În zilele noastre, echilibrul este o muncă zilnică și teribil de fragilă.

 

Trebuie să explic acest lucru înainte de a intra în subiectul articolului, pentru că, de prea multe ori, oamenii caută soluții ideale la problemele lor, iar trainerii tind să ofere lucruri la fel de „ideale”.

 

Adică în teorie totul sună absolut minunat, dar odată ce te apuci să le aplici în viața reală, de secol XXI, realizezi că este cvasi-imposibil sau că ai mai avea nevoie de încă 20 de ore în zi. 

 

Am fost, de-a lungul vremii, la multe ateliere și cursuri de dezvoltare personală pe diferite teme. Concluzia cu care plec acasă este, de fiecare dată, aceeași: entuziasmul și revelațiile pe care le capeți în timpul prezentării se risipesc rapid în contact cu viața reală.

 

Degeaba auzi că trebuie să dormi atâtea ore pe noapte, să compartimentezi sarcinile la serviciu, să trasezi limite în relațiile cu familia și prietenii și să faci sport de cinci ori pe săptămână, dacă viața ta este ultra-aglomerată cu un job solicitant, copii, credite și un milion de lucruri de făcut.

 

Știi că multitasking-ul nu e bun și că proiectele făcute la trei dimineața se vor contabiliza undeva în bilanțul sănătății tale, dar de prea multe ori nu ai de ales. Nu poți să decizi că, gata, de mâine nu mai faci toate lucrurile pe care le făceai până acum. Nu e întotdeauna atât de simplu.

 

Conform studiilor citate de Joey la seminar, stresul social pe care îl resimte o persoană a zilelor noastre într-o singură zi este comparabil cu stresul pe care strămoșii noștri îl experimentau într-o viață întreagă. 

 

Chiar dacă au trăit vremuri grele, cei de dinaintea noastră aveau un privilegiu pe care azi nici nu-l putem concepe: odată ce plecau de la serviciu, atenția lor nemijlocită era îndreptată spre familie și copii.

 

Lipsa mijloacelor de comunicare cu exteriorul permitea creierului să se detașeze și să se regenereze până a doua zi. Noi nu mai avem acest lux și, oricât am vrea să ne schimbăm viețile, nu putem rostogoli roata tehnologică înapoi.

 

Toți știm că trebuie să facem schimbări și să ne regăsim echilibrul viață-carieră, însă nu putem să ne luăm concediu de la viața noastră obișnuită, ca s-o analizăm și s-o rearanjăm ca la carte.

 

Ar fi ideal ca lumea să încremenească pe butonul de „Pauză” în timp ce noi ne recalibrăm existența, dar acesta este un scenariu utopic. 

 

Viața reală este ca un tren care merge cu 200 la oră, iar tu trebuie să faci curat în compartiment, să desfaci și să triezi bagajele și să reamenajezi decorul în timp ce viteza te izbește dintr-o parte într-alta a vagonului. Cam așa este efortul zilnic de a trăi „ca la carte” sau de a-ți schimba stilul de viață. 

 

Fac această precizare pentru a avea clar în minte că acestea NU sunt sfaturi pentru o viață perfectă și nici soluții miraculoase. Sunt mai degrabă sfaturi absolut necesare pentru a naviga prin existența zilnică și metode de a te ține în picioare în timp ce trenul de mare viteză al secolului XXI te hurducă dintr-o parte într-alta. Sunt tehnici de supraviețuire și echilibru. Sunt vitale, nu ideale.

 

Așadar, tot ceea ce am învățat de la Joey este foarte valoros și complet aplicabil în viața de zi cu zi, cu o condiție esențială: să adaptezi și să iei fiecare zi pe rând. Să îți asumi că va fi un „work in progress” pentru tot restul vieții tale și că niciodată nu vei putea spune „Okay, am reușit, gata, totul e în ordine”.

 

Nu. Dar efortul merită cu prisosință, mai ales că – așa cum consemnează negru pe alb studiile – între 60% și 90% dintre vizitele la medic (la nivel internațional) sunt legate de stres, iar 66% dintre români resimt această presiune zilnic. Deja nu mai este o opțiune, este o nevoie stringentă.

