Despre tot ce-i fin și fain

Ghidul meu de supraviețuire și seninătate în era rețelelor sociale

By 6 august, 2018Rituals
read time 15 min
 
6 august, 2018

Ghidul meu de supraviețuire și seninătate în era rețelelor sociale

Câteva concluzii despre ceea ce fac societatea și rețelele sociale din noi. Și, mai ales, despre ce putem să facem noi ca să rămânem stăpâni pe viața și pe liniștea noastră sufletească.

by

Toți stăm pe internet. Nu ne mai putem imagina viața fără el și fără „scurtăturile” pe care ni le oferă, de la comunicare și informație până la plata facturilor și la cumpărararea de… orice din orice colț al lumii.

 

Momentele punctuale în care ne căinăm de cum ne mănâncă netul viața sunt lamentări trecătoare. Nu putem da „undo” progresului tehnologic și nici nu ar trebui să vrem asta, chiar dacă uneori ne obosește cumplit. De zece ani încoace, de la lună la lună mai apare câte o găselniță a rețelelor sociale, câte un app, câte un gadget prin care să fim și mai conectați, și mai prezenți, și mai ușor de găsit de către lumea întreagă. Uneori, acest joc al conexiunii fără limite ne sleiește de puteri.

 

Eu, recunosc, am trecut prin asta: am avut momente în care am spus, cu voce tare, că dacă n-aș fi jurnalist și n-ar trebui să fiu conectată la tot ce se întâmplă, mi-aș închide chiar mâine toate conturile de pe rețelele sociale și aș trăi în liniște deplină. Pe moment simțeam asta, dar fuga nu e niciodată o soluție.

 

Tot analizându-mă și încercând să-mi simplific și să-mi optimizez viața, am început să tatonez variante, scenarii, moduri în care pot să-mi fac meseria, să fiu la curent cu tot ce se întâmplă și să păstrez în același timp controlul asupra vieții mele. După luni de gândire, în vacanța care tocmai a trecut am tras câteva concluzii care mie mi-au adus liniștea sufletească și… digitală.

 

Nu sunt un „guru”, nu spun că toate cele de mai jos se vor aplica ad-litteram la toată lumea, dar cred că ar putea fi un punct de plecare pentru oricine se simte sufocat de atâta comunicare și interconectare forțată.

 

Internetul e un dar extraordinar al zilelor noastre, dar uneori și darurile ar trebui să vină cu un „ghid de folosire”, ca să ne păstrăm mintea și sufletul întregi.

Acestea sunt concluziile mele. Simple, testate, de bun-simț (zic eu) și fără iz de „indicație prețioasă”. Chiar dacă uneori folosesc îndemnuri la persoana a doua singular, voi nu „TREBUIE” să faceți nimic. Nici în legătură cu ele, nici cu internetul, nici cu rețelele sociale. Trăiți așa cum vreți, dar nu uitați câteva lucruri:

1. Putem alege ce vrem să vedem zilnic

Eu una urmăresc strict pe cine simt că îmi aduce o plusvaloare, adică… o mână de site-uri și de oameni interesanți. Feed-ul meu de Facebook e printre primele lucruri pe care le deschid dimineața, fiindcă găsesc exact ce-mi place: conținut, nu zgomot. Am avut eu grijă de asta.

 

Aud des în ultima vreme de oameni care ar vrea să-și închidă Facebook-ul sau Instagram-ul fiindcă au devenit o sursă de stres și enervare. Nu sunt de acord. Nu cred că trebuie să te ștergi de pe fața rețelelor sociale ca să te pui la adăpost de zgomot, e suficient să-ți creezi un bubble. La propriu. Internetul e locul ideal pentru așa ceva și o poți face apăsând câteva butoane.

 

Decide ce te interesează și fă astfel încât feed-ul tău să reflecte asta. Tot ce îți place intră la ”See First”, iar ce nu se potrivește poate căpăta lejer „Unfollow”. Nu te ajută cu nimic să citești toate grozăviile care se întâmplă în lume la cafeaua de dimineață și să-ți începi ziua cu o piatră pe suflet. Lucrurile esențiale le vei afla oricum, iar cu restul de știri împachetate catastrofist pentru a atrage like-uri oricum nu ai ce să faci, în afară de a te încărca negativ de la primele ore ale dimineții.

