Sincer, urăsc cuvântul „ecologic”, cu prescurtările lui „eco” și „bio”, cred că în lumea în care trăim tot ce putem face este… să facem tot ce putem. Pași mici și gesturi mici, adunate într-o masă critică, pot schimba măcar puțin lumea. 

Sută la sută eco nu trăiește nimeni și chiar nu cred că mai este posibil pe o planetă unde solul, apa, aerul, totul este îngrozitor de poluat. Totuși, ne putem măcar strădui. În cele ce urmează eu nu dau lecții nimănui, doar împărtășesc lucruri pe care încerc să le fac dintr-o responsabilitate față de planetă, combinată cu o dorință tot mai mare de a contribui. Nu pentru că dă bine, ci pentru că trebuie și simt să le fac.

Puteți să rezonați sau nu cu ele, tot ce vă rog este să vă gândiți și poate, numai poate, să le găsiți și voi pe ale voastre.

Eu am început așa:

Am descoperit în vară Biodeck, primul brand românesc care produce ambalaje sustenabile, 100% biodegradabile și compostabile, având la bază plante, mai pecis amidon de porumb sau trestie de zahăr. I-am descoperit într-un articol la Ina și mi-am cumpărat de pe site-ul lor câteva role de saci menajeri și de saci pentru plimbarea cățelului. Ulterior, produsele au intrat în Carrefour, Dedeman, Mega Image-urile care au modul eco și Kaufland Barbu Văcărescu.

 

Fără să știe că sunt și client, cei patru membri ai echipei Biodeck – Maria Desmirean, Tudor Georgescu, Adrian Georgescu și Laurențiu Soare – m-au invitat, ca jurnalist, la un brunch de presă, unde am aflat și povestea lor și originea companiei.

Ideea Biodeck le-a venit în ultima zi a unui festival la mare, după plecarea oamenilor, când tot ceea ce mai rămăsese era un munte de sticle, pahare și paie de plastic. Atunci s-au gândit că un mod de a contracara tonele de plastic care ajung în pânza freatică anual este să ofere o alternativă: să facă ei pungi, saci, pahare, caserole, farfurii și tacâmuri 100% biodegradabile.

Astfel, Biodeck este primul brand românesc care oferă publicului ambalaje sustenabile, ce au la bază plante și care sunt 100% biodegradabile și compostabile, făcute cu o tehnologie cu emisii de carbon cu până la 80% mai scăzute față de produsele din plastic.

Nu le fac reclamă, eram clienta lor de dinainte să aflu cine sunt, dar mi se pare că asemenea inițiative merită promovate cât de mult posibil.

Tehnologia a avansat atât de mult și performanțele produselor de îngrijire din ziua de azi sunt atât de impresionante încât chiar nu mai putem să ne raportăm la vremurile în care „n-aveam altă cale”. Acum chiar avem alte căi, există nenumărate rețete de produse fantastice care nu sunt testate pe animale, care n-au chimicale în exces (fiindcă nu putem vorbi despre ceva fără chimicale 100%) și care sunt mai blânde cu mediul.

Nu sunt încă 100% cruelty-free, încă am produse pe care nu le-am putut înlocui pentru moment, dar în afara lor – și sunt maximum două-trei branduri – încerc să cumpăr cât mai etic. Nu fiindcă scriu pe Facebook după asta sau fiindcă citiți voi într-un articol, ci fiindcă eu, cu mâna pe inimă, chiar cred în asta. Îmi dă senzația că așa, picătură cu picătură, ceva se poate schimba. Și mă puteți considera o idealistă, dar suntem mulți care gândim așa, iar buturuga mică răstoarnă carul mare, după cum am învățat la școală.

Una dintre sursele mele sigure de cosmetice netestate pe animale și mai „curate” este, de un an încoace, Douglas. Pe lângă faptul că au trecut printr-un rebranding care mi-a plăcut foarte tare, au foarte multe linii cruelty-free distribuite exclusiv în magazinele lor. Unele sunt vegane și bio, altele sunt doar cruelty-free, ideea este că sunt făcute cu un strop de grijă în plus la ingrediente și la felul în care acestea sunt testate.

Printre ele se numără Hey Honey, Hej Organic, Daytox (care nu au nici parabeni, coloranți artificiali sau parfum), Pretty Vulgar (unde am găsit probabil cel mai frumos rimel din lume), Teaology (care folosește ceai în loc de apă, în prepararea cremelor) și gama proprie Douglas Essentials, care este netestată pe animale și are unele produse foarte bune.

 

De asemenea, unul dintre brandurile mele de suflet rămâne Yves Rocher, de care m-am îndrăgostit anul trecut, după ce am vizitat sediul din La Gacilly și am înțeles filozofia cosmeticelor vegetale. Tot ei m-au convins să-mi schimb loțiunea demachiantă după 15 ani și iubesc faptul că tot ceea ce fac are și o componentă responsabilă. Am detaliat aici motivele pentru care îmi plac produsele lor, iar dincolo de faptul că folosesc tehnologii avansate pentru a exploata beneficiile plantelor, chiar și ambalajele sunt gândite pentru a avea un impact cât mai redus asupra naturii.

