În august 2021 scriam un articol intitulat „Cum să fii fericit, când e atât de mult rău pe lumea asta?”.

 

Este exact ce simt acum, în aceste zile, doar că între timp am înțeles că trebuie să tragi tu în piept oxigen ca să poți oferi altora răgazul de a-și trage sufletul cu tine.

 

Dacă tu te sufoci primul, nu mai poți ajuta pe nimeni.

 

Echilibrul între a ajuta și a trăi este vital, iar cea mai scurtă cale de a lăsa răul să câștige este punând embargou pe tot ce este frumos și senin.

 

Știu oameni care se tem să mai posteze o fotografie cu ei zâmbind sau se jenează să spună că s-au bucurat de o ciocolată, o întâlnire, o muzică.

 

Zâmbetul e interzis. Fericirea e indecentă.

 

Nu contează că ajuți și faci tot ce poți, trebuie să fii îngrijorat, panicat, să arăți teamă.

 

Contrar a tot ce se promovează în media – adică panică, panică, panică! – anxietatea, panica și frica nu sunt o formă de solidaritate cu Binele, ci o subordonare în fața Răului.

 

Un fel de “Pentru că e multă beznă în lume, o sa aleg să mă retrag si eu în întuneric, fiindcă lumina e indecentă în acest moment”.

De asta am și scris acel articol de anul trecut, fiindcă și eu m-am luptat mult cu gândul ăsta al “indecenței fericirii”. Mi-a luat ceva să-l vindec.

 

Dacă frica sau panica ar fi soluții la ceva, lumea de azi n-ar mai avea probleme, fiindcă acestea sunt emoțiile care abundă oricum. Vi se pare că ele rezolvă ceva? Drojdia, coada la benzina? Uleiul?

 

M-am văzut ieri cu un prieten a cărui familie a ajutat deja trei familii de refugiați, iar seara cu o prietenă care a stat trei zile la Vama Siret. Oameni care se agită, mobilizează, donează.

 

Niciunul nu postează despre asta, dar amândoi FAC.

 

Nu e o regulă, firește, fiecare face cum simte, ei așa simt. Și eu la fel.

 

Cu acești oameni am povestit despre viitoare călătorii (visate), despre lucruri frumoase, despre ce va fi BINE. Am uitat de tot, câteva ore.

 

Apoi ne-am întors la mobilizat, umblat, sunat, donat. Nu cred ca e vreun om normal la cap care NU ajută zilele astea, indiferent dacă tace sau povestește despre asta.

 

Nu vă fie frică să trăiți, indiferent cine vrea să vă convingă de contrariu.

 

Nu vă cereți scuze că aveți nevoie și de BINE în viețile voastre și că respingeți frica.

 

Frica nu e solidară decât cu întunericul, iar eu una NU într-acolo vreau să mă îndrept.

 

 

Ca idee, mantra surorilor Bene Gesserit din filmul Dune, pentru momentele de pericol și frică viscerală, imi vine în minte constant zilele astea.

 

E incredibil de actuală, parcă profetică.

 

Eram în școala generală când am găsit-o într-o carte de “citate, maxime, cugetări”, ceva de genul ăsta, fără să știu de unde vine.

 

M-a urmărit ani buni, până m-am întâlnit cu cartea și, oricât de ciudat ar suna, în momentele grele mi-a venit în minte mai ales partea cu “voi lăsa frica să treaca prin mine”.

 

Atât de puternice cuvinte, parcă încărcate cu energie și viață. Sunt cuvinte mi-au educat voința, într-un fel.

 

Dacă nu ați văzut ultima ecranizare DUNE, e acum pe HBO Max,  dar dincolo de film… păstrați cuvintele în minte.

 

Ele sunt valabile și fără să fi văzut nimic din film sau din universul Dune și, dacă ne întoarcem la esență, acest principiu se regăsește în toate religiile și sistemele de gândire ale lumii.

 

Nicio formă de civilizație umană nu a considerat vreodată teama ca fiind un instrument de creație, de construcție sau de progres. Teama este doar întuneric.

 

“Nu trebuie să mă tem.
Teama este ucigașul minții.
Teama este mica moarte care distruge totul.
O să-mi înfrunt teama.
O să-i dau voie să treacă peste mine si prin mine. Iar când va fi trecut, o să-mi intorc ochiul interior spre ea, să-i văd calea.
Pe unde a trecut teama nu va rămâne nimic.
Doar eu voi rămâne”.