Despre tot ce-i fin și fain

House of Gucci, tragedie și divertisment: povestea adevărată din spatele logo-urilor

By 27 noiembrie, 2021Culture
read time 4 min
 
27 noiembrie, 2021

House of Gucci, tragedie și divertisment: povestea adevărată din spatele logo-urilor

Dincolo de moda, muzica și decorurile fantastice care te fac să retrăiești gloria anilor 80, ”House of Gucci” este o demonstrație de forță a unui regizor care ia o distribuție extraordinară și face cu ea exact ce simte. De la documentar la comedie, film noir și thriller, povestea Gucci e deopotrivă tragedie și divertisment.

by

Father, son and house of Gucci”

 

”În numele Tatălui, al Fiului și al casei Gucci”.

 

În acest mod se jură Patrizia Reggiani, delicios interpretată de Lady Gaga, într-una dintre scenele House of Gucci, poate cel mai așteptat film al anului, după ultimul James Bond cu Daniel Craig.

 

Deși amuzantă, replica ei este reprezentativă pentru tonul de ansamblu al filmului lui Ridley Scott, o combinație savuroasă de film italian vechi, documentar, telenovelă, concert rock și clasic și comedie de moravuri.

 

Așa cum era de așteptat, lui Ridley îi iese echilibristica asta într-un mod în care nu i-ar ieși altcuiva vreodată.

 

Recunosc, îmi doream mult să văd House of Gucci, dar nu de dragul brandului Gucci – pe care îl admir, dar nu sunt neaparat o mare fană – ci de dragul poveștii și al distribuției fabuloase.

 

Jeremy Irons, Al Pacino, Salma Hayek, Jared Leto, Lady Gaga, Adam Driver, o listă incredibilă.

 

Mi-a plăcut? Da, foarte mult!

 

Pot garanta că o să-ți placă și ție, celui sau celei care citești acest articol?

 

Nu, dar în locul promisiunilor, îți pot explica la ce să te aștepți și în ce „cheie” se poate înțelege acest film.

 

Mai exact, îți pot spune ce mi-a plăcut mie și de ce îl consider un film extraordinar de reușit:

 

DISTRIBUȚIA

 

Toți actorii sunt fantastici în rolurile lor și, în ciuda micilor controverse legate de accentele personajelor, cred că doar un mare cârcotaș se poate lega în vreun fel de calitatea prestațiilor actoricești.

 

Da, faptul că niște personaje de origine italiană vorbesc în engleză cu accent italian poate părea straniu, dar este în primul rând o convenție cinematografică, la fel ca multe altele.

 

La fel cum în serialul „Cernobîl” rușii și ucrainienii vorbeau cu accent britanic perfect, un film american despre o familie italiană va avea doza lui de „licențe poetice”.

 

Printre care și faptul că accentul lui Lady Gaga nu este tot timpul perfect – lucru observat probabil de italienii get-beget – sau că Jared Leto, interpretul lui Paolo, pare că are un accent rusesc pe alocuri, deși mie nu mi s-a părut.

 

Dacă aceasta este cea mai mare problemă a celor care contestă filmul, e vorba mai degrabă de o doză serioasă de cârcoteală decât de o critică nuanțată.

 

Cu accent sau fără, Lady Gaga face partitura vieții ei și pare că e născută să fie Patrizia Reggiani: stridentă, opulentă și ambițioasă până la obsesie și nebunie.

 

Jared Leto este de nerecunoscut în rolul lui Paolo și îți frânge inima, la fel ca Al Pacino, interpretul lui Aldo Gucci.

 

Relația Aldo-Paolo mi-a lăsat o mare tristețe în suflet, tocmai pentru că e o poveste reală, și pentru că soarta celor doi este atât de tristă.

 

Mai ales scena în care tatăl îi spune fiului că este „un idiot”, dar „ești idiotul meu și asta e”, ascunde foarte multă tandrețe în spatele umorului. Multe scene sunt concepute astfel: momente aparent amuzante, dar care spun adevăruri neplăcute.

 

Personajul care m-a fascinat pur și simplu a fost însă Maurizio Gucci, interpretat de Adam Driver.

 

Driver este charismă pură: dintr-un bărbat șters, ciudat, neintegrat în familia lui prestigioasă și care se simte cel mai fericit spălând camioane pentru familia soției lui, el se transformă până la finalul filmului într-un om rece, indiferent, înnebunit după ceasuri de trei milioane de dolari, antichități și mașini scumpe.

 

Cumva prezența lui Al Pacino în film mi-a prilejuit și o revelație ușor stranie: călătoria lui Maurizio Gucci seamănă un pic cu cea a lui Michael Corleone în Godfather.

 

Outsider-ul care nu își dorește să aibă de-a face cu familia lui și cu afacerile acesteia ajunge mai crud decât rudele lui, sfârșește prin a le scoate din schemă una câte una și în final își depășește cu mult maeștrii.

 

Doar că, spre deosebire de Michael Corleone, Maurizio Gucci a fost real și tragic.

 

COLOANA SONORĂ

 

Coloana sonoră este extraordinară, de la Pavarotti și Mozart la Blondie, Maneskin, Nancy Sinatra, Florence + the Machine.