 

Prezentarea lui Joey Hubbard a fost structurată în patru cadrane și capitole, dar am ales să împărtășesc aici ideile decantate de mine, ca niște concluzii pe care eu le văd utile pentru fiecare dintre noi.

De citit, de ținut minte, dar mai ales de aplicat în pași mici, zi după zi. În ritmul propriu, oricât de lent ar fi el, dar constant și fără să ne pierdem entuziasmul.

Punctul în care ne aflăm este consecința mentalității noastre de până acum

 

Pare un truism, dar nu este. Succesul și eșecul au fiecare câte o mentalitate aferentă, iar punctul în care ne aflăm în viață, bun sau rău, este consecința felului în care am gândit până acum. Despre noi, despre lume, despre viață.

 

Nu în sensul new-age, în care gândești ceva și universul manifestă gândul ca prin minune, ci într-un mod cât se poate de concret și logic: dacă gândești într-un fel, ajungi să acționezi în același fel.

 

”Orice om de succes pe care l-am cunoscut a avut o mentalitate centrată în jurul succesului, la fel ca orice om care a ratat ceva în viață a avut o mentalitate care l-a dus direct spre acel rateu”, explică Joey. Este valabil inclusiv la oameni care par că au totul. „Știți cum e să lucrezi cu un om care este multimiliardar și care să îți spună cât de incredibil de nefericit este?”.

 

Joey a fost antrenor de fotbal american, iar ulterior a fost coach-ul și trainer-ul unor sportivi de top ai Americii. Felul în care el prezintă lucrurile lămurește acele dileme legate de „Ce motive au bogații să fie depresivi?” sau „De ce ar fi un om de succes nemulțumit de viața lui minunată?”.

 

”Imaginați-vă niște tineri de succes, sportivi de top, bogați dincolo de orice imaginație, care pot avea absolut orice, dar care mă sunau la cinci dimineața să vin să-i iau de la secția de poliție, pentru că fuseseră arestați pentru diferite infracțiuni. Bătaie, condus sub influența băuturilor alcoolice, scandal, de toate”, povestește Joey. ”E logic să te gândești: ce motive ar avea acești oameni care au lumea la picioare să-și distrugă singuri viața, să se saboteze singuri?”.

Răspunsul este de găsit chiar în întrebare: auto-sabotajul. Mentalitatea care îți indică, inconștient și decisiv, că locul tău nu este aici, în viața asta frumoasă și îndestulată.

 

Indiferent cât de bogat sau puternic ajungi, dacă mentalitatea ta este una de perdant, de „impostor” în propria viață sau de om care nu merită ce i s-a întâmplat, vei încerca inconștient să te sabotezi pentru a ajunge la imaginea despre tine însuți pe care o ai întipărită în minte.

 

De ce oamenii care câștigă la Loto sume fabuloase ajung, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, mai săraci și mai nefericiți decât înainte? Pentru că au bogăția, dar nu au mentalitatea potrivită bogăției.

 

„Mentalitatea e o chestiune foarte subtilă”, explică Joey. ”E formată din atitudine, din gesturi mici, și zilnice. Începi să nu te mai îngrijești de tine, să nu-ți mai pese, să nu mai ai tragere de inimă, încredere, să faci tot felul de gesturi de neînțeles, să cauți eșecurile cu orice preț… Toate astea sunt forme prin care creierul te auto-sabotează ca să te aducă mai aproape de credințele tale profunde despre tine însuți”

Mentalitatea este ca un „pilot automat”

 

Un exemplu dat de Joey mi s-a părut fascinant și lămurește ceea ce spuneam la punctul anterior.

 

Într-un studiu făcut tot de către o universitate prestigioasă, s-a analizat, separat, cum reacționează în somn bărbații, respectiv femeile, la anumite sunete puternice. Spre exemplu, atunci când un bebeluș plânge în proximitate.

 

În cele mai multe cazuri, femeia se trezea la primul scâncet al copilului, în timp ce bărbatul reușea să doarmă dus până dimineață, fără să audă măcar un vag zgomot. În același timp însă, la zgomotul de geam spart, bărbatul sărea din pat instantaneu, în timp ce femeia dormea fără nici cea mai mică tresărire.

