La începutul lunii septembrie, la conferința „Extraordinary Women 2019”, organizată de revista Biz, mi-a revenit poate cea mai dificilă misiune de înfăptuit pe o scenă: un interviu cu Marta Ușurelu, owner-ul revistei, despre frică, boală și supraviețuire în ciuda primelor două. Urma să se întâmple în fața unei săli pline de femei, exact la finalul zilei de conferință, când  – o știe orice participant la evenimente – energia publicului se află la cote minime și atenția asemenea.

Excepțiile nasc însă excepții. Pe parcursul orei noastre de dialog despre lucruri delicate și dureroase, care de obicei nu se vorbesc în public, părea că toată sala a tras aer în piept la prima întrebare și l-a ținut acolo până la aplauze. Fără pauză de respirație. 

 

Nimic nu s-a clintit în curtea Palatului Bragadiru: n-a fost niciun sunet de telefon, nicio notificare de Whatsapp, niciun foșnet de căutat lucruri prin geantă. A fost, în schimb, un nod în gât colectiv.

 

Pentru că empatia este una dintre calitățile binecunoscute și prea puțin celebrate ale femeilor, când Martei i s-au împăienjenit ochii preț de câteva secunde, emoția ei s-a transmis, printr-o sută de fire invizibile, spre fiecare femeie din sală. Și a rămas acolo.

 

Până la urmă… de ce? Toți vedem zilnic atâtea lucruri dureroase sau răscolitoare și suntem bombardați de filmulețe, povești și povestioare făcute să ne înnoade lacrimile sub bărbie. Emoția vinde, iar oamenii de marketing și publicitate știu asta și o folosesc de decenii întregi în favoarea lor. 

 

Și totuși, ceea ce oamenii vremurilor noastre au uitat și abia încep să-și aducă aminte este că emoția nu ni s-a dat ca să vindem produse, ci să atingem alți oameni. Dacă fizicienii ne tot spun cum suntem cu toții conectați între noi prin energie, emoția este cu siguranță vehiculul principal care înlesnește legătura. Acele fire invizibile nu se văd, dar se simt.

 

Am scris prima dată povestea Martei acum un an, când ea împlinea 10 ani de antreprenoriat în lumea presei, poate cea mai lovită și vitregită dintre industriile ultimului deceniu. Povestea o găsiți aici – „Marta merge mai departe” – și v-o recomand, pentru că e o lecție despre echilibrul dintre succes și eșec, povestită cu sinceritate și asumare. 

 

Acest articol, de azi, nu este însă despre business, ci despre viață, în varianta ei crudă și necosmetizată. Despre frici, vulnerabilități și toate lucrurile despre care oamenilor nu le place să vorbească. Oamenilor de business cu atât mai puțin.

 

Există multe forme de leadership, iar vremurile noastre permit coabitarea unui număr mare de definiții și nuanțe alternative. Atributele unui lider rămân aproximativ aceleași – capacitatea de a inspira oamenii, de a-i motiva și a-i coagula în jurul lui – dar mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt profund diferite, iar nevoile pe care le au oamenii în zilele noastre sunt infinit mai nuanțate.

 

Dincolo de latura financiară, de ambițiile de carieră și de tradiționala „palmă pe spate”, oamenii zilelor noastre au nevoie de lideri care să dea tonul și în zonele tabu. De oameni care să se avânte în latura întunecată a emoțiilor, a fricilor, a panicii, și să iasă pe partea cealaltă, arătând că se poate. Că „rușinea” nu omoară decât în visele noastre urâte, în realitate doar curăță și întărește.

Leadership-ul cu emoție este despre povestea personală

 

Oamenii care au trăit mai multe pot împărtăși multe, iar povestea Martei a avut cumpene și încercări cât pentru mai multe povești la un loc. Cineva i-a zis la un moment dat că le atrage într-un fel, dar ea râde de asemenea verdicte fatidice. Unele lucruri ți se dau pentru că trebuie să înveți lucruri în ele sau pur și simplu pentru că ești suficient de puternic să le duci.