 

Mai am un pont și pentru toate momentele „moarte” în care vrei să faci ceva cu telefonul și ajungi să scrollezi în neștire printr-un mix de filmulețe cu pisici și știri alarmiste despre tot și toate. Eu am găsit o variantă care funcționează pentru mine: cărți digitale. În ultima vreme îmi cumpăr cărți pe iBooks, iar atunci când vreau să stau pe telefon aleg să citesc din ele. 

 

În loc să intru să scrollez fără cap și coadă pe Facebook sau Instagram, mai bine citesc 20 de pagini. Funcționează de minune: mă relaxează și sunt și mult mai câștigată intelectual. Rețelele sociale sunt importante pentru informare – cel puțin pentru mine – dar una este să-mi iau informația dorită în doze zilnice și alta e să irosesc ore în șir fără nicio finalitate, doar din plictiseală sau stres.

 

Ultima precizare importantă pe această temă: nu am niciun fel de notificări acceptate de la aplicații pe telefonul meu, cu excepția a două reviste (pe hârtie) la care sunt abonată în variantă digitală și cărora le-am „permis” să mă informeze când urcă numărul nou pentru ca eu să-l pot descărca și a trei bloguri pe care le urmăresc fervent și nu vreau să ratez ceva. Atât.

 

Nu primesc mesajele de Facebook Messenger cu notificare (intru să le verific eu, periodic, sau le văd dacă sunt conectată în acel moment) și de curând am ales ca și emailul să fie cu Push notification, adică să apăs eu ca să-mi dea emailurile noi, nu să-mi „bâzâie” de câte ori primesc ceva. Cei mai mulți dintre noi NU facem chirurgie pe creier, deci nu e ca și cum trebuie să fim disponibili în fiecare secundă, live, peste tot. Serios.

2. Internetul nu e o competiție

Chiar dacă pare, nu e. În ultimii ani, atât ca „persoană fizică” pe internet cât și ca profesionist media care folosește acest mediu pentru a comunica cititorilor, am auzit numai despre ce trebuie să fac în plus ca să fiu și mai conectată, și mai prezentă, și mai în ton cu mersul lumii.

 

Mai întâi mi s-a spus că nu pot doar să scriu și atât, fiindcă oamenii vor poze cu mine și engagement-ul se obține obligatoriu cu poze. Și nu orice poze: regie, fotografii elaborate, recuzită, locații de shooting. Apoi, că trebuie să fac și un canal pe YouTube, să le și vorbesc oamenilor și ei să mă vadă: dar nu orice filmuleț amatoricesc, nu, nu… ceva filmat ultra-mega-profesionist, într-un studio. Apoi Snapchat, neapărat Snapchat, fiindcă ăsta e viitorul, filmulețe care să dispară a doua zi după ce te-ai chinuit cu ele.

 

Apoi Instagram Stories, fiindcă Snapchat nu mai e la modă. Apoi filmulețe DOAR pentru Facebook (pe lângă cele de pe YouTube, unde engagementul e mai mic), apoi vlog zilnic, apoi podcast, apoi… stai, a mai rămas timp și pentru altceva? Pentru trăit, spre exemplu?

 

Presiunea asta, la o altă scară, o simte oricine stă pe internet, nu doar oamenii care au o meserie legată de acest domeniu. A mai apărut încă o rețea socială, încă un app, încă niște efecte speciale pentru poze, încă un tip de filmuleț, încă ceva ce trebuie musai să faci ca să „exiști” pe internet. Eu una, chiar dacă asta mi-e meseria, am refuzat de la bun început ce nu mi s-a potrivit. 

