Interviul cu ducii de Sussex, Harry și Meghan, a fost difuzat în America pe 6 martie 2021.

 

Două zile mai târziu, pe 8 martie, printre zecile de rezumate și comentarii la adresa emisiunii lui Oprah, pe feed-ul meu se strecurau știri dintr-un alt registru.

 

Mai mulți prieteni virtuali deplângeau moartea unui tânăr actor, un om pe care nu-l cunoșteam, dar al cărui chip m-a izbit dintr-o poză: un chip vesel, un zâmbet larg, cu gura până la urechi, genul acela de om care râde cu buzele, cu ochii, cu sprâncenele, cu toată fizionomia.

 

Inițial m-am gândit la coronavirus. Oh Doamne, ce tragic ca un băiat așa vesel, tânăr, în putere, să cadă pradă acestei boli. Oare ce alte suferințe o fi avut? Poate diabet? 

 

Rotind cursorul prin lista de noutăți a Facebook-ului, la un moment dat m-a izbit din nou poza lui Ciprian, băiatul care trecuse în neființă.

 

Doar că tonul era complet diferit: „Actorul Ciprian Nemeşiu s-a sinucis în ziua de 8 martie, la 39 de ani”.

 

Deși nu-l cunoșteam, acel titlu m-a pocnit în moalele capului. S-a sinucis? Deci nu a fost COVID, nu a fost cancer, nu a fost o suferință fulgerătoare care să-i încheie în mod nedrept călătoria pe acest pământ. El singur și-a încheiat socotelile cu viața?

 

Sfâșietor de ironic, în următoarele zile, în feed-ul meu au fost predominante două tipuri de postări.

 

Primul tip de postări venea de la oameni care scriau, din suflet, despre Ciprian Nemeșiu.

 

Despre cât de minunat a fost ca om, despre lupta lui tăcută și neștiută cu depresia, despre faptul că prietenii n-au bănuit că în spatele acelui zâmbet se poate ascunde bezna disperării, fiindcă altfel ar fi făcut ceva, orice. S-ar fi dus, l-ar fi luat pe sus, l-ar fi salvat.

 

Al doilea tip de postări era despre Meghan Markle și ipocrizia cu care „îndrăznește să spună că a avut tendințe de suicid”, că „nu-și mai dorea să trăiască” sau că „n-a primit ajutor pentru rezolvarea problemelor psihice”.

 

Auzi tu, ditamai ducesa, suicid. Nuntă regală, casă de 2,5 milioane de lire sterline pe banii britanicilor, lumea la picioare… și suicid. O ipocrită căreia i s-a urât cu binele.

 

În unele cazuri, ambele postări se regăseau armonios în feed-ul aceleiași persoane. Aceiași oameni care loveau în ducesa de Sussex se minunau cum un băiat „atât de vesel” precum Ciprian Nemeșiu ar fi putut face un asemenea gest?

 

O culme a ironiei pe care mulți n-o observă, fiind mult prea prinși în adevărurile și convingerile lor.

 

Când citim că un om s-a sinucis, ne revoltăm, ne luăm de guler cu soarta, ne gândim cum ar fi fost dacă cerea ajutor, cum s-ar fi aliniat planetele, cum s-ar fi făcut lanț uman în jurul lui, cum ar fi fost purtat pe brațe și salvat de pe culmile disperării. Era suficient să spună ceva!

 

Când cineva iese și spune, însă, răspicat, că la un moment dat a avut asemenea gânduri sau că este măcinat de depresie, primul instinct nu este să facem acel lanț uman, nici să-l purtăm pe brațe spre alinare.

 

Ne gândim, în schimb: „Da, siguur! Sunt atâția oameni cu probleme mai mari și taman EL/EA/EI s-au trezit să aibă depresie!”.

 

Trăim într-o societate mult mai pregătită mental și emoțional să deplângă decesul și epilogul problemelor psihice decât să le prevină.

 

Suntem mai împăcați cu ideea de a ne pune poze cu decedatul pe feed, povestind despre cât de minunată a fost trecerea lui prin lume, decât cu cea de a accepta că depresia, anxietatea, problemele psihice sunt o realitate dramatică a secolului în care trăim.

 

Pe Ciprian Nemeșiu nu l-am cunoscut. Nu știam nimic despre el până să-mi apară în feed știrea tristă a trecerii lui în neființă. Am fost însă martoră, la fel ca toată lumea, la un șirag lung de dispariții similare în ultimii 15 ani.

 

Mădălina Manole.

Mălina Olinescu.

Actorul Robin Williams.

Solistul Chester Bennington de la Linkin Park

Solistul Keith Flint de la Prodigy

Designerul Alexander McQueen

Stilista britanică Isabella Blow

Solista Dolores Riordan de la The Cranberries

Actorul Jonathan Brandis, eroul din serialele copilăriei

Caroline Flack, prezentatoare britanică de televiziune, poate cea mai recentă știre de acest gen.

 

Nu mai vorbim despre infamul caz al pilotului german Andreas Lubitz, care s-a sinucis în 2015 prăbușind un avion cu 144 de pasageri în Alpii Francezi.

 

Dar firește că depresia e un moft.

