Fiecare om are propriile repere de trecere a timpului.

 

Unii se uită la cum le cresc copiii, la câte lumănări pun pe tort în fiecare an, la cum se schimbă orașul în care trăiesc, la locurile dragi care dispar din drumul zilnic spre casă.

 

Pe mine mă marchează profund destinele oamenilor pe care îi admiram de copil.

 

Prin felul în care ei navighează vârstele și viața îmi dau și eu seama, periodic, pe unde mă aflu pe harta vieții mele.

 

Cât de repede a trecut timpul, cât de mult m-am schimbat, cum sunt acum și cum eram atunci.

 

Zilele trecute am găsit în arhiva mea de caiete din copilărie un caiet studențesc dedicat uneia dintre cântărețele mele preferate din copilărie.

Eu, ca să înțelegeți, am fost prințesa neîncoronată a scrapbook-urilor, cu mult înainte ca asta să fie cool sau să constituie un exercițiu de „journaling”, cum se numește acum.

 

Tăiam articole și poze din reviste și ziare, despre artiștii mei preferați, și le lipeam cu atenție în caiete, atașând – de mână – anul, luna și alte detalii.

 

Aveam o răbdare de fier și o plăcere deosebită în a face acest proces laboroios, doar că nu o făceam pentru oricine. Nu, nu.

 

Feblețile mele au fost mereu puține și longevive. Nu eram genul de copil care avea câte un cântăreț preferat pe an sau altă actriță favorită în fiecare lună, cum se mai întâmplă în copilărie, până se cristalizează gusturile.

 

Nu, eu eram statornică.

 

În mod de-a dreptul sfâșietor și straniu, răsfoind zilele astea scrapbook-urile mele din copilărie, am constatat că exact cele trei artiste pe care le-am iubit cel mai mult de copil au murit. Toate trei. 

 

De artiștii de gen masculin nu mai pomenesc aici, vorbesc doar de femei. Când ești mică, femeile te inspiră cel mai mult, ele te influențează și îți modifică viziunea despre feminitate și stil.

 

În materie de actorie, aveam o mare slăbiciune pentru Lorena Rojas, o actriță latino-americană pe care o descoperisem de copil într-o telenovelă.

 

Atât de mult mi-a plăcut totul la ea, inclusiv stilul vestimentar, încât rochia mea de la banchetul de clasa a opta a fost făcută la o croitoreasă, după rochia purtată de ea într-o revistă „Tv y Novelas”.

 

Asta apropo de influenceri reali, înainte de epoca rețelelor sociale.

 

Lorena a murit de cancer, în 2015, și am scris AICI despre asta, într-un articol numit „Când mor eroii copilăriei noastre”.

 

În materie de muzică românească, am avut două mari febleți. 

 

Prima a fost Mădălina Manole, ale cărei melodii încă le știu integral, cap-coadă.

 

Dacă aud primele note din orice melodie a ei, ți-o fredonez de la primul la ultimul vers, fără să greșesc niciun cuvânt. Am făcut testul zilele trecute, dând drumul pe YouTube la un playlist al Mădălinei, după ani în care nu o mai ascultasem. La fiecare vers, eram deja cu cinci versuri înainte în capul meu. 

 

Am avut și autograful Mădălinei, pe un disc de pick-up cu albumul „Ei și ce?”, obținut după un concert la teatrul de vară din Mamaia, acum o viață. 

 

 

A doua feblețe a mea, a doua temporal vorbind, fiindcă am descoperit-o după Mădălina, a fost Mălina Olinescu.

 

Am văzut-o la Școala Vedetelor, o emisiune pe care o adoram în copilărie, și apoi la Festivalul de la Mamaia, eveniment pe care îl urmăream cu religiozitate în fiecare an.

 

Melodia cu care s-a pecetluit legătura mea emoțională cu Mălina a fost „Doar un vis”, cântată alături de Călin Geambașu, cu care au luat locul al doilea la ”Mamaia”, în 1996.

 

Am lăsat link aici și o recomand, încă mi se pare superbă.

 

 

Când Mălina a concurat la Eurovision din partea României, în 1998, aveam inima cât un purice de emoție, iar melodia „Eu cred” mă emoționează poate cel mai tare dintre toate melodiile ei.

 

Mă duce cu gândul la toți oamenii dragi care nu mai sunt și îmi pune un nod în gât.

 

 

I-am avut casetele și țin minte că făceam potecă până la vechiul magazin „Muzica”, în perioada în care și-a lansat albumul „Ready for You” (văd și acum coperta) și apoi „Pot să zbor”.

 

Poate o să râdeți, dar mereu am trăit cu convingerea că într-o zi o să am ocazia să le împărtășesc artiștilor pe care îi admir sentimentele mele față de ei.