 

N-a fost un gest de mare rebeliune, ci de supraviețuire: NU îmi doream să mă supun unor lucruri care nu mi-ar fi adus niciun strop de fericire și îmi era clar că oamenii care mă citesc mă vor citi și dacă nu pun poze cu mine, și dacă nu-mi aud vocea, și dacă habar n-am de Snapchat și de filmulețe pe YouTube. Dacă au ce să citească la mine, vor intra să mă citească. Dacă nu, nu. Ah, iar în ziua în care scrisul va muri și toată lumea va urmări doar vloguri și InstaStories o să închid ușa și o să sting lumina.

 

Ce vreau să spun este că internetul îți poate fi cel mai mare aliat sau, dimpotrivă, un dușman de moarte. Te poate ajuta să-ți șlefuiești talentele și pasiunile sau te poate arunca în ghearele anxietății, poruncindu-ți zilnic să faci tot mai multe lucruri ca să nu cumva să rămâi în urmă față de ceilalți 2,33 de miliarde de utilizatori de Facebook și Instagram. Toți suntem buni la ceva, iar dacă alegem să arătăm lumii fix acel ceva și nu ceea ce credem că ar vrea lumea să vadă, eu zic că suntem bine. Chiar nu trebuie să fim „de toate, pentru toți”.

3. Nu trebuie să ai dreptate cu orice preț

Când vine vorba de idei, sunt o fire pasională. Mă implic în lucrurile în care cred și le apăr până-n pânzele albe, iar asta – deși ar putea fi o calitate – devine un dezavantaj în sfera digitală. În virtutea elanului de a-ți susține cauza, pierzi timp, neuroni și energie. În 99% dintre situații asta neavând nicio finalitate.

 

De-a lungul vremii, m-am aruncat cu capul și tastatura înainte în tot felul de dezbateri, am comentat, am dezbătut, am venit cu argumente, uneori chiar am intrat în conflicte de idei (asumate) și pe alocuri cred că am fost excesiv de abrazivă cu unele chestiuni de principiu. Mai ales când era vorba de nedreptate, subiectul cel mai delicat pentru mine. Dreptatea și respectul: „butoanele” mele sensibile.

 

Doar că, am constatat în ultimul timp, aceste vendete și dezbateri virtuale nu au nicio valoare concretă. Faptul că eu i-am explicat o oră (adunat) unei persoane toate motivele raționale pe care le am pe o temă dată nu se contabilizează nicăieri. De cele mai multe ori, fiecare pleacă din discuție cu părerea proprie și eventual cu ceva aversiune față de celălalt. 

 

Da, internetul poate schimba lucruri și a dovedit-o, un exemplu minunat fiind ceea ce a făcut Corina Băcanu, cu schimbarea unei legi în urma unei postări pe Facebook. La fel cu toate cauzele minunate care se promovează pe internet – de la adopții de cățeluși fără stăpân până la strângeri de cărți pentru bibliotecile spitalelor – pe care le voi da mereu mai departe fiindcă știu că e important să ajungă la oameni. Și da, știu concret lucruri care s-au reușit datorită mobilizării oamenilor pe Facebook sau Instagram. 

 

Totuși, acestea sunt doar câteva cauze meritorii, o picătură într-un ocean. Restul de 99,99% dintre interacțiunile care ne zgândăresc latura emoțională sunt strict conflicte virtuale în care fiecare își descarcă o supapă. Să presupunem prin absurd că ai avut o zi proastă, intri pe Facebook și taman atunci vezi cum cineva susține că dovlecelul este cea mai grozavă legumă din lume și că restul n-au niciun fel de valoare nutrițională. 

 

Să zicem, tot prin absurd, că tu urăști dovleceii dar ești absolut îndrăgostit de broccoli și nu ai de gând să lași pe nimeni să propage o asemenea aberație. Și, hotărât să aperi onoarea legumei preferate, începi: scoți studii despre beneficiile broccoli, vii cu argumente, răspunzi celor pro-dovlecel, te enervezi, mai cauți un studiu, mai vii cu un argument. Și, la final… ce se întâmplă?

 

Nimic. Asta se întâmplă.