 

Marta a înțeles de la 15 ani că poate să ducă mult. Părinții ei, antreprenori onești și naivi ai anilor ’90, au deschis un mic magazin în care și-au investit toate economiile. ”Privind înapoi, au făcut toate greșelile posibile ca antreprenori, dar au făcut cât au știut ei de bine”, rememorează ea. A copilărit într-o casă în care sufrageria era depozit de marfă, iar ea și sora ei nu aveau vacanțe și ore libere după școală, ci făceau ucenicie la magazin. Nu era o corvoadă, ci o aventură de familie în care se investiseră și ele, alături de părinții lor.

 

Totul era pe încredere: fără contracte scrise, fără Plan B și fără o strategie clară. Doar cu mirajul economiei de piață care deschisese primele supape de speranță. Așa au ajuns părinții ei să închirieze un spațiu și să își investească toate economiile în el, girând cu propria casă, fără nicio plasă de siguranță. Au pierdut totul, iar în următorii ani familia a schimbat 15 chirii diferite. „Atunci am învățat să nu mă las, orice ar fi”, zâmbește Marta.

 

Când a împlinit 18 ani lucra deja ca să-și întrețină familia și era cea mai tânără dintr-o redacție de oameni 35 plus. Visase să devină arheolog, apoi profesor de istorie, studia filosofia, dar și-a găsit vocația într-o redacție de presă. „Din momentul în care am pășit acolo, am vrut să rămân”, își amintește ea. „Stăteam în redacție de dimineață până noaptea târziu și făceam tot ce era nevoie”. Corectură, cap limpede, oricând era nevoie de un om disponibil, ea era acel om. 

Leadership-ul cu emoție este despre pasiune

 

Perioadele au un simț al lor, o atmosferă, o stare de spirit. Nu degeaba există soundtrack-uri ale decadelor, stiluri și mode pe care le asociem cu vibrația unei epoci. Pentru Marta, perioada Biz a însemnat două etape diametral opuse, ca două lichide care nu se amestecă în același pahar. 

 

Primii zece au prins-o în postura de angajat entuziast și următorii zece ca antreprenor în plină criză economică globală. Între ele, cel de-al nouălea an a fost anul de trecere, cel în care s-au întâmplat cele mai grele lucruri din viața ei. 

 

În primii zece ani, ca tânăr pasionat și motivat de dorința de a reuși, Marta avea inconștiența minunată de a întreba orice și de a crede orice. Așa au apărut proiecte inedite precum „Biz la piscină”, când ditamai directorii de companii erau convinși să intre în piscină îmbrăcați, să sară cu coarda elastică sau să se dea cu parapanta. 

 

Toate proiectele care au scris istorie cu Biz începeau de la listele Martei, care își nota orice personaj interesant împreună cu eventuale detalii utile pe viitor: „Domnul X, de la banca Y. Pasionat de echitație și sporturi extreme”, „Doamna Y de la compania Z, interesată de drumeții”.

 

Cumva, toate listele și listuțele ei au dus la unele dintre cele mai reușite proiecte din presa modernă de azi, deși la momentul respectiv nimeni altcineva nu se gândise că asemenea amănunte biografice ar fi avut cea mai mică semnificație.

 

Deși asemenea proiecte neconvenționale nu se mai făcuseră până atunci, entuziasmul Martei excludea teama de refuz sau frica de reticența oamenilor. „Eram mică, eram nimeni și când pornești la drum unele lucruri ți se par imposibile, dar după ce le faci îți dai seama că n-a fost așa greu și prinzi curaj”, își amintește ea. 

 

Acei ani au fost o școală a curajului, care urma să-i folosească în cea de-a doua parte a poveștii Biz, când a preluat publicația aflată în faliment și s-a trezit că trebuie să înceapă nu de la zero, ci chiar mai jos de-atât. 

 

Revista își pierduse credibilitatea în fața companiilor, care erau convinse că nu mai are nicio șansă de salvare și o considerau pe Marta o idealistă naivă. Drept urmare, i se întâmpla să meargă să propună proiecte unor companii mari și să i se răspundă că e o idee grozavă, dar că o vor face cu altă publicație. „Dar e ideea noastră, noi am venit cu ea”, insista ea. „Da, dar preferăm să o facem cu ziarul X sau publicația Y, voi sunteți pe moarte”.

