Despre tot ce-i fin și fain

Adevărurile și regulile mele despre influencing, conținut și comunitate

By 31 ianuarie, 2021Myself
read time 10 min
 
31 ianuarie, 2021

Adevărurile și regulile mele despre influencing, conținut și comunitate

În cadrul ediției 2021 a ”Content Creators Conference”, organizată de revista Biz, am ținut o prezentare despre relațiile pe alocuri complicate ale unui creator de conținut cu comunitatea lui, cu brandurile și… cu sine însuși.

by

Nu mă consider un influencer.

 

Nu-mi place această titulatură în forma în care este ea „practicată” în ziua de azi și am scris mai demult un articol despre ce cred eu că ar trebui să fie un influencer: „Să fii influencer înseamnă să crezi cu adevărat în niște lucruri pe lumea asta”.

 

Pentru mine, influencerul în accepțiunea lui curentă este un fel de celebritate online, pe care o urmărești pentru că ți se pare cool și pentru că imaginea ei are un magnetism asupra oamenilor și „vinde”.

 

Da, un influencer vinde o imagine.

 

Deși mult mai puțin „sexy” ca sonoritate față de cuvântul „influencer”, prefer titulatura de „creator de conținut”. Mă regăsesc în ea fiindcă tot ce fac eu este mai mult despre conținut decât despre mine ca persoană.

 

De asta platforma pe care citiți acest articol se numește Fine Society și nu „Diana Cosmin punct ro”.

 

Dacă influencing-ul este în primul rând despre imagine, conținutul – așa cum îl văd eu – este despre un talent, o abilitate, un „skill”.

 

Oamenii care mă urmăresc o fac pentru conținutul pe care-l ofer, nu pentru a vedea poze cu mine.

 

Când m-am apucat eu de scris, cu aproape 20 de ani în urmă, profesia pe care o practicam și la care visam se numea jurnalism.

 

Ulterior, odată cu evoluția online-ului, a început să se numească, pe alocuri, și blogging sau vlogging.

 

După care a început epoca influencerilor și toată lumea, la grămadă, a devenit influencer.

 

Oricine avea o comunitate mai mare sau mai mică primea această etichetă. Jurnaliști, bloggeri, vloggeri, fotografi, producători video, vedete de Instagram… toată lumea.

 

Fenomenul influencing-ului a luat-o razna pe alocuri și, în ultimii doi ani, exact ca un elastic pe care-l tragi prea mult într-o parte și apoi sare în extrema cealaltă și te lovește peste ochi – lumea a început să se sature de el.

 

Pentru că influencerii cu comunitățile cele mai mari au devenit vedete în toată regula, cu atitudine și cu onorarii proporționale statutului, lumea a început să se întrebe „Ce fac ei de fapt?”.

 

Dacă la vedetele „clasice” răspunsul era „Cântă, dansează, joacă în filme, apar la TV”, în online încă domnea o nebuloasă.

 

”Ce fac influencerii de pe net în afară de poze frumoase și reclame la produse? Cu ce se ocupă ei?”.

 

Este o întrebare pe care am auzit-o și eu de multe ori, de la oameni care – aflând că am un site și că sunt oarecum în temă – mă rugau să le explic ce fac „influencerii ăia”?

 

Influencerii au fost asimilați progresiv cu „unii” care nu fac nimic, doar se pozează, vând produse (sau încearcă) și vor tratament preferențial peste tot.

 

Cu siguranță și aici există extreme, atât în judecata colectivă cât și în cazurile concrete, dar undeva trenul a sărit de pe șine.

 

Eu, care de la bun început NU am vrut să fac parte din el, m-am dat jos de multă vreme.

 

De câte ori cineva mă prezenta ca fiind „influencer”, îl corectam delicat. „Jurnalist”. Sau „Blogger”. Dar nu influencer, hai să nu folosim acest cuvânt.

 

Pentru mine, e un cuvânt GOL.

De asta, când a apărut terminologia de ”creator de conținut”, am îmbrățișat-o cu ambele mâini.

 

Dacă influencing-ul este despre A FI, statutul de creator de conținut este despre A FACE.

 

CE ȘTII SĂ FACI?

 

Mă bucur că ne întoarcem încetul cu încetul la ideea de CONȚINUT, spre deosebire de cea de INFLUENȚĂ, dar chiar și așa… dacă mă întreabă cineva cu ce mă ocup, răspunsul meu este simplu.

