:00, m-am spălat, m-am îmbrăcat și m-am machiat în cinci minute – pe ceas- și am alergată destul de buimacă spre taxi.

 

În drum spre aeroportul din Belgrad, prin traficul care este la fel sau chiar mai rău decât al nostru, am avut timp aproape o oră să mă gândesc la situație și să-mi gestionez starea de agitație care-mi pompa adrenalină prin corp.

 

Nu faptul că nu am auzit alarma a fost problema, în fond se întâmplă accidente și trebuia să fac și eu „o nefăcută” la un moment dat. Nu de asta eram panicată.

 

Agitația mea interioară se datora unei familiarități neplăcute: un sentiment straniu de deja-vu, ca și cum mai fusesem deja aici, cândva demult, dar totuși nu atât de demult încât să nu mai țin minte.

 

Să vă explic.

 

În urmă cu opt ani, într-o deplasare de presă în Turcia, mi-am petrecut noaptea lucrând la laptop, am dormit două ore și apoi m-am trezit ca să merg la un eveniment.

 

În microbuzul care ne ducea la destinație, am simțit deodată că șoseaua, orașul, pâmântul încep să se învârtă în jurul unui ax care nu eram eu.

 

Îmi vâjâiau urechile ca într-un roller coaster și mi-a luat vreo jumătate de oră de stat la aer și respirat adânc ca să-mi revin cât de cât.

 

A fost experiența care m-a speriat cel mai mult în toată viața mea, alături de momentul în care am crezut că fac un AVC, episod despre care am și scris.

 

La momentul vertijului, mă aflam în miezul unui burnout pe care încă nu-l conștientizam (de altfel nici nu se vorbea atât de mult despre asta, la acea vreme), dar episodul petrecut în Turcia m-a făcut să realizez că mai multe lucruri sunt în neregulă la viața mea.

 

Cumva, în acel microbuz din Istanbul a început lungul meu proces de schimbare și de realizare a faptului că nu mă pot bate cu propriul meu corp și că nu ar trebui să îmi doresc măcar asta.

 

Atunci am înțeles, pe calea grea, că oboseala și epuizarea nu sunt chestiuni care trebuie învinse, ci sunt semnale de alarmă care ne arată că ne aflăm pe un drum periculos.

 

Știu foarte bine de unde vine instinctul meu de workaholic: vin dintr-o familie în care s-a lucrat dintotdeauna mult și intens, aproape de epuizare, și am preluat – genetic și mimetic – pofta și vocația de a munci până cad jos, la propriu.

 

Când mă apuc de documentat, scris, organizat lucruri… o fac cu toată inima și cu toate resursele mele fizice și mentale, ignorând semnalele corpului care vrea uneori să-și deconecteze microprocesorul, să închidă toate cele 74343 de ferestre deschise simultan și să-și răcească puțin circuitele.

Deși toate citatele motivaționale despre pasiune glorifică ideea că trebuie să te verși cu totul în ceea ce faci, realitatea este puțin diferită.

 

„Găsește ceea ce-ți place și lasă acel lucru să te omoare” este o metaforă jucăușă care a încetat să mai fie metaforă în zilele noastre.

 

Uneori, prea mult dintr-un lucru bun, dintr-o pasiune sau vocație, chiar te poate aduce periculos de aproape de boală și epuizare.

 

În dimineața asta, în taxiul care mă ducea la aeroportul din Belgrad, am avut sentimentul teribil de familiar că încep să bătătoresc aceeași cale.

 

După ce mi-am promis solemn că voi învăța din anii de epuizare și din drumul greu parcurs spre revenire, că nu voi mai pierde nopți, că nu voi mai munci ca și cum soarta lumii mi-ar sta pe umeri, după toate astea… am recidivat.

 

Jonglând cu munca mea pentru site, cu noua revistă și cu evenimentele pe care am început să le fac, realizez tot mai des că spiritul meu de workaholic nu a murit, doar s-a aflat în adormire.

 

Burnout-ul se află suficient de aproape ca să mi-l amintesc, dar totuși destul de departe ca să uit promisiunile pe care mi le-am făcut și care începeau cu „Niciodată nu o să mai…”

 

Așa cum corpul meu m-a supus cândva acelui vertij ca să mă zgâlțâie puțin din starea mea de epuizare, în dimineața asta același corp m-a trezit la 11:00 – deloc întâmplător, fix ora la care trebuia să plec – ca să mă sperie într-un alt mod. Apreciez că a fost, totuși, mult mai delicat în abordare de această dată.

Nu am pierdut niciodată un avion și oricum eu îmi iau marjă de trei ore pentru orice drum la aeroport, deci nu de aici a fost sperietura mea legată de alarmă.

 

Sperietura mea a fost ca un bec roșu care îmi pulsa în minte, cu un mesaj sonor pe repeat: „Nu te apropia!”, „Nu te apropia!” „Nu te apropia!”, „Nu te apropia!”.

 

Ai mai fost aici, Diana. Știi bine cum e. De fapt, știi RĂU cum e.

Nu te apropia DIN NOU! Nu din nou.

 

Deloc întâmplător, în această călătorie m-am gândit mult la faptul că sunt foarte obosită din cauza ritmului de lucru pe care mi l-am impus singură

 

Mă simt puțin hăituită, alergată, în contratimp, iar singura persoană vinovată sunt eu. De ce spun asta?

Doar câteva exemple…

 

Pentru că am vrut să absentez de la o cină, pentru a sta să termin câteva materiale urgente, dar am cedat presiunii, lăsându-mi propriile priorități sub semnul lui „O să scriu la noapte…”.

 

Pentru că, atunci când am de ales între a anula ceva profesional sau ceva personal, în 99% dintre cazuri anulez ceva personal.

 

Pentru că, atunci când programul se suprapune cu alte lucruri importante pentru sufletul meu, în puținele dăți în care am curaj să spun NU… mă simt (încă) vinovată că fac asta.

 

Pentru că responsabilitatea mea față de alte persoane este mereu mai pregnantă față de cea pe care simt că o am față de plăcerile, capriciile sau bucuriile mele. Tocmai pentru că, fiind ale mele, le consider mărunte și ușor de amânat.

 

Nu voi uita prea curând această alarmă ratată, fiindcă, prin absența ei a aprins o altă alarmă, mult mai importantă, în mintea mea.

 

Am vrut să scriu asta nu doar ca să rămână aici, ci și fiindcă întrebările despre burnout continuă să curgă săptămânal în direcția mea și fiindcă simt o responsabilitate pe tema asta.

 

Workaholismul este la fel ca orice altă adicție: nu te vindeci cu adevărat niciodată și oricând poți aluneca pe panta vechilor metehne, mai ales când simți că iubești atât de mult ceea ce faci încât – ca să folosesc un clișeu des-întâlnit – nu simți că muncești.

 

Tu poate nu simți, dar corpul tău, la nivel profund, simte.

 

Considerați acest articol ca o alarmă și pentru voi, nu doar pentru mine, și nu ignorați semnele pe care vi le dă corpul.

 

Nu vă ignorați pe voi înșivă și nu considerați că ieșirea dintr-un burnout este un fel de vaccin împotriva unei epuizări viitoare.

Este doar un avertisment că totul s-ar putea repeta oricând.