 

Așa se juca jocul, fără reguli și scrupule, și Marta trebuia să-l învețe ca să-l poată struni. În perioada cea mai neagră a revistei, când bugetele deveneau tot mai mici și presiunea economică tot mai mare, a primit o ofertă greu de refuzat de la o altă publicație, de a merge ca redactor-șef pe un salariu consistent. 

 

Deși avea un copil mic acasă, a spus pas, iar acum recunoaște, retrospectiv, că din afară nici ea nu și-ar fi dat vreun mare credit de reușită. ”Eu am fost mereu cea mai cerebrală și rațională din familie, iar când îmi amintesc deciziile luate atunci știu că nici eu, în locul soțului meu spre exemplu, NU m-aș fi susținut niciun pic”, zâmbește ea.

Leadership-ul cu emoție e despre încercări depășite

 

În ultimii ani ca angajat la Biz, Marta a avut parte de prima cumpănă legată de sănătate. Medicul de familie a sesizat că „respiră ciudat” și i-a recomandat o radiografie. După ce i-au făcut-o, medicii au păstrat-o pe hol o oră, ca să vină „domnul profesor” să vorbească personal cu ea. Atunci și acolo a aflat că are o tumoră de un kilogram și jumătate pe plămânul drept. Nimeni nu știa de ce crescuse galopant într-un timp atât de scurt, dar ajunsese mai mare decât inima.

 

Ca într-un carusel al groazei, în doar câteva zile Marta a auzit toate verdictele posibile: că trebuie să i se scoată un plămân, că ar trebui să se opereze dar că riscul să moară asfixiată pe masa de operație e prea mare, că mai mult ca sigur e ceva malign…  „Am mers din doctor în doctor până am găsit pe cineva care mi-a zis franc că nu poate să își dea seama decât dacă mă deschide. Am apreciat sinceritatea și mi-a inspirat încredere”.

 

Intuiția Martei a fost mereu busola ei, iar momentul în care și-a dat seama de propria forță interioară a fost în perioada alegerii medicului în care să-și pună încrederea. S-a operat, tumora s-a dovedit a fi benignă, dar atunci și-a pierdut jumătate din plămânul drept. Privind înapoi, acea încercare a fost repetiția de dinainte de marea cumpănă care avea să urmeze.

 

Cinci ani mai târziu, în perioada cea mai grea a revistei Biz – cea în care oamenii îi închideau ușa în nas și refuzau să-i răspundă la telefon – a apărut al doilea diagnostic. Cancer de col uterin. La fel ca și primul, a fost pur întâmplător, consecința recomandării de a face o analiză, „așa, ca să fie făcută”. 

 

Și de data asta, Marta reacționat așa cum știe ea mai bine, cu calm și răbdare, acoperite însă de un strat dens de negare, așa cum se întâmplă cu majoritatea pacienților care primesc un diagnostic crunt. Recunoaște și acum că partea cea mai bună și cea mai rea a bolii ei a fost lipsa simptomelor. ”Nu pot să-i judec pe oamenii care se plâng de o boală sau de un diagnostic și care intră în panică, fiindcă cancerul în stadiu incipient nu doare. Nu știu cum ar fi fost să mă doară”.

 

La fel ca prima dată, a trecut printr-un șirag de medici care vorbeau cu asistenta sau cu colegii peste capul ei, ca și cum ea n-ar fi fost acolo. Se minunau cât de grav e, cât de mici sunt șansele și câte lucruri se pot întâmpla, ca și cum pacientul n-ar fi fost de față. Atunci o prietenă a sfătuit-o să meargă la Viena și, fără să spună nimănui, a plecat într-un „city break” alături de soțul ei și de băiețelul lor de doi ani.

 

Primul semn bun, așa cum și-l amintește, a fost că medicul austriac i-a poftit înăuntru pe toți trei și că a vorbit cu ea așa cum vorbești cu un pacient în carne și oase, nu cu un nume și un prenume dintr-un dosar medical. A trimis-o să-și refacă câteva analize, iar după parcurgerea lor nu i-a recomandat un tratament medical agresiv, ci o operație pentru a scoate țesutul, transformată ulterior în patru operații.