 

Surprinzător, dar nu chiar: sistemul reticular de activare a creierului este mecanismul care prioritizează pentru fiecare sex în parte lucrurile urgente și mai puțin urgente, încă din primele stadii evolutive ale omului. 

Ancestral, siguranța familiei era responsabilitatea bărbatului, iar îngrijirea copiilor cea a femeii, iar sistemul reticular și-a păstrat intacte anumite „dotări”, în ciuda trecerii timpului. A dovedit-o știința.

 

Bărbații care dorm duși în timp ce bebelușul plânge nu sunt niște tați indiferenți, ci de cele mai multe ori efectiv NU aud plânsul copilului. Creierul prioritizează și decide, în somn, că acel zgomot nu este problema bărbatului, în timp ce pericolul geamului spart da. 

 

Același raționament se aplică și la orice altă conexiune neuronală puternică pe care am bătătorit-o din copilărie până în prezent. Convingerile noastre ferme despre noi și lume, adică cele mai adânci conexiuni din creier, ne dictează, uneori pe pilot automat, ceea ce facem și ceea ce gândim.

 

E valabil la orice, de la imaginea de sine până la politică.

 

”Vă mirați cum susținătorii unui lider politic sunt imuni la orice fel de lucru rău pe care-l face acesta, imuni la orice raționament logic sau la greșeli flagrante?”, explică Joey. „Nu e uimitor, e știință. În mintea lor, el este băiatul bun, personajul pozitiv, iar creierul alege doar ceea ce se potrivește cu această convingere, în timp ce lucrurile rele sau în discordanță cu convingerea sunt filtrate și ignorate”.

Creierul se poate schimba la orice vârstă

 

Există însă și o veste bună în toate astea.

 

Contrar a ceea ce indica știința în urmă cu câteva decenii, când creierul uman se considera fix și neclintit după vârsta copilăriei, studiile recente au demonstrat fără dubiu că putem schimba tipare încetățenite în decenii și putem slăbi conexiunile și traseele neuronale defavorabile, înlocuindu-le cu unele noi, potrivite cu ceea ce suntem în prezent.

 

Asta se numește neuroplasticitate, adică faptul că, la fel ca plasticul topit, creierul poate fi remodelat în forma dorită de noi. Putem înlocui mentalitatea rea, pilotul automat care vrea să ne izbească de zid, cu o mentalitate nouă, care să ne servească și să ne permită să gonim cu 200 km/oră.

 

Nu se întâmplă printr-un „implant” pe creier, ci printr-un raționament logic: pentru a anula o credință eronată sau o mentalitate care nu-ți mai servește, trebuie doar să bătătorești o cale neuronală nouă, care să exprime credința total opusă și mentalitatea cea nouă. 

 

Un „circuit” îl înlocuiește pe celălalt, iar dacă 32 de zile reușești să exersezi controlul acestui circuit, latura bună, pozitivă va prelua controlul pentru totdeauna.

Spre exemplu: să zicem că avem o cale neuronală bătătorită profund pe ideea că „Nu sunt suficient de bun pentru postul meu, iar într-o zi toți își vor da seama”. Adică principiul impostorului, extrem de întâlnit în zilele noastre.

 

Opusul lui este ”Sunt un om valoros, merit ceea ce mi se întâmplă și merit să mă aflu aici”. Sau orice variațiune a afirmației dintâi, trebuie să fie ceva care să ne sune firesc și să fie ușor de ținut minte.

 

În 32 de zile, de câte ori avem tendința să acționăm sau să gândim într-o direcție care ar avea de-a face cu credința negativă (”Nu sunt suficient de bun…”), ne oprim, facem un pas mental în spate și ne spunem, în gând, opusul lui. „Sunt suficient de bun, știu ce fac, merit să fiu aici”.

 

De asemenea, în fiecare dimineață când ne trezim, ne uităm pe agenda zilei și anticipăm momentele în care mentalitatea noastră negativă ar putea ieși la iveală. De exemplu când ne este teamă că urmează o ședință importantă și ne gândim că sigur vom greși noi ceva. Sau când avem o întâlnire importantă și suntem siguri, după golul din stomac, că nu vom fi la înălțime.

