LA DOI PAȘI DE MULLINGAR, NOTTARA

 

Un spectacol-bijuterie, despre trăitul la marginea vieții și a fericirii… la doi pași de ea, dar totuși atât de departe…

 

Acțiunea se petrece într-un sat irlandez contemporan, situat la doar 15 kilometri de Mullingar și complet anonim.

 

Nu este celebru pentru nimic și nu e nimic special de văzut acolo, iar viețile celor două familii care locuiesc “gard în gard” sunt și ele, la prima vedere, niște existențe obișnuite, de oameni resemnați cu viața care trece fără a le aduce nimic semnificativ.

 

Cei patru protagoniști – Victoria Cociaș, Cerasela Iosifescu, Ion Haiduc și Andi Vasluianu – joacă magistral și te fac să-ți dorești lucruri pentru personajele lor. Fericire, înțelepciune, iubire.

 

La niciun spectacol nu mi s-a întâmplat să-mi doresc atât de mult ca personajelor să li se întâmple lucrurile pe care și le doresc și pentru care nu au suficient curaj.

 

E un spectacol la care se râde mult și cu poftă, dar care atinge cu tandrețe niște zone vulnerabile ale sufletului.

 

Iar finalul, care te lasă cu lacrimi de fericire, este pur și simplu… perfect.

 

La doi pași de Mullingar a devenit, de la prima vizionare, unul dintre spectacolele mele de suflet și l-aș revedea oricând!

 

ȘASE LECȚII DE DANS ÎN ȘASE SĂPTĂMÂNI, TEATRUL DE ARTĂ

 

“Când te ia cineva de mână, te simți cu adevărat tridimensional”

 

Un spectacol pe care l-aș recomanda tuturor și mai ales celor care au nevoie să CREADĂ că mai au timp, că mai au șanse, că viața încă le mai poate oferi o surpriză plăcută.

 

Mi-am dorit să văd spectacolul pentru doamna Victoria Cociaș, una dintre feblețile mele teatrale, dar revelația serii s-a dovedit a fi George Constantinescu, interpretul lui Michael, pe care nu-l mai văzusem niciodată pe scenă. El fiind, de altfel, fondatorul Teatrului de Artă din București, unul dintre locurile pe care le-am descoperit cu bucurie în ultimii ani.

 

Un spectacol de o imensă tandrețe, Șase lecții de dans în șase săptămâni este povestea întâlnirilor dintre doi oameni singuri. Un profesor de dans care se teme de iubire și o doamnă de 70 de ani care caută să dea sens zilelor ei.

 

Prietenia care se leagă între ei te poartă de la râs la plâns și înapoi, dar mai ales este un gen de poveste care poate mișca, în feluri diferite, toate vârstele și gusturile: e duioasă, tandră, profundă, umană, plină de umor, dar și presărată cu adevăruri despre lume și viață.

 

Un spectacol cum mi-aș dori să fie mai multe, fiindcă oamenii de azi au nevoie de un strop de tandrețe în plus.

 

DURERI FANTOMĂ, TEATRUL DE ARTĂ

 

”Trăsnetul nu lovește de două ori în același loc, nu-i așa?”

 

Cum poate fi atât de frumos un spectacol atât de întunecat? Și totuși…

 

În cadrul de sfârșit de lume al unui depou de tramvai, speranța supraviețuiește doar dacă ești dispus să scoți realitatea din balamale.

 

Universul în care trăiesc Dima, Gleb și Olga este complet opac, redus la nevoi primare și la supraviețuire, dar lumina reușește cumva să pătrundă, chiar și pentru scurt timp.

 

Pătrunde, mai întâi, printr-o poveste de iubire, iar când povestea moare, iluzia ei rămâne, ca un organ amputat care încă zvâcnește, scurtcircuitând realitatea și logica imediată.

 

Durerea fantomă este durerea resimțită în părți ale corpului care nu mai există, iar prezența ei devine, uneori, unicul sens al vieții. Iluzia salvatoare.

 

Dureri fantomă este un spectacol foarte dur și greu, adică exact genul meu de teatru, și îl recomand celor care vor să SIMTĂ lucruri, chiar și când ele rămân ca un nod în stomac și ca o realitate obsedantă.

 

A fost și o surpriză sa o (re)descopăr pe Cristiana Luca, pe care o văzusem în cu totul alt registru în “10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” (despre care am scris aici, la spectacolele din iunie) și care a fost uimitoare.

 

La fel și George Constantinescu – care m-a impresionat teribil de două ori în aceeași săptămână, având în vedere că am văzut „Dureri fantomă” la două zile după „Șase lecții de dans în șase săptămâni” – și Rareș Andrici, pe care l-am văzut prima oară aici, dar îl voi urmări de acum înainte.

 

Cei trei duc, împreună, un spectacol în care tandrețea își croiește loc prin mizerie și brutalitate, iar înțelesurile lui rămân emoții-fantomă care continuă să doară multă vreme după căderea cortinei.

 

ZARURI ȘI CĂRȚI, TEATRUL DE ARTĂ

 

“Dar ce este viața dacă nu o alegere continuă? Eu privesc optimist spre ziua de mâine și am și uitat tot ce am vorbit aici”.

 

Florin Piersic Jr. și Petre Fumuru au o chimie palpabilă pe scenă în această poveste centrată pe dialogul dintre un șef aproape interlop și un angajat incompetent.

 

Oricât de absurdă ar părea, pe alocuri, discuția dintre cele două personaje – un veritabil dialog al surzilor – conflictul celor doi scoate la iveală, cu savoare, toate absurditățile vieții cotidiene, exact așa cum este ea.

 

Și, chiar dacă acțiunea se petrece într-o sală de jocuri, oricine a lucrat vreodată într-o corporație va rezona, într-un fel sau altul, cu dinamica dintre șef și angajat pe care o reflectă cele două personaje.

****

Tot în luna iulie am văzut două premiere inspirate de universul basmelor românești, DE TRECI CODRII (Teatrul Godot) și respectiv LEXICONUL AMAR (Teatrul Odeon), despre care am scris un articol dedicat: Vremea basmelor în teatru: două premiere inspirate de basme românești.