 

„Am simțit că sunt și eu acolo, în propoziție, și mi-a câștigat încrederea”, își amintește ea. De pe patul de spital coordona prin telefon evenimentele și bugetele echipei de la București, un lucru care i se pare absolut firesc și care a ținut-o în priză și cu gândul la altceva decât la cancer. La fel de firesc și amintește și acea etapă, cu tot cu alergătura după medici și goana împotriva timpului. Vorbește despre ea ca și cum ar rememora o zi mai proastă și atât. 

 

Lucruri care ei i se par acum bucăți de trecut sunt obstacole insurmontabile pentru cei mai mulți dintre noi. Le-a depășit săpând înăuntrul ei după rezerva de tărie interioară în care unii oameni nu intră niciodată și în care ea fusese nevoită să foreze de la 15 ani. Tot ceea ce i se întâmplase fusese dovada vie că viața te pregătește pentru ceea ce vei avea nevoie mai mult.

 

Paradoxal, tocmai faptul că a avut mereu temeri mari, asumate, a contribuit decisiv la succesul ei ulterior ca antreprenor.

Leadership-ul cu emoție e despre împărtășire

 

A început să scrie pe blogul ei despre boală, despre drama trăită în copilărie și despre toate lucrurile incomode ale vieții de antreprenor mai întâi ca mod de vindecare, de descărcare și, în cele din urmă, ca sfidare tacită a celor care refuzau să vorbească, deși aveau ceva de spus.

 

”Nimeni nu voia să vorbească despre lucruri neplăcute și observam asta zilnic la revistă”, își amintește ea. I s-a întâmplat să întrebe personaje din business despre momente grele din carieră și să primească doar confesiuni „off the record” sau, în cazul în care respectivul declara totuși ceva concret, a doua zi se trezea cu un telefon de la omul de PR care o anunța că domnul X NU vrea ca acea informație să apară în articol.

 

La un moment dat, un personaj i-a spus drept în față că nu poate povesti despre momentele grele din carieră, fiindcă va râde concurența de el. „Dar ce-ți pasă ție de asta?”, a întrebat Marta, uluită de argument, iar răspunsul a pus capac oricărei tentative de persuasiune: „De ce să le dau satisfacție invidioșilor să știe că mi-a fost greu?”.

 

Instinctul ei de jurnalist a reacționat la micile dezamăgiri inevitabile ale meseriei așa cum știa mai bine: „Pentru că puteam să scriu orice voiam, am vrut să scriu lucruri relevante, lucruri pe care eu la rândul meu aș fi vrut să le citesc la alții, dar ei nu erau dispuși să le spună”. 

 

Împărtășitul era – și în mare măsură încă este – un tabu al societății noastre, fiindcă expunerea înseamnă vulnerabilitate și implicit teamă. Avem impresia că lumea pândește să ne prindă pe picior greșit, iar asta ne oprește din a face o mulțime de lucruri. Nu punem întrebări ca să nu spunem vreo prostie, nu intervenim ca să nu fim luați în râs, nu ne expunem ca să nu fim ridicoli.

 

Pe măsură ce scria despre tot ceea ce trăise și învățase în momentele ei grele, Marta descoperea că și lumea se deschide către ea. Colegi de breaslă veneau și-i mărturiseau că trecuseră și ei prin lucruri similare sau că familiile lor avuseseră eșecuri antreprenoriale asemănătoare, iar mii de oameni necunoscuți din online îi mulțumeau pentru că scrie. Pentru că are curaj. Iar Marta chiar are curaj.

 

Am vrut ca povestea Martei, așa cum a fost ea spusă pe scena de la ”Extraordinary Women 2019” să rămână scrisă undeva fiindcă uneori, ca să fim curajoși, avem nevoie să fie altcineva curajos înaintea noastră. Leadership-ul cu emoție nu e doar un termen care sună frumos, ci realitatea unei constatări pe care putea s-o facă orice om prezent la confesiunea Martei pe scena Palatului Bragadiru. 

 

Să fii lider înseamnă să poți să amuțești o sală care să plece apoi acasă cu cadoul de a ști că slăbiciunea nu e rușine, nici un capăt de lume. E doar o parte inevitabilă din viață, care vine când te aștepți mai puțin și care aduce de multe ori cu ea un șir întregi de nenorociri și ghinioane.