 

Sunt un OM CARE SCRIE.

Nimeni nu a crescut dorindu-și să devină „influencer” sau „creator de conținut”, dar toți aveam un vis sau un talent, iar al meu era să scriu.

 

Ca o dovadă în plus că, în ceea ce mă privește, CONȚINUTUL primează, în primii doi ani de Fine Society am făcut și muncă de ghostwriting.

 

Pentru că nu voiam să fac vreun compromis legat de proiectele pe care le accept pe site, am preferat să am un venit stabil din scris pentru alții, iar la mine pe platformă să scriu doar ce vreau eu și cum vreau eu.

 

Practic, am creat conținut  pentru platformele de lifestyle ale unor branduri mari, care aveau nevoie de articole bine-scrise pe anumite teme. De la importanța apei pentru sănătate până la prezentări cât mai simple ale unor produse complicate, am scris mult și am învățat mult în acea perioadă.

 

Chiar dacă nu-mi vindeam semnătura sau imaginea, îmi vindeam o abilitate.

 

Ulterior, în jurul Fine Society s-a strâns o comunitate frumoasă și bine-sudată, formată din oameni care au răbdare să citească articole lungi, să dezbată cu mine, să râdem împreună și să descoperim lucruri împreună.

 

Fiind conștientă DE CE mă urmăresc acești oameni, am pornit de la o premisă de bun-simț: să le ofer un conținut de calitate, onest și să nu le „bag pe gât” lucruri în care nu cred, doar de dragul unui parteneriat cu un brand.

 

Un simplu „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

 

În postura de cititor, renunțasem în trecut la unii influenceri pe care-i urmăream fiindcă tot conținutul lor ajunsese un șirag de reclame. Nu voiam să ajung și eu așa.

 

ADEVĂRUL MEU DESPRE COMUNITATE

 

La toate conferințele, evenimentele și mesele rotunde la care am fost, toate dedicate industriei noastre, un lucru m-a enervat teribil de fiecare dată.

 

Am asistat la nenumărate paneluri, dezbateri și studii de caz despre cum ar trebui să lucrăm cu brandurile, cum să le integrăm mesajele cât mai firesc în activitatea noastră, cum să le asigurăm un reach cât mai bun și conversie cât mai mare.

 

Dar de prea puține ori – ca să nu zic niciodată – nu am auzit vorbindu-se despre COMUNITATE.

 

Ce vor oamenii care ne urmăresc pe noi, jurnaliștii, bloggerii, vloggerii, influencerii sau orice om fi noi? De ce ne urmăresc?

 

Am audiat dezbateri despre „metrici” de performanță pentru branduri, dar nu am auzit pe nimeni spunând: ”Hei, dar hai să vorbim un pic de următorul metric: TIMPUL pe care comunitatea ni-l alocă, versus ceea ce îi oferim noi la schimb”.

 

Îi oferim ceva?

 

Eu am un principiu simplu: vreau ca, în momentul în care cineva iese de pe acest site sau de pe oricare dintre canalele mele de comunicare, să simtă că a primit ceva în schimbul timpului investit.

 

Că nu a fost timp irosit, aruncat în vânt.

 

 

Facem glume despre celebra frază a influencerilor: „Mulți m-ați întrebat despre…”, care precede multe reclame sau plasări de produs.

 

Dar, la drept vorbind, despre ce ne întreabă oamenii? Care sunt dilemele lor? Care sunt curiozitățile lor? Cele reale, nu cele inserate pentru sponsori.

De multe ori am auzit următoarea urare, de la oameni cu cele mai bune intenții în ceea ce mă privește: ”Îmi place conținutul tău și îți doresc să ajungi la 100.000/200.000/x sute de mii de urmăritori”.

 

Deși le mulțumesc din inimă tuturor celor care nutresc asemenea gânduri, răspunsul meu – sincer și no bulls**t – este: Nu, mulțumesc.

 

Serios, chiar nu vreau să ajung la sute de mii de urmăritori sau să devin mainstream.

 

Sunt o nișă și îmi place acest statut. Lucrez doar cu brandurile care-mi plac, scriu doar despre ce îmi place și am timp să vorbesc cu oamenii care-mi oferă din timpul lor.

 

Nu aș putea gestiona un volum mai mare de comentarii, mesaje sau de atenție orientată înspre mine. Nici nu am timp de mai multe proiecte sau de mai mult conținut decât fac deja.

