Te-ai gândit vreodată că în cea mai mare parte a timpului, prin mintea noastră circulă întrebări sau propoziții cu tentă interogativă? De la obișnuitele ,,Cu ce să mă îmbrac astăzi?”, ,,Cât timp mai am să mănânc ceva până începe ședința?”, ,,Oare îmi stă bine haina?”, ,,De ce X nici nu s-a uitat la mine când am apărut în rochia nouă?” până la întrebări care au darul de a ne modela destinul. ,,De ce toate mi se întâmplă numai mie?”, ,,De ce nu reușesc niciodată?”, ,,De ce eu n-am noroc?”. Nu cred că vreunul dintre noi a fost scutit de asemenea întrebări retorice.

Demult, când făceam coaching cu Oana Stoianovici, ea mi-a dat o temă de gândire de la o lecție la alta. Să mă gândesc la cele mai frecvente întrebări pe care mi le adresez și să personific ,,vocea” lor ca și cum ea ar veni din afară, nu din gândurile mele. A fost un procedeu interesant și lămuritor, iar la o analiză mai atentă, mi-am dat seama că vocile mele se numeau, sugestiv, ,,Profesoara”, ,,Arhivista”, ,,Nemernicul” sau ,,Scorpia”.

Oana s-a amuzat copios de denumirile pe care le găsisem, iar eu mi-am dat seama că – prin gura personajelor de mai sus – îmi puneam întrebările cele mai nepotrivite: ,,Dacă iese prost și de data asta?”, ,,Nu vezi în ce hal îți stă ținuta asta?”, ,,Dacă te faci de râs?”, ,,Nu e păcat să pierzi ocazia asta?” ,,Dacă nu mai apare altă oportunitate?”. Nu degeaba coach-ul îmi ceruse să mă dezic de aceste întrebări atribuindu-le unor personaje din afară. Erau atât de răutăcioase încât chiar păreau întrebări venite din afară. Atunci a fost primul moment în care mi-am dat seama de puterea întrebărilor asupra noastră.

La ceva timp după, ascultând un seminar cu Tony Robbins (pe care vi-l recomand oricând pentru mici ,,pastile” de înțelepciune practică), am auzit un lucru care a făcut clic cu ceea ce știam deja de la Oana. ,,Dacă schimbi întrebările pe care ți le adresezi, îți schimbi destinul”. Wow. Sună grandios și, totuși, este extraordinar de logic și de adevărat.

,,Cât trebuie să aștept până să mă descopere și pe mine cineva?”. Nu. Mai degrabă: ,,Cum aș putea să mă promovez astfel încât să fiu mai vizibil și să mă poată descoperi cineva?”. ,,Am oare suficientă experiență?”. Nu. Mai curând ,,La cine pot să mă uit ca să mă inspir și să învăț mai multe într-un timp mai scurt?”. ,,De ce viața mea e atât de goală?” Nici vorbă. Încearcă ,,Ce vreau de fapt de la viața mea?” sau ,,Ce pot să fac ca să nu mă mai simt așa?”.

Tot Tony Robbins spunea, simplu și concis, că ,,întrebările pe care ni le adresăm sunt cele la care primim răspuns”. DOAR întrebările pe care ni le adresăm, nu cele la care avem impresia că ne gândim, dar pe care, de fapt, nu le investim niciodată cu o miză.

Degeaba ne dorim să fim cei mai buni pe domeniul nostru de activitate dacă nu ne întrebăm niciodată, efectiv, ,,Ce pot să fac ca să devin cel mai bun în branșa mea?”. Fără să ne punem în calea unui răspuns concret la această întrebare, nu vom ajunge niciodată acolo.

Dacă ne întrebăm, zilnic, ,,De ce mie nu-mi iese niciodată nimic bine?”, nu vom depăși niciodată această gândire limitativă. Sau, cum Tony Robbins foarte amuzant și elocvent explică: ,,Dacă te întrebi mereu de ce tu nu reușești niciodată să faci nimic, creierul tău va învăța să-ți răspundă întotdeauna prompt: «Pentru că ești un idiot!»”. 

Data viitoare când te plimbi pe stradă, când bei o cafea sau te afli pur și simplu într-un moment de introspecție, încearcă să bagi de seamă care sunt întrebările pe care ți le adresezi în minte. Nu poți să privești oamenii, viața, lucrurile care ți se întâmplă, fără să te întrebi inevitabil lucruri. Iar dacă întrebările încep de cele mai multe ori cu ,,De ce?” sau ,,De ce eu nu?”, ar putea fi un semn că lucrurile nu sunt pe făgașul care trebuie. Am fost acolo, știu.

Toți am făcut măcar odată în viață o noapte albă pentru că aveam nevoie să știm cum se termină o anumită carte. Am urmărit cu sufletul la gură câte un serial ca să vedem ,,cine a comis crima/cu cine rămâne personajul principal/care e secretul?”. Să nu uităm celebrul discurs al lui Kennedy, rămas în istorie. ,,Nu te întreba ce poate face țara ta pentru tine, întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta”. Filozofia din spatele lui e atât de simplă și de atemporală și se aplică la existența de zi cu zi: viața nu-ți datorează nimic, mai bine gândește-te ce poți face TU ca să-ți schimbi viața.

Chiar și în cursul cu Kevin Spacey (despre care am scris AICI și AICI), el spune de mai multe ori că esențialul pentru un bun actor, în momentul în care primește un nou rol, este să-și adreseze întrebările potrivite cu privire la personaj. Întrebări cu răspuns cât mai deschis, cât mai ample, uneori chiar exagerat de ample, în direcții dintre cele mai neverosimile. Numai dintr-o asemenea amplitudine a minții poate ieși ceva extraordinar.

Care sunt lucrurile bune din viața mea, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare?

Ce trebuie să fac concret, în fiecare zi, ca să reușesc să ajung acolo unde îmi doresc?

Ce aș putea să fac, începând chiar din acest moment, ca să nu mă mai simt niciodată cum mă simt în acest moment?

Ce am făcut greșit până acum și n-ar trebui să mai fac pe viitor?

Care este cea mai mare frică a mea și cum aș putea s-o înving?

Ce îmi doresc peste un an/doi/trei de acum încolo?

Cum ar arăta viața mea ideală? Cum aș putea ajunge acolo?

Pentru ce anume îi admir pe X sau Y și ce aș putea învăța de la ei?

Ce nu funcționează bine în acest moment și de ce?

De ce sunt nervoasă azi: ce mă nemulțumește de fapt?

Cum mi-aș dori să fiu la 40 de ani?