 

Apoi ne pregătim mental, repetând de câteva ori în minte afirmația pozitivă: „Sunt valoros, o să mă descurc foarte bine, merit să fiu în aceste conjuncturi”. 

 

La finalul zilei, înainte de culcare, putem folosi un minut ca să recapitulăm momentele de peste zi în care mentalitatea noastră greșită ne-a dat de furcă și n-am știut să reacționăm corect (pentru că nu iese din prima, vom mai avea rateuri). Să recapitulăm toate momentele în care am reacționat pe negativ, nu pe noua variantă pozitivă despre noi înșine.

 

Pare complicat, dar de fapt e o muncă de câteva minute zilnic, iar după 32 de zile, știința a demonstrat că totul va fi mult mai simplu și că, prin „magie”, creierul va ieși la înaintare cu ideea că ”Sunt valoros, sunt destul de bun, merit” în locul lui „Nu sunt bun, nu merit, sunt un impostor”, fără să mai fim nevoiți să ne controlăm și să exersăm. Vechea cale neuronală, consecința tiparelor din trecut, va deveni secundară, iar principala va fi cea pozitivă și deliberată.

 

Ce avem de pierdut? Zece minute pe zi și puțină concentrare?

Odihna este esențială pentru performanță

 

Având un milion de lucruri de făcut în vria zilelor noastre, odihna este prima sacrificată pe lista priorităților.

 

Avem nevoie de două ore în plus pentru ceva? Le furăm de la somn.

 

De fapt, le furăm de la noi, pentru că deopotrivă creierul și corpul au nevoie să se reîncarce, asemeni un computer care folosește noaptea pentru a-și face backup-ul și a repara sistemele. Când nu dormim suficient, unele „reparații” nu ajung să se mai facă niciodată.

 

În plus, studiile arată clar: dacă dormi 6 ore pe noapte timp de 2 săptămâni, corpul tău se va comporta, spre final, ca și cum ai fi nedormit de două zile întregi. Iar dacă timp de o săptămână nu reușești să dormi decât 5 ore pe noapte, la final vei funcționa cu mintea și reflexele unui om aflat sub influența alcoolului. Nu e poveste, e știință.

 

În contrapartidă, numărul ideal de ore de somn (între 7 și 9, la un adult) poate crește productivitatea până la 29%. 

Stanford Sleep Disorders Clinic a făcut un studiu amplu, urmărind un baschetbalist de top, pe Andre Iguodala, și modificându-i programul de somn astfel încât corpul lui să aibă numărul suficient de ore pentru refacere. 

 

Concomitent, și echipa lui de baschet a început să urmărească același ritual de somn, iar rezultatele au fost atât de spectaculoase (au câștigat campionatul în acel an și și-au îmbunătățit toate recordurile) încât s-a declanșat o adevărată „revoluție” a somnului. 

 

În prezent, există mii de „clinici de somn” în toată lumea, pentru că oamenii și-au pierdut relația firească cu acest reflex al corpului lor și au nevoie să fie „învățați” să doarmă corect. Unul dintre motivele principale ale acestei deconectări: faptul că dormim cu telefonul lângă cap, în păguboasa lumină albastră care îi indică creierului că afară e zi și că e cazul să stea treaz, dându-i peste cap circuitul zi-noapte.

 

Noi nu suntem atleți precum Andre Iguodala, dar suntem – cum spune Joey – „corporate athletes”. Trebuie să performăm în viețile noastre, zi după zi, iar dacă nu ne odihnim suficient, data viitoare performanțele vor fi mai slabe, apoi și mai slabe, până când ajungem pe nesimțite în burnout.

 

Iar dacă citești și te gândești „Ei na, eu funcționez cu trei ore pe noapte”, Joey ne-a oferit o metaforă foarte plastică.

 

Mintea e ca o mașină de spălat. Cum ar fi dacă ai pune rufele la spălat, apoi ai opri programul la jumătate, ai scoate rufele și le-ai folosi așa? Sau farfuriile din mașina de spălat vase? Ce s-ar întâmpla, în timp, cu acele rufe? Dar cu farfuriile? Dar cum te-ai simți tu să le folosești așa, curățate doar pe jumătate?

 

Așa se întâmplă cu mintea și corpul nostru.