 

Mă cunosc bine și îmi place punctul în care mă aflu.

 

Sunt un „one woman show”, o introvertită, un om care scrie. Nu visez să fiu vedetă. No, thanks.

ADEVĂRUL MEU DESPRE BRANDURI

 

Fără relația cu comunitatea, relația cu brandurile este inexistentă.

 

Da, toți oamenii care activează în această industrie trăiesc din ea, au nevoie să-și plătească facturile și să-și facă mici bucurii. Ar fi ipocrit să spunem altceva.

 

Doar că, în absența unei comunități care să ne acorde atenție, brandurile ar dispărea în secunda doi. Puf! S-au dus!

 

Ceea ce am scris în acest slide din prezentarea mea este complet adevărat, în ceea ce mă privește:

 

 

Tocmai pentru că activăm într-o industrie nouă, care-și scrie regulile în timp real și unde nimic nu-i bătut în cuie, cred că ar trebui să ne facem fiecare propriile reguli.

 

Cele de mai jos sunt regulile mele în raport cu brandurile și cu comunitatea.

 

Sunt atipice și probabil fix din cauza lor nu voi ajunge niciodată mainstream, ceea ce e absolut perfect.

 

Regula personală nr.1:

Nu mi-e teamă să spun NU

 

Brandurilor. La ele mă refer.

 

Am observat că e dificil pentru mulți oameni să spună NU unei propuneri atractive. „Dacă brandul X îmi oferă suma Y… cum să refuz? Dacă a doua oară nu mai vine la mine?.

 

Ba da, o să vină, dacă e brandul potrivit. Dacă nu… drum bun!

 

De-a lungul vremii, am refuzat zeci de propuneri de colaborare și am mailuri care dovedesc asta și oameni care știu asta. Nu sunt „povești vânătorești”.

 

De fiecare dată, am argumentat cu idei simple: nu folosesc brandul respectiv, nu e potrivit pentru mine, nu mă regăsesc în campania respectivă (da, se întâmplă), nu cred că se potrivește comunității mele și ar fi ca un glonț tras în gol sau… sunt prea mulți oameni implicați în campanie.

 

Mi s-a întâmplat să primesc propunerea de a scrie despre un produs interesant, dar pe care îl văzusem deja la atâtea persoane în online încât mă săturasem de el dinainte de a-l testa. Așadar am considerat că nu mai pot veni cu nimic nou și am zis pas.

 

De fiecare dată, NU-l meu nu a însemnat o ușă trântită. A fost un dialog, oamenii au înțeles și în cele mai multe cazuri au revenit ulterior cu alte propuneri, mai potrivite pentru mine. Unele chiar s-au concretizat ulterior în proiecte frumoase și coerente.

 

Cea mai periculoasă spirală, din punctul meu de vedere, este cea a „DA”-ului fără discernământ, fiindcă te face să pierzi rapid contactul cu realitatea și cu comunitatea. Ai impresia că orice „merge”, fără consecințe.

 

Eu mă gândesc inclusiv așa: fiecare proiect pe care-l fac e ca o piesă dintr-un portofoliu care se sapă-n piatră. Nu-l mai pot da înapoi, nu îl mai pot șterge. E o asociere pentru totdeauna.

 

Mi-o doresc? Chiar merită? Mi-o pot asuma pentru totdeauna?

 

Regula personală nr.2:

Cred în raportul „conținut versus reclame”

 

Nu am citit nicăieri despre asta, dar mi s-a părut logic și de bun-simț: dacă într-o lună am, să zicem, cinci parteneriate cu diferite branduri, trebuie să am cel puțin de trei ori mai multe articole și postări fără nicio afiliere de brand.

 

Chiar dacă nu colaborez decât cu branduri care mi se potrivesc și care îmi plac cu adevărat, proiectele plătite rămân proiecte plătite și sunt un conținut minoritar în economia site-ului. Sau eu așa îmi doresc să fie.

 

În momentul în care reclamele ajung mai numeroase decât conținutul neplătit, eu cred că există o problemă, indiferent de canalul despre care e vorba.

 

Regula personală nr.3:

Nu fac giveaway ca să-mi cresc comunitatea

 

Mereu am fugit de ideea de giveaway și, cu excepția unei cărți despre Chanel, a unei păpuși de porțelan și a unor bilete la teatru, în primii trei ani de Fine Society am refuzat ferm orice propunere.