 

În 2016, într-o carte a sociologului Parker J.Palmer, despre care am scris aici, întâlneam acest citat despre depresie:

 

,,De două ori, după vârsta de 40 de ani, am petrecut luni nesfârșite în groapa cu șerpi a sufletului. Unii vizitatori, într-un efort de a mă binedispune, îmi spuneau «E o zi frumoasă. De ce nu ieși puțin la soare și să privești florile? Te vei simți mai bine, cu siguranță». Dar sfatul acesta nu mă făcea decât să mă simt și mai deprimat. La nivel intelectual, știam că ziua era frumoasă, dar nu puteam să experimentez frumusețea respectivă cu simțurile, să o simt în corpul meu. Depresia este starea fundamentală de deconectare, nu numai între oameni, ci și între minte și sentimente. Faptul că mi se reamintea de acea deconectare nu făcea decât să-mi adâncească deznădejdea”.

 

Mi s-a părut cel mai clar mod de a explica cât de greșit ne raportăm noi la depresiile oamenilor din jurul nostru.

 

Cum afirmațiile de tipul „O să fie bine”, ”Înveselește-te”, „Încearcă să ieși din starea asta” nu generează decât disperare, nicidecum nu reprezintă un ajutor real.

 

E ca și cum i-ai spune unui om care zace pe gheață, cu ambele picioare fracturate, „Hai, hopa sus… încearcă să te salți ușor, că trece!”. I-ai spune asta? Nu.

 

În schimb, când cineva vorbește despre depresie pare atât de greu de crezut încât nici măcar nu lăsăm câteva minute-tampon, de gândire și meditație. Nu, instinctiv răbufnim: „Eh hai lasă-mă cu depresiile astea! Că bunica n-a mai avut depresie!”.

 

Sau clasica: „La banii lui, ce motiv are să fie deprimat?”, de parcă chimia creierului ar fi direct conectată la banii din cont. Dacă aș ar sta lucrurile, lista de celebrități pe care le-am enumerat mai sus și care au murit prin suicid datorat depresiei nu ar mai exista. Ar fi toți printre noi, în continuare.

 

Am scris anul trecut pentru Thrive Global România un articol intitulat „Să spui NU MAI POT nu este o rușine” în care am explicat exact de ce raționamentul de tipul „La banii lui/ei n-are de ce să aibă probleme” este doar o mizerie născută din ignoranță.

 

De asemenea, am argumentat că depresia, ca dezechilibru chimic al creierului, a existat dintotdeauna, doar că nu existau metode de diagnostic. Depresia și suicidul se regăsesc inclusiv în literatura română, în celebrul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, pe care toți l-am studiat la școală, dar am refuzat să vedem evidența.

 

Asta scriam în THRIVE GLOBAL:

 

”În plus, un argument pe care îl dau uneori ca răspuns la mitul „strămoșilor care nu știau de depresie” este… Ana din romanul Ion al lui Rebreanu. Cu toții l-am studiat la școală și totuși, în niciun comentariu dintre zecile pe care le-am citit, n-am întâlnit o informație simplă și esențială: faptul că toate simptomele Anei, soția lui Ion al Glanetașului, se potrivesc teribil de bine cu depresia.

 

Deloc întâmplător, după ce în 300 din cele 450 de pagini ale cărții Ana este înfățișată drept o femeie agresată, abuzată, mereu plânsă, stând în tăcere și privind în gol sau abia răspunzând cu voce stinsă urletelor și brutalităților soțului ei, în ultima parte a cărții, Ana se sinucide prin spânzurare, lăsând în urmă un copilaș abia născut. 

 

Chiar și în vremurile în care rasa umană și natura coexistau într-o simbioză totală, oamenii nu erau scutiți de experiențe traumatice și forme de depresie. Faptul că nu erau diagnosticate și tratate nu înseamnă că noi, oamenii secolului XXI, am inventat depresia, pentru că nu suntem la fel de „stoici” precum strămoșii noștri”.

 

Putem să comentăm orice despre interviul celor doi duci de Sussex. Că sunt niște nerecunoscători care vor să dea jos monarhia britanică sau că sunt niște victime nevinovate.

 

Că vor mai mulți bani, faimă sau că își joacă acum capitalul de popularitate. Sau, din contră, că sunt unica șansă a monarhiei la modernitate.

 

Indiferent dacă îi iubim sau ne sunt profund antipatici, nu este dreptul nostru să minimalizăm ideea de luptă cu depresia.

 

E un subiect trecut oricum cu vederea, luat în derâdere și considerat „un moft”.

 

Să o facem încă o dată înseamnă să considerăm că oameni precum Ciprian Nemeșiu, actorul cu zâmbet larg care și-a luat viața, sunt doar niște „răsfățați” cărora li s-a urât cu binele.

 

Aș vrea să vizualizați următorul scenariu, cu ochii minții: un om care se așază pe marginea unei clădiri, privește în jos, în acel hău care nouă, celorlalți oameni, ne taie picioarele de teamă, și pentru care perspectiva de a sări este mai atractivă decât cea de a trăi.

 

Un om pentru care bezna și asfaltul nu trezesc teamă, ci reprezintă salvarea.

 

Credeți că pentru un asemenea om, depresia este un moft? Că un om care are sângele rece să-și ia viața, fiindcă nu se mai simte capabil s-o trăiască, este doar un om fericit, cu mulți bani în cont, care se plictisește pe-acasă într-o zi?

 

Putem comenta ce avem chef despre hainele lui Meghan, despre cât de simpatică sau antipatică ne este și despre câți bani credem că a primit – sau nu – pentru interviu, dar despre sănătatea psihică… să păstrăm tăcerea, dacă nu putem spune nimic bun.

 

Să fim fericiți și recunoscători că NU am trecut prin așa ceva și să nu mai emitem judecăți despre luptele altora. Habar n-avem despre ele și ar fi bine să nici nu avem vreodată.