Jurnalist fiind, m-am gândit că în mod sigur se va găsi un moment prielnic să ne întâlnim. 

 

Datorită acestei profesii mi-am cunoscut, conjunctural, mulți eroi din copilărie și sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

 

De cele mai multe ori au fost întâmplări neprovocate, așa ne-a dus viața și eu cred mult și în această potriveală a destinului. Unele lucruri nu trebuie să le forțezi, vin ele singure. Sau nu.

 

În mod paradoxal însă, pe artiștii pe care i-am iubit cel mai mult în copilărie nu am ajuns să-i mai cunosc niciodată.

În cele mai multe cazuri fiindcă ei au plecat prea repede de lângă noi.

Dacă acest blog ar fi existat mai devreme, cu siguranță că le-aș fi scris Mălinei Olinescu și Mădălinei Manole, propunându-le un interviu. O poveste. Am fi avut atâtea de povestit.

 

Doar că amândouă s-au dus prea repede, în 2010 (Mădălina) și 2011 (Mălina), pe când eu eram jurnalist de bănci și burse de valori ziua, jurnalist de Cosmopolitan noaptea și mai scriam și o carte în paralel.

 

De blog nu prea aveam răgaz la acea vreme și credeam, așa cum cred oamenii mereu, că am destul timp să-mi împlinesc unele vise.

Când a murit Mădălina, eram într-o predare de revistă. Când a murit Mălina, eram tot în redacție, pregătind un număr nou al unui ghid de pensii.

 

În ambele momente mă găseam în redacție, așa că am văzut știrea mare, imensă, proiectată pe monitoarele din open space sub forma unui „Breaking News”. A făcut totul să fie chiar și mai sfâșietor.

 

Când Horia Brenciu și Loredana au cântat „Mi-e dor de tine”, melodia Mălinei, la „Vocea României”, în memoria ei, recunosc că am plâns. Singură, în sufrageria mea, seara târziu.

 

 

Pe Brenciu îl bufnise plânsul și mi-a venit și mie să plâng.

 

Pentru Mălina și pentru copilăria mea. Pentru tot ceea ce ar fi putut fi și n-a fost pentru această fată minunată.

 

Știu că sună clișeistic, cam ca „trupa de teatru a lui Dumnezeu”, evocată de câte ori moare un actor, dar chiar am simțit că, împreună cu Mălina, moare o bucată din copilăria mea.

 

Și, tot odată cu ea, a murit cumva acea încredere copilărească în finalurile fericite.

 

Când admiri pe cineva, ai impresia că în fața acelei persoane stă o viață extraordinară, un viitor strălucit. Așa o vezi tu.

 

Când acel viitor se sfârșește abrupt, te doare de două ori. O dată plecarea, o dată nedreptatea. E ca și cum lumea întreagă și-a trădat promisiunile față de tine.

 

Am răsfoit scrapbook-ul meu ascultând melodiile Mălinei și am realizat cât de mult a însemnat pentru mine muzica acestei fete, chiar dacă ea n-a știut niciodată.

 

E vorba aceea „Dacă un scriitor te iubește, nu vei muri niciodată”, un citat care mie îmi place mult și care mă face să zâmbesc de fiecare dată.

 

Pe acest site eu scriu despre tot ceea ce iubesc și am iubit, iar când am descoperit acel caiet cu Mălina am simțit nevoia să scriu acest articol. Fie și doar ca reminder pentru cei care nu o știau atât de bine și nu-i cunoșteau muzica.

 

Mi-aș dori să apese pe link-urile de YouTube din acest articol, să o asculte și să zâmbească.

 

Iar dacă aveți vreodată inima plină și vreți ceva care să exprime ceea ce vă apasă pe dinăuntru, vă recomand această melodie de mai jos, interpretată de Mălina și Adrian Pintea. Amândoi s-au dus, dar muzica rămâne și, atât timp cât avem inimă cu care s-o ascultăm, ei trăiesc.

 

 

Și mai am o rugăminte, de fapt un îndemn, acum în era rețelelor sociale care ne aduc la un clic distanță de oricine.

 

Dacă admirați pe cineva de multă vreme și aveți ceva să-i spuneți… făceți-o acum.

 

Folosiți acest privilegiu de a putea avea acces în orice secundă la oameni care, în alte vremuri, erau de găsit doar în articole de ziar și postere din reviste.

 

Poate că mesajul vostru se va pierde în alte sute sau mii de mesaje.

 

Sau poate, doar poate, ați putea pune un zâmbet larg pe fața cuiva care nici nu se așteaptă la asta…

*******

Pentru mai multe idei, personaje și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.