 

De ce? Pentru că asociam giveaway-ul cu metodele de creștere a numărului de urmăritori.

 

„Poți câștiga produsul X prin tragere la sorți, dacă dai tag la X prieteni, dai share de Y ori și dai like la Z conturi”. Nu îmi mi doream asta și nici nu-mi plăcea metoda în sine.

 

Până anul trecut când, probabil având mai mult timp la dispoziție pentru meditat, mi-a venit o idee: dar dacă aș face giveaway nu pentru a atrage alți urmăritori, ci pentru a-i premia pe urmăritorii actuali?

 

Ca un fel de recompensă pentru oamenii care mă urmăresc și care sunt prezenți zilnic pe site și pe canalele mele de comunicare.

 

Prin urmare, giveaway-urile mele sunt strict pentru cei care mă urmăresc deja și premiază mereu un răspuns interesant sau util. Nu sunt cu tragere la sorți, ci sunt menite să stimuleze un dialog real.

 

La unul dintre giveaway-urile din 2020, realizat alături de Nespresso, răspunsurile au fost atât de interesante încât au născut un articol de sine-stătător: „30 de idei de sustenabilitate și de trăit frumos de la comunitatea Fine Society”.

 

Prefer să cresc cu 10-20 de urmăritori pe lună, dar care vor realmente să mă urmărească și care vor fi activi pe contul meu, decât să atrag doar „cifre”, oameni dornici să câștige un anumit premiu surpriză.

Regula personală nr.4:

Nu fac bartere

 

Repet, astea sunt regulile mele, iar mie nu-mi place ideea de barter.

 

Vrea cineva să facem un proiect și îmi place brandul respectiv, mi se potrivește și e în spiritul site-ului? Minunat, convenim un onorariu și cu banii respectivi îmi cumpăr eu ulterior ce vreau. Dar bartere nu fac.

 

Barterul este, în viziunea mea, termenul care a erodat din interior această industrie în ultimii cinci ani și a dus-o într-un derizoriu.

 

Totul se face pe barter: de la vizite la restaurant, servicii de spa sau chirurgie estetică până la nunți și botezuri. Totul.

 

Dacă există un lucru pe care îl detest, acela este să postez despre un loc în care mă duc pe banii mei și să primesc un comentariu de tipul „Eh lasă că știu că e barter, toți influencerii se duc pe barter peste tot”. 

 

Ei bine nu. Eu nu. Dar hei, eu nu sunt influencer.

 

Dacă mă duc la o sală de fitness, la un restaurant, la un hotel sau la un salon de cosmetică, mă duc pe banii mei, pe care-i fac din alte proiecte cu onorariu clar, denominat în bani, nu în produse.

 

Am primit sute de propuneri și invitații de-a lungul vremii: la tratamente spa, la chirurgie estetică (da, nu râdeți), la restaurante, la diferite hoteluri din țară, la săli de fitness.

 

Le-am mulțumit tuturor și le-am spus ceea ce am scris mai sus. Nu fac barter.

 

Dacă îmi place un loc sau mă interesează, mă duc în postura de client.

 

Singurele invitații pe care le accept de fiecare dată cu plăcere sunt press-trip-urile pe diferite teme, care sunt o experiență jurnalistică în sine.

 

În press-trip-uri am cunoscut oameni extraordinari, m-am împrietenit cu colegi de breaslă sau i-am descoperit într-o altă lumină, am avut acces la locuri și informații disponibile doar prin resorturi jurnalistice.

 

Press-trip-ul este o unealtă de jurnalism și este una dintre cele mai frumoase părți ale meseriei noastre. E despre interacțiunea și energia comună a unui grup de oameni din aceeași breaslă.

 

În rest… dacă sunt în vacanța personală, la un restaurant, la Pilates, la spa sau oriunde altundeva… puteți fi siguri că sunt cumpărate pe banii mei, făcuți tot din scris. Nu sunt bartere.

 

Regula personală nr.5:

Nu accept lucruri gratuite de la mici antreprenori

 

În anii mei de scris pentru reviste, am avut ocazia să cunosc din interior antreprenoriatul românesc, mai ales pe zona de design de modă sau de produs.

 

Știu ce eforturi, uneori supraomenești, fac designerii români pentru a supraviețui chiar și în timpuri normale. În această perioadă complicată, lupta e chiar și mai dificilă.