 

Extrem de bine-alese piesele și momentele aferente lor, ca două piese de puzzle îmbinate perfect. Mi-a plăcut atât de mult coloana sonoră încât cred că o voi asculta in buclă în mașină în următoarea perioadă.

 

Piesa mea preferată din film: „I’m a Believer”, in italiană, sub numele „Sono bugiarda” – Caterina Caselli.

 

POVESTEA

 

Povestea care stă la baza filmului este atât de palpitantă încât pare greu de crezut că e reală, dar este.

 

Dincolo de micile elemente de dramatism adăugat sau schimbat (cum ar fi faptul că în realitate Patrizia nu și-a scris numărul de telefon cu ruj pe parbrizul scuterului sau că prima lor întâlnire a fost la o altă petrecere decât cea din film), lucrurile profunde ale filmului sunt complet reale, bazate pe cartea cu același nume a Sarei Gay Forden.

 

Familia Gucci, spre deosebire de alte nume din lumea modei, a avut mereu o dualitate care a dus-o de la agonie în extaz și înapoi, în buclă.

 

Creatorul dinastiei, Guccio Gucci, a început ca hamal la hotelurile de lux din Londra și, inspirat de valizele de lux ale oaspeților, s-a întors în Toscana, unde și-a creat propria sa mică manufactură.

 

În locul acestei povești însă, cei din familia Gucci au preferat mulți ani să inventeze origini mult mai aristocratice, precum cele de „nobili manufacturieri de produse ecvestre”, asemeni familiilor Vuitton și Hermès.

 

Inclusiv în interiorul familiei, discrepanțele de viziune erau atât de mari încât, de la un punct încolo, deveneau ireconciliabile.

 

Dacă Rodolfo Gucci considera că locul produselor sale este „într-un muzeu” (după cum interpretul său, Jeremy Irons, spune explicit în film), fratele lui, Aldo (interpretat Al Pacino) este fericit să poată vinde tot felul de mărunțișuri inscripționate Gucci, ba chiar închide ochii la invazia de bunuri piratate, considerându-le bune pentru afacerile de ansamblu.

 

Patrizia Reggiani, fata dornică să facă avere și dispusă să plătească orice preț pentru asta, vine ca o grenadă care aruncă în aer un butoi de pulbere deja existent.

 

Această dualitate și sumă a contrariilor, deși surprinsă mai degrabă subtil în film, s-a păstrat nu doar în dinamica familiei Gucci, ci și în povestea brandului cu același nume.

 

În perioada în care se desfășoară acțiunea, Gucci trăia în continuare din faima trecutului, fiind considerat un brand depășit pentru vremurile sale. După cum îi spune un tânăr designer lui Maurizio, la un eveniment: „N-o să găsești pe nimeni dispus să lucreze cu Gucci”.

 

Odată cu sosirea lui Tom Ford la conducerea creativă a casei, Gucci a revenit în forță în ierarhia modei, doar pentru a cădea din nou în uitare odată cu plecarea lui, în 2004.

 

Între magia lui Tom Ford și cea a lui Alessandro Michele, omul responsabil pentru resuscitarea brandului în vremurile noastre, Gucci a avut un alt deceniu în care, fix ca în perioada descrisă în film, a trăit mai mult din trecut.

 

Chiar dacă oamenii își doreau în continuare piesele clasice Gucci, în anii 2000 stilul colecțiilor vira alternativ din zona creațiilor pentru doamne de o anumită vârstă înspre tentative de cool și înapoi.

 

Eforturile erau încununate uneori de un moderat succes, alteori de un eșec tacit, dar oricât de mult s-ar fi străduit, Gucci nu reușea să redevină o casă de modă relevantă.

 

Designerii care i-au urmat lui Ford erau nume care lucraseră cu el în perioada sa ca director creativ, cea mai cunoscută fiind Frida Giannini, însă niciunul nu a reușit să refacă spiritul nărăvaș și fabulos de cool al lui Ford.

 

Nimeni până la Alessandro Michele, care a revoluționat pentru totdeauna istoria casei Gucci, cu imprimeurile sale curajoase și cu combinațiile incredibile de culori.

 

Fără să vreau, în timpul filmului mi-a venit să zâmbesc în câteva scene cu Paolo Gucci, când acesta își prezintă ideile de colecții și este taxat ca un „triumf al mediocrității”. Motivul? Amestecase tonuri pământii cu pasteluri.

 

Peste timp, Paolo Gucci se poate considera răzbunat, fiindcă în combinațiile sale din ultimii ani Alessandro Michele a încălcat flagrant toate aparentele reguli ale esteticii, inclusiv combinând logo-ul și culorile Gucci cu orice alte nuanțe și chiar cu logo-urile altor branduri.

 

Michele a schimbat în unele colecții până și numele brandului, realizând poșete cu GUCCY în loc de Gucci, și – la fel ca Tom Ford și îndrăzneala lui – a revoluționat lumea.

 

De asta a avut nevoie mereu casa Gucci, de un strop de îndrăzneală.

 

Indiferent dacă vă place sau nu Gucci, eu una vă sfătuiesc să mergeți la acest film, să vă luați o cutie mare de popcorn și să savurați din plin fiecare scenă.

 

Sunt două ore și jumătate de actorie și regie de top, de istorie și mai ales de viață adevărată.

 

Pentru mai multe locuri, povești și inspirații, mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.