Când eram mică, tata se ducea la piață cu o sacoșă din material textil, o văd și acum aievea fiindcă era nelipsită din buzunarul lui. Abia pe la mijlocul anilor ’90 a intervenit abundența de pungi și punguțe și, odată cu ele, răzbunarea supremă a poporului care, după ani de păstrat în casă un sertar cu pungulițe, le-a avut în sfârșit la discreție.

 

Plasticul e peste tot, suntem sufocați de el la modul figurativ, dar și concret: în oceane au apărut insule de plastic, vietăți mor îngurgitând plastic, iar fiecare obiect din plastic pe care-l adăugăm în viețile noastre înseamnă ceva care se va descompune în peste 1.000 de ani. Dacă ați citit punctul unu, cu sacii din plastic, imaginea muntelui de plastic rămas după orice eveniment public vă este și vouă familiară.

Există atâtea alternative de sacoșe frumoase, din material textil, refolosibile și mult mai cool, pe când plasticul nu are viață și nu face decât să distrugă. Am o sacoșă măricică din pânză pe care o am mereu în mașină, încă una care stă în cuier la intrare, când fug la cumpărături, și încerc să nu fiu niciodată prinsă pe nepusă masă. 

Mie mi-a plăcut foarte mult varianta din imagine de la Romanian Art&Craft, pe care o folosesc masiv. De fapt am o pungă textilă mare, în care mai țin 2-3 mai mici și le am mereu la cumpărături. Răspunsul la „Vreți o punguță?” este „Nu, mulțumesc” și, chiar dacă știu că acum unele pungi de supermarket sunt biodegradabile, de ce să irosim dacă putem să n-o facem? E o mentalitate pe care cei din afară o au încetățenită de multă vreme, iar nouă ne-ar face bine să o învățăm. Pentru noi înșine în primul rând.

Nu râdeți, un obiect atât de mic poate face un rău foarte mare… și chiar îl face. Ca dovadă,  83% din poluarea anuală cu plastic se face cu „microdeșeuri” precum rujurile. Despre „La Bouche Rouge” am aflat dintr-unul dintre blogurile mele preferate, avetisiperoz.ro, al Lianei Popa.

Citiți mai multe la ea, AICI, ideea este că anual sunt aruncate peste un miliard de rujuri, iar „La Bouche Rouge”, pe lângă faptul că nu este testat pe animale și e făcut din ingrediente de calitate foarte bună, vine într-un ambalaj refolosibil, cu refill-uri.

 

Tocul nu este din plastic, există un suport de piele refolosibil, făcut manual într-un atelier din Franța, pe care îl poți grava cu inițialele tale, iar apoi îți comanzi doar refill-urile care vin în carton. Au niște nuanțe superbe de roșu, iar mie unul mi-a ajuns jumătate de an, în condițiile în care este singurul meu ruj și îl folosesc zilnic.

La fiecare ruj vândut, „La Bouche Rouge” asigură asociației Eau Vive Internationale o sută de litri de apă. Și da, nuanțele sunt superbe și calitatea e grozavă, eu nu m-aș mai vedea fără el.

Sincer, a fost lucrul care mi-a schimbat radical viața în acest an. Nu mai rămân niciodată fără apă, nu mai car nimic de la supermarket, nu mai am zeci de sticle sau bidoane de aruncat, doar ridic maneta unui aparat și torn direct în pahar. Eu am ales Edelwasser de la Zepter, unde filtrele se schimbă la șase luni, și sunt foarte mulțumită de el. Există însă nenumărate variante. Indiferent ce ați alege, este un gest de economie și de grijă pentru mediu în același timp. 

Am scris AICI despre faptul că nu folosesc produse elaborate de curățat și în acest moment am doar două produse simple cu care fac am 90% din treaba din casă: oțetul de menaj și săpunul de alep. În materie de detergenți pentru haine și vase, am devenit foarte selectivă și, cu riscul de a părea exagerată pentru unii, nu prea mai folosesc nimic din ce se găsește în comerțul de masă. Nicidecum din „snobism”, ci de nevoie.

 

Totul a început dintr-o nevoie, nu neaparat o dorință: constatam de la zi la zi că reacțiile mele alergice la chimicalele din detergenți se acutizează și ajunsesem la un moment dat să pun rufele la spălat într-o cascadă de strănuturi. Asta nu se întâmplase niciodată până atunci, dar probabil corpul meu a ajuns anul acesta la un asemenea preaplin de chimicale, coloranți și agenți iritanți încât a început să se revolte.