 

Data viitoare când vei vrea să comentezi un lucru care te-a iritat sau revoltat, gândește-te ce relevanță are comentariul tău. Te interesează atât de tare părerea acelei persoane? Crezi că e vital ca urmăritorii ei – 20, 200 sau 2000 – să afle că tu nu ești de acord? Va face vreo diferență? Se va întâmpla ceva în urma acelui post, o acțiune concretă? Dacă răspunsul este – așa cum ESTE de obicei – ”NU”, mai degrabă îți vezi de timpul tău prețios și economisești cu ocazia asta și ceva nervi și neuroni. Doar zic.

 

4. Gândește de 3 ori și postează o dată

Rețelele sociale au o componentă puternic emoțională: ne oferă ceva prețios în schimbul timpului pierdut și al energiei consumate cu postat, tag-uit și hashtag-uit. Ne oferă atenție, iubire, afecțiune, validare și încredere în sine (și nu numai) sub formă de like-uri, share-uri, inimioare și smiley-faces. Cine spune altceva… minte. Dacă nu ai fi interesat de atenția oamenilor nu ai scrie pe wall-ul de Facebook ci într-un jurnal cu cheiță, închis în sertarul biroului.

 

Prin prisma meseriei mele de jurnalist, rețelele sociale îmi oferă mai mult decât cele de mai sus, pentru că se adaugă și componenta profesională: îmi face plăcere să împărtășesc ceea ce scriu, să împart bucuriile și revelațiile mele cu lumea. Doar că uneori, așa cum e inevitabil, emoționalul depășește profesionalul și ajungi să pășești pe linia dintre ceea ce este demn de a fi împărtășit și ceea ce este pur și simplu… zgomot.

 

Facebook-ul – în declinare personală – mi-a fost alături în multe momente din viață. Când mă simțeam singură, când eram tristă, când aveam nevoie de o îmbrățișare virtuală sau de o reconfirmare – chiar și retorică – a unor lucruri care mă frământau. Doar că în ultimul an m-am gândit serios la relația noastră și am realizat că, în contextul de azi, sunt mult mai puține lucruri pe care le consider demne de împărtășit. Iar uneori prefer pur și simplu să le țin pentru mine. Discreția este o virtute uitată în zilele noastre.

 

Îmi place să cred că am trecut cu toții de entuziasmul postatului de… orice, de la rochia nouă până la farfuria cu paste și de la cafeaua de dimineață la selfie-ul făcut în drum spre serviciu. Deja nu mai e nimic excepțional în asta, toată lumea o face. Și, chiar dacă în anumite momente mi se părea că unele împărtășiri mărunte ale mele au o valoare adăugată pentru cei care le citesc, în ultimul an am devenit mai drastică și mai selectivă… eu cu mine.

 

Când am impulsul să postez ceva, mă gândesc cu toată asumarea dacă acel „ceva” are vreun sens pentru oamenii care mă urmăresc. Îi va amuza? Atunci e okay, orice pune un zâmbet pe fața oamenilor în ziua de azi merită cu siguranță efortul. Le va aduce un câștig în schimbul minutului irosit? Vor trece mai departe știind că au citit o idee interesantă? Minunat! Și, cea mai grea întrebare: dacă mie mi-ar apărea în feed acea postare, aș considera-o umplutură sau plusvaloare?

 

Eu una cred că viitorul e al oamenilor care vor posta puțin și bun, așa cum cred că și salvarea lumii în care trăim este întoarcerea la puțin și bun în toate. Pe internet, „bun” înseamnă, pentru mine, asumat și onest: să postezi când ai ceva de arătat lumii și când crezi că lumii i-ar putea păsa de asta. Firește că toți avem momente în care vrem pur și simplu să împărtășim o poză frumoasă cu noi sau un eveniment important din viață. Acestea sunt ocazionale, eu mă refer la restul de 99% de lucruri pe care le postăm zilnic, adică mărunțișurile cu care ne umplem wall-ul de luni până duminică.

 

Înainte să postezi ceva, gândește-te de 3 ori dacă e ceva ce vrei să rămână pe Timeline-ul tău pentru totdeauna. Sau, dacă nu ești sigur, așteaptă 15 minute și vezi dacă mai vrei să postezi sau dacă a fost doar entuziasm/elan/revoltă de moment. La mine funcționează de fiecare dată.