 

Ceea ce ne duce la următorul punct:

Lipsa cronică de somn duce la Alzheimer prematur

 

Din păcate nu este doar un subtitlu șocant, ci adevărul pur.

 

S-au făcut studii complexe, inclusiv pe creierul unor personalități precum Margaret Thatcher, care se știe că a dormit toată viața doar trei ore pe noapte, sau Ronald Reagan, care se lăuda că nu are nevoie de mai mult de patru ore de somn. 

 

Deloc întâmplător, amândoi au fost diagnosticați timpuriu cu Alzheimer, ceea ce doar vine să confirme ceea ce știința studiază de ani buni: legătura directă între lipsa cronică de somn și instalarea timpurie a demenței. 

Nu trebuie să ne panicăm, dar e cazul să conștientizăm că este necesară o mai bună „igienă” a somnului.

 

Iar dacă te numeri printre cei (cum eram eu anul trecut) care își pun 20 de alarme înainte să se poată trezi de-a binelea, e semn că organismul tău nu primește suficiente ore de somn, că adormi prea târziu și te trezești chiar în mijlocul așa numitului „deep sleep”. Ceea ce nu face decât să accentueze starea de oboseală și de „buimăceală”.

 

Nu e cazul să ne cumpărăm dispozitive performante de somn (Joey spunea că pentru unii oameni acele brățări de monitorizare a somnului pun chiar mai multă presiune și stres), ci doar să descoperim de câte ore are nevoie corpul nostru pentru a se trezi remontat și fără 20 de snoooze-uri. Văzând și făcând, dar mai ales oferindu-ne luxul de a dormi mai mult decât o facem acum.

Știu că e greu, dar și dacă începem cu o oră de somn în plus, tot contează enorm. Nu există ideal, dar există progres.

Recunoștința este cel mai bun remediu antistres

 

Firește că e mai mult decât atât, este un exercițiu firesc și necesar pentru sănătatea noastră mentală, dar acesta este un avantaj conex.

 

Când rememorăm lucrurile pentru care simțim mulțumire și recunoștință, nu suntem nici în trecut, nici în viitor, ci în prezent, perfect conectați la viețile noastre.

 

Așadar, putem folosi această informație în favoarea noastră: când ne simțim copleșiți, anxioși, cu un milion de lucruri pe cap, facem un pas înapoi și ne gândim la câteva lucruri bune care ne populează viața..

 

Pare magie, dar este doar folosirea mecanismelor creierului în favoarea noastră, nu viceversa.

 

Multitasking-ul nu poate fi eliminat, dar trebuie controlat

 

Conform unor studii făcute de Institutul de Psihiatrie din cadrul University of London, multitasking-ul ne face IQ-ul să scadă temporar, chiar mai mult decât consumul drogurilor ușoare și lipsa cronică de somn.

 

Ca o paranteză ușor amuzantă, IQ-ul bărbaților scade cu 15% când fac multitasking, pe când al femeilor scade doar cu 5%. 

 

Motivul este unul evoluționist, la fel ca la comparația cu plânsetul copiilor versus geamul spart.

 

Ancestral, bărbații ieșeau la vânătoare pentru a asigura supraviețuirea familiei, în timp ce femeile se ocupau de casă, gătit, copil și multe alte lucruri în același timp. Suntem mult mai bine echipate pentru multitasking decât sexul opus.

Varianta optimă ar fi să nu facem multitasking deloc, dar în zilele noastre acesta nu este un lucru fezabil, iar eu – așa cum am spus și la începutul articolului – cred în lucruri realizabile și digerabile, nu în scenarii ideale pe care nu reușesc să le atingă decât călugării tibetani și oamenii care se retrag pe o insulă pustie.

 

Putem, însă, să folosim trucurile lui Joey pentru a ajunge la așa-numitul „Deep work”, adică un grad de concentrare care nu poate fi obținut decât lucrând continuu minimum 20 de minute la același lucru.

 

Joey spune că e ca și cum ai rostogoli o minge într-o direcție: ea capătă viteză, iar când ceva te distrage brusc mingea se oprește și trebuie să începi s-o rostogolești în altă direcție. Apoi în alta și în alta. Se pierde viteza, se pierde direcția, se pierde concentrarea.