Miraculos, după ce am găsit niște alternative mai blânde, reacțiile au dispărut cu totul. Până acum am încercat doar niște variante de detergent și balsam de rufe, respectiv soluție de vase și de toaletă de la Sodasan, dar există atât de multe branduri certificate pe care le găsiți și la noi încât chiar nu mai e deloc dificil să trăiești altfel. Cât despre rezultate, adică gradul de curățenie al vaselor și al hainelor, acesta este la fel sau chiar mai bun ca înainte.

Anual, se vând 80 de miliarde de piese vestimentare, adică aproape 400% mai mult decât se vindea cu 20 de ani în urmă, la începutul anilor ’90. Ca urmare a acestui fapt, aproape 25% dintre pesticidele și 11% dintre insecticidele folosite la nivel mondial într-un singur an (și pe care noi le considerăm apanajul industriei alimentare) se duc către frumoasa industrie care ne umple dulapurile cu haine chiar și mai frumoase.

 

Ce este și mai trist: din aceste 80 de miliarde de piese vestimentare, volum aflat în continuă creștere, ponderea produselor realizate sustenabil – reciclate, organice, fără chimicale, fair-trade și așa mai departe – a rămas constantă în ultimii 20 de ani. Sunt lucruri pe care le-am aflat acum doi ani, dintr-un documentar făcut de C&A alături de Alexandra Cousteau, nepoata celebrului Jacques Cousteau.

Eu una cumpăr tot mai puțin și mai „țintit” în ultimii ani, dar nu e vorba despre filozofia mea de shopping aici, ci despre faptul că suntem generațiile care irosesc mai mult decât toate cele de dinainte. Ne ajută și tehnologia, care ne oferă acces rapid și ieftin la orice, dar răspunderea se află în cele din urmă la noi. E vorba de a nu mai cumpăra din impuls, la cantitate, fără să ne intereseaze în ce condiții se fac lucrurile pe care le achiziționăm.

De câțiva ani cumpăr puțin și mă uit mai des la inscripțiile de pe etichete. Sustenabil în modă înseamnă cât mai „curat” și cu urme cât mai mici lăsate în natură: aer, apă și sol. Când începi să intri în amănunte, realizezi că sustenabilul este singura cale, fiindcă „normalul” a devenit deja anormal. Exact ca la mâncare: ceea ce numeam acum 30 de ani MÂNCARE pur și simplu a devenit acum „mâncare bio/eco/organică”, fiindcă mâncarea normală este doldora de chimicale.

La haine, bumbacul normal, cel care n-are etichetă „bio/eco/organic”, este în cele mai multe cazuri un bumbac puternic chimizat: modificat genetic pentru a rezista la dăunători și stropit din plin cu insecticide și pesticide. Toate se duc în sol și în fibrele hainelor pe care le purtăm noi cu mândrie după aceea, nu mai zic că se folosesc cantități imense de apă pentru a dilua și clăti substanțele. Firește că nu putem schimba lucrurile de mâine, dar putem fi mai atenți la ceea ce consumăm.

La începutul anului scriam aici despre faptul că inclusiv branduri accesibile precum C&A și-au impus o filozofie mai aspră în relația cu mediul. Spre exemplu, C&A vrea ca până în 2020 să folosească 100% bumbac organic în colecții, anul acesta au scos prima pereche de jeanși sustenabili sută la sută și sunt nenumărați producători de nișă care au de asemenea produse bune și blânde cu mediul. Trebuie doar să consumăm mai puțin și mai înțelept, chiar și efortul minim al unei selecții mai dure poate face o mare diferență.

Eficientizarea vieții nu e o chestiune de economisire, ci de supraviețuire. Nu o facem doar ca să salvăm bani, energie și timp, ci pentru a ne bucura mai mult noi de… noi. Și, un principiu în care cred, pentru a lăsa cât mai puține lucruri urâte în urmă.

La începutul anului, făcând un interviu cu un chef japonez de sushi, el mi-a spus ceva care a venit ca o concluzie la tot ceea ce am făcut, instinctiv, în ultimii ani. Ca și cum ai pune acoperișul pe o casă pe care ai construit-o: „Scopul numărul unu în viața unui japonez este să nu deranjeze pe nimeni. Mediul, oamenii, viața. Nu arunci gunoi, nu vorbești tare ca să nu-l deranjezi pe cel de lângă tine, nu lași lucruri urâte în urmă”.

Cred că partea cu reciclarea se integrează bine la capitolul nelăsatului de lucruri urâte în urmă, iar în ziua de azi este mai simplu ca oricând. Putem recicla orice, de la baterii și aparate electrocasnice (pentru care există RoRec) și până la aparent banalele capsule de cafea, din care cei de la Nespresso m-au învățat anul acesta că se pot face o multitudine de lucruri, de la pixuri la biciclete. Ideea este să nu irosim, ci să refolosim, iar în mod ideal – cel puțin cum mi-am propus eu – să avem cât mai puțin gunoi care să trăiască mai mult decât o vom face noi.