5. „Am FOMO, dar mă tratez”

FOMO – acronim pentru „Fear Of Missing Out” – este un tip de anxietate socială recunoscut acum oficial în lista tulburărilor anxioase și determinat în principal de rețelele sociale. Suferi de FOMO dacă atunci când ești offline ai mereu impresia că undeva, pe internet, se întâmplă ceva extraordinar de care n-ai habar fiindcă nu ești conectat. E o anxietate perfidă, care te consumă lent, și cred că toți am suferit la un moment dat de ea.

 

De la un anumit punct, FOMO nu e înseamnă doar teama de a rata lucruri ci și teama că viața ta nu va ajunge să se ridice niciodată la înălțimea întâmplărilor extraordinare care au loc chiar acum pe internet. Și, dacă nu le poți trăi, măcar să fii părtaș virtual la ele, să arunci un ochi  prin „gaura cheii”.

 

În cazul meu, am constatat că FOMO era cel mai pronunțat când nu eram eu bine cu mine. Când eram nemulțumită de viața mea, stresată, obosită sau hăituită, atunci aveam cel mai tare impresia că… viața adevărată e în altă parte.

 

Prin contrast, când am început să-mi recapăt tonusul mental și fizic, am descoperit ceea ce Mark Manson (autorul „The Subtle Art of Not Giving a F**k”, o carte pe care o recomand) numea JOYO – ”Joy Of Missing Out”. Când ești fericit în momentul prezent, ajungi să te bucuri de faptul că nu există perturbări din afară și savurezi din plin acel mindfulness. 

 

Îți dai seama că îți e bine așa, deconectat, ba chiar descoperi o chestiune delicioasă: că e minunat să ții lucruri doar pentru tine. Să nu împărtășești chiar tot, să trăiești fără să știe nimeni unde și cum ești. Nu pentru că ai fi vreo vedetă pe care o pândesc toți, ci pentru că e minunat să te poți bucura de clipa prezentă fără să ai nevoie de niciun martor.

 

Cei mai mulți dintre noi, indiferent de meserie, cădem uneori în capcana „trăitului pentru alții”. Nu degeaba au apărut hoteluri, magazine, restaurante și tot felul de locuri gândite special spre a fi cât mai instagramabile: când suntem într-un loc frumos, nu ne mai putem bucura de el fără grija datului mai departe atunci, pe loc, în timp real. Treaba asta frumoasă cu împărtășitul devine uneori copleșitoare.

 

Ceea ce mă duce la ultimul punct:

6. Nu trebuie să fie totul ”LIVE”

Dacă nu e vorba de un eveniment care are farmec doar „live” sau de ceva cu componentă condiționată de timp (o știre, o noutate, o idee foarte conectată la momentul prezent), absolut orice postare poate aștepta. O oră, o zi, o săptămână. Și o lună. Atât cât simți tu. 

 

Am făcut acest experiment în timpul ultimelor mele vacanțe. Am postat doar câteva fotografii și pe cele mai multe… abia după ce s-au întâmplat momentele respective.

 

Cât am fost în vacanță, mi-am asumat să trăiesc strict în offline și să mă bucur de experiențe fără să le dau mai departe imediat. Convenția mea cu mine a fost așa: trăiesc 99%, pozez 1%, postez 0,0001%. M-am întors cu vreo 20 de fotografii în total, iar cele mai multe le-am făcut strict pentru mine, asumându-mi din start că nu le voi posta niciodată.

 

Cum a fost? A fost minunat. Am mai scris AICI (în articolul numit „Să trăim mai mult și să pozăm mai puțin”) despre pozatul cu discernământ, dar anul ăsta m-am așezat și mai bine în această idee: oricât de frumos ar fi un loc, uneori devine vital să diferențiezi temporal trăitul și împărtășitul. Altfel nu apuci să faci nici una dintre ele așa cum trebuie: nici nu te bucuri de loc, fiindcă stai cu ochii în taste, și – din graba de a da totul mai departe rapid – nici nu apuci să gândești cu adevărat postările. 