 

Am mai citit acest lucru și în cartea cu același nume a lui Cal Newport și în ultimii ani am tot făcut progrese în acest sens.

 

De la regina auto-proclamată a multitasking-ului, am ajuns să-mi compartimentez ziua în calupuri clare.

Când scriu, nu fac altceva decât să scriu, timp de o oră. Apoi răspund la emailuri și nu fac altceva decât asta. Apoi am o oră de vorbit la telefon (în general țin telefonul pe silent în restul timpului) și o oră de rezolvat chestiuni administrative.

 

Firește că nu sunt ore „pe ceas”, dar încerc să prelungesc cât mai tare calupurile de muncă neîntreruptă și cel mai mult contează exercițiul zilnic în acest sens.

 

Dacă totuși cineva sau ceva ne întrerupe când suntem într-o activitate intensă, avem două minute să ne repliem și să NU ieșim din fluxul de creație. Adică putem să-i spunem „Te rog, revino în 15 minute” sau „Acum nu e un moment potrivit”. Sau să dăm telefonul pe silent, să închidem fereastra de Facebook sau oricare ar fi fost elementul perturbator.

 

Dacă reușim acest lucru, vom observa că suntem mult mai productivi și, mai ales, avem mintea mai limpede și mai odihnită la finalul zilei.

Nu începe ziua citind emailuri

 

Corolar la punctul anterior, creierul funcționează cel mai bine în primele 2-4 ore după ce te-ai trezit. Acelea sunt orele de aur, în care e bine să faci lucrurile cele mai importante sau dificile din ziua respectivă. Acel boost de energie matinal este dovedit științific și e ca o baterie care se descarcă rapid și trebuie să știi cum o folosești.

 

De aceea, contrar judecății clasice, NU e bine să începi ziua cu emailuri și să irosești acea prețioasă energie vitală pe răspunsuri la corespondență. Deși, recunosc, acesta era și obiceiul meu până acum.

 

Pierdeam însă din vedere un element esențial pe care Joey l-a expus tranșant:

 

„Emailurile sunt chestiile pe care ALȚII le vor de la tine. Ele pot aștepta. Nu-ți irosi cele mai bune ore productive din zi pe problemele altora, ci pe chestiunile esențiale pentru tine”.

 

Nu mă gândisem niciodată din această perspectivă, dar asta este arta unui coach cu experiență. Să te scoată din capul tău și să-ți ofere o altă variantă de a privi lumea.

Ești mai mult decât ceea ce faci

 

Poți să fii un profesionist desăvârșit, o mamă minunată și o soție model, dar dincolo de toate astea ești valoros ca om… pur și simplu. Valoarea ta este intrinsecă, nu variază în funcție de ceea ce faci într-o zi sau alta sau de cât de performant ești, într-un anumit moment al vieții, în oricare dintre capitolele menționate mai sus.

 

Am detaliat această parte într-un articol separat, numit „Eroina muncii: povestea corporatistă a vieții mele”.

 

Una dintre poveștile lui Joey a declanșat o revelație în mintea mea și am împărtășit-o aici, cu tot cu acest capitol important al prezentării.

Poate după ce ați citit acest articol ați concluzionat că… e greu. Că sunt multe lucruri de refăcut, de reparat, de schimbat din temelii. Că nu avem timp, energie, răgaz, răbdare.

 

E foarte adevărat, iar în adâncul sufletului nimeni nu-și dorește să facă cele de mai sus. Nimeni nu vrea cu adevărat efort, travaliu, concentrare, exercițiu, mai ales la un moment al vieții în care se simte deja copleșit de toate.

 

Și totuși… viața noastră este prețioasă. Sănătatea noastră fizică și mentală este importantă. Fericirea noastră e esențială.

 

Am o veste bună și una proastă. Vestea proastă este că totul depinde strict de noi și de efortul pe care suntem dispuși să-l facem. Nimeni nu poate să-l facă în locul nostru, din păcate. Nu-l putem externaliza, plăti sau delega.

 

Vestea bună este că… totul, de la primul și până la ultimul detaliu al vieților noastre, TOTUL depinde numai de noi.

 

Dacă știi că totul depinde de tine… ce ai de gând să faci?