Toți facem câteodată promisiuni pe care nu apucăm să le onorăm.

 

O să ieșim la acea cafea, da.

 

O să luăm acea cină, desigur.

 

O să mergem împreună la acel spectacol de care vorbim de… trei sau să fie patru ani?

 

O să vin în vizită la tine, evident.

 

Există, bineînțeles, și promisiuni de complezență, genul acela de promisiune pe care ambele părți știu că nu o vor ține.

 

În loc să spui „Pa, ne mai vedem”, îți sună mai confortabil să spui „Hai să ieșim la o cafea”.

 

De ani de zile mă auto-educ constant să nu fac asemenea promisiuni dacă nu vreau să le onorez și sunt mândră de faptul că îmi iese.

 

Dacă nu vreau cu adevărat să ies la o cafea cu tine, n-o să îți spun cât de grozav sună o cafea cu tine. Pur și simplu nu.

 

Mai bine spun „Pe curând!”, decât să proiectez imaginea unei întâlniri iminente care știu că nu va avea loc.

 

Nu din antipatie, ci fiindcă nu toți oamenii pe care-i cunoști sunt oameni pe care vrei să-i cunoști mai bine.

 

Există, însă, infinit mai multe promisiuni care se frâng sub greutatea vieților noastre, pur și simplu: programul se condensează, lucruri neprevăzute ne trag în zece părți, lumea aruncă în direcția noastră tot sacul ei de mingi, iar noi avem o singură rachetă și două mâini care obosesc tot mai tare.

 

Și atunci tragem linie fix la acea cafea, la acea cină, la acel spectacol, la acea ieșire cu fetele, chiar dacă ne-am dori cu adevărat să le trăim.

Doar că plăcerile și răsfățurile personale sunt primele sacrificate când viața vine peste noi.

 

La început de august, am fost la teatru cu soțul meu și cu o prietenă bună, la invitația regizorului spectacolului, pe care-l cunoșteam doar în treacăt, dar față de care nutream multă simpatie.

 

Aveam prieteni comuni, auzisem mult unii despre ceilalți, și era inevitabil să ne și cunoaștem live.

 

Am stat de vorbă după spectacol și, fiindcă era târziu și tocmai urma să plecăm în vacanță, ne-am promis că la întoarcerea din călătorie, peste trei săptămâni, vom ieși la o cină la care să povestim pe îndelete tot ceea ce se vedea că avem de povestit.

 

Când ai ce să vorbești cu un om, simți.

 

Te trage inima să mai zăbovești și parcă i-ai mai spune vrute și nevrute.

 

Exact așa eram noi, simțeam că e un om cu care mai avem încă multe de vorbit și pentru asta ne trebuia o întâlnire separată, nu un șpriț rapid la finalul unei zile de muncă.

 

Am plecat în vacanță cu un gând care, în retrospectivă, mi se pare straniu.

 

Eu nu sunt un om teribil de extrovertit, dar în mai multe discuții m-am trezit spunând „Abia aștept să ieșim la cina aia cu Bogdan, în toamnă”.

 

Soțul meu mi-a dat dreptate, iar amândoi ne-am trezit ascultând de mai multe ori coloana sonoră a spectacolului, pe care ne-o descărcasem pe telefon.

 

Asta se întâmpla în prima săptămână de vacanță.

 

În a doua săptămână de vacanță, am aflat că Bogdan a murit fulgerător.

 

Nu o să mai luăm niciodată acea cină, nici nu o să aflăm mai multe decât știm deja sau decât ne pot povesti prietenii comuni pe care-i avem.

 

Îl mai putem vizita doar la teatru, unde spectacolele lui se joacă în continuare, fără el.

 

Nu scriu acest articol sub semnul lui „a murit un prieten, iată ce scurtă e viața”, fiindcă nu ajunsesem atât de departe cu relația noastră.

 

Tocmai promisiunea acelei prietenii care nu va mai fi niciodată m-a determinat să scriu ceea ce scriu acum.

 

Nu există vreo pildă moralizatoare sau vreo constatare extraordinară, ci doar îndemnul de a vă întoarce spre cel mai prozaic lucru: agenda.

 

Luați un pix și încercuiți toate întâlnirile pe care le-ați pus în agendă fiindcă TREBUIE.

 

Fiindcă ați apucat să promiteți, fiindcă nu ați putut spune nu, fiindcă nu ați știut cum să vă eschivați, fiindcă sunt „obligații” sau complezențe. Toți am avut parte de așa ceva la un moment dat.

 

Luați acel pix și tăiați măcar două sau trei dintre ele.

 

Nu se va zgudui pământul din temelii, nu se vor trânti uși, nu se vor muta ambasade doar fiindcă ați de-bifat niște lucruri puse acolo doar spre a fi bifate.

Cel mai probabil, nimeni nu va observa. Complezențele sunt, de cele mai multe ori, de ambele sensuri.

 

Și, în locul lucrurilor puse doar de dragul de a fi bifate, notați chiar acum în agendă o cafea cu un om de care vă e teribil de dor. Pe care ați vrea să-l vedeți mai des, dar viața nu vă ajută și vă aruncă în cale tot felul de impuse în loc de liber-alese.

 

Lăsați loc pentru o întâlnire cu cineva pe care ați vrea să-l scoateți la o cafea, dar căruia nu îndrăzniți să-i propuneți ieșirea. Ce aveți de pierdut? O întâlnire care altminteri oricum nu s-ar întâmpla?

 

Viața e prea scurtă pentru relații de complezență care nu lasă loc întâlnirilor cu adevărat semnificative și care ne sufocă din fașă orice posibilitate de a ne face noi prieteni, noi iubiri, noi hobby-uri, de a avea revelații și a marca prime-dăți.

 

Nu avem niciun control asupra morții și a hazardului, dar putem controla ceea ce facem cu timpul pe care-l avem la dispoziție cât suntem în viață.

 

Există o scenă din ”Alice în Țara Oglinzilor” care mă urmărește de când am văzut filmul, când Timpul – interpretat de Sacha Baron Cohen – oprește o inimă, sub forma unui ceas. Închide mecanismul și rostește: „Gata, timpul tău s-a scurs. Sper că l-ai folosit înțelept”.

 

 

Și eu sper asta.