 

Postând la ceva timp de la momentul pozării, am constatat că mintea mi-e mult mai limpede și creativă, practic văd acel moment cu alți ochi și sunt în stare să-l „înrămez” cu totul altfel. Mai bine, zic eu.

 

Repet, nu mă refer aici la chestiuni profesionale unde mă duc ca jurnalist și e firesc să postez la foc automat pentru că oamenii care mă urmăresc așteaptă acea informație în timp real, ci la viața personală. Pe profilul personal ești doar „Ion Ionescu” care postează în nume propriu, dintr-un loc în care s-a dus în nume propriu. Bucură-te de el. Nu cade cerul dacă postezi un apus de soare peste o săptămână. Cerul tot acolo este. Vara e tot acolo. 

Internetul ne-a „virusat” cu ideea că nu existăm dacă nu postăm. Profund greșit. Ca să existăm cu adevărat în lumea reală, trebuie să ne separăm cele două vieți. Nu să renunțăm la viața virtuală, ci să-i dăm locul pe care-l merită: DUPĂ realitate, DUPĂ viața de zi cu zi, DUPĂ concret și palpabil, DUPĂ offline. Pe locul doi. Mai târziu. La o dată ulterioară. Acolo unde i-a fost locul de la bun început.

Fotografii: Shutterstock

13 Comments

  • Mona spune:

    Poti sa ne spui te rog care sunt cele 3 bloguri pe care le urmaresti?

  • Dana spune:

    Eu notificările pe telefon le-am dezactivat de la început pentru orice aplicație. Nu le duc lipsa. Eu aș fi bucuroasă dacă ne-am putea întoarce în timp, acum 15-20 ani când tehnologia nu avea așa un rol covârșitor în viața noastră, când relațiile și comunicarea erau mai sincere iar joburile aveau mai mult sens. De multe ori mă gândesc că joburile corporatiste pe care le am (avut) sunt inventate, nu au substanță sau însemnătate. Plimbi niște mailuri de colo colo ca să rezolvi nu știu ce chestii într-un sistem și cam atât. Nu faci nimic concret, nu muncești cu adevărat, sunt niște false împliniri ale unor obiective fără corespondență palpabilă.
    Pentru cine nu a văzut Black Mirror, îl super recomand. Realitățile prezentate acolo despre cum ne va afecta tehnologia pe viitor mi se par cât se poate de probabile în viitorul nu foarte îndepărtat.

  • Elena Petrov spune:

    Bine punctat si frumos scris! Imi place ideea ta, ca viitorul apartine celor care vor posta putin dar bun.

  • Sanda Victoria spune:

    Rezonez cu tot ce ai scris cu atat mai mult cu cat sunt si eu intr-un proces de curatenie si minimizare a interactiunii cu social media. Foarte interesant si conceptul de JOYO (Inca nu am citit cartea). Pacat totusi ca avem un nume pentru ceva ce ar trebui sa vina natural, sa se intample by default 🙂 🙂

  • Alina spune:

    Imi era cu adevarat dor de postarile tale…food for thought indeed:) te apreciez mult, esti un om de calitate si asta reiese din fiecare rand scris!
    Cu drag, Alina

  • Mihaela G. spune:

    Foarte bine rezumat si argumentat si foarte adevarat. Si eu mi-am selectat propria mea ,,bubble,, si am grija de ea. Eu o numesc ,, gradina,, :D. Nu stiam de optiunea cu push notification dar o voi aplcia si eu pe viitor. Multumesc de sfaturi !

  • Georgiana spune:

    Subscriu la ce ai scris. Am deschis pagina de FB doar pentru site. Nu permit notificari decat de la aplicatia de LinkedIn.
    Si eu cred in putin si bun 🙂

  • Gabriela spune:

    Bine ai revenit din vacanță. Te simt selectivă și rafinată. Mi-a plăcut foarte mult articolul tău. Cred în această expersie”Discreția este o virtute uitată în zilele noastre”.
    Să ne bucurăm de câte mai multe lucruri frumoase în această viață!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.