 

Prin urmare, am un principiu simplu, de ani de zile: când un mic-antreprenor îmi scrie că vrea să-mi trimită (chiar și cu cele mai bune intenții!) o rochie, o bijuterie, un obiect, ceva făcut de el, îi mulțumesc din inimă și… refuz elegant.

 

Îi spun că regula mea este să fiu clientul brandurilor românești care-mi plac și că, dacă voi găsi ceva care să-mi atragă atenția, voi cumpăra direct.

 

Între timp, voi arunca o privire pe platforma lui și, dacă-mi place estetica, voi da de veste pe Instagram sau pe site-ul meu.

 

Așa am descoperit multe nume interesante, de la care ulterior am cumpărat lucruri sau cu care am făcut inclusiv povești pe site.

 

Nu îi blamez sub nicio formă pe cei care acceptă ofertele, doar că eu nu mă simt confortabil să primesc rochii, pantofi sau alte obiecte ca să promovez niște oameni care oricum au nevoie de tot ajutorul pe care-l pot primi.

 

Poate sunt ciudată, dar îmi asum.

 

Și, apropo, ambele piese vestimentare purtate la conferință (în poza de la începutul articolului) sunt de la branduri românești: sacoul de la Pudra și pantalonii de la Garderoba Capsulă by Mariana Romanică.

 

Ambele cumpărate de mine, fiindcă mi-au plăcut.

 

Regula personală nr.6:

Nu totul este de vânzare

 

Serios, chiar nu e de vânzare.

 

Dacă îmi place un lucru, un loc, o persoană, orice… voi povesti despre ea. Nu am nevoie de o ofertă financiară pentru asta, nu am nevoie să negociem un buget sau o colaborare. Nu totul e de vânzare.

 

Esența muncii mele este conținutul de calitate (așa cum văd eu calitatea) și ca să pot să susțin ceea ce-mi place mie mai mult, adică scrisul, fac proiecte cu branduri care-mi plac. Dar nu invers.

 

RELAȚIA CU PROPRIA PERSOANĂ

 

Un om care creează conținut ar trebui să aibă niște lucruri în care crede, niște curiozități și niște interese.

 

Acestea sunt, în fond, elementele care cristalizează în jurul lui comunitatea.

 

Pasiunile și interesele evoluează în timp și se presupune că și conținutul evoluează odată cu ele.

 

Totuși, de multe ori e mai tentant să scrii „despre ce se cere” sau „ce face trafic” decât despre lucrurile care te interesează cu adevărat. Fie pentru că pare mai simplă prima variantă, fie de teamă să nu-ți pierzi publicul sau partenerii publicitari.

 

Când am început Fine Society, eram abia în etapa zero a procesului meu de simplificare și minimalism. De atunci încoace, am scris zeci de articole pe tema asta și la un moment dat chiar mă gândeam: „Oare nu e prea mult? Oare toată lumea e interesată de simplificare?”.

 

Apoi m-am gândit: „Hei, dacă asta e preocuparea mea acum, o să scriu despre ea. Va ajunge la cine trebuie, într-un fel sau altul”.

 

Ca dovadă, în fiecare zi primesc cel puțin zece mesaje exact despre asta, deși e un subiect deloc „sexy”. Adică nu e despre ce să cumperi, despre noutăți și despre lucruri strălucitoare, e despre cum să NU cumperi, să NU consumi inutil și să NU te arunci la shopping de impuls.

 

Primul meu articol din acest an a fost despre faptul că în 2021 voi cumpăra doar 11 obiecte vestimentare (de la haine la pantofi și accesorii).

 

La prima vedere, cu siguranță nu este cea mai atractivă invitație nici pentru branduri. Cineva care spune să consumăm mai puțin, să cumpărăm mai puțin? Hm, nu mersi.

 

Și totuși, eu asta cred.

 

Ca dovadă, brandurile cu care am un parteneriat sunt cam aceleași de ani de zile, semn că poți să scrii despre lucruri în care crezi cu tărie, inclusiv „mai puțin sexy”, și să ai oameni care înțeleg mesajul și care te susțin.

 

Altfel spus, oameni care cred în conținutul tău.

 

Oricum ar fi, de la un punct încolo nu ai cum să scrii după trenduri, după trafic, după ce ai văzut că „prinde” sau după ceea ce „se cere”.

 

Scrii ce simți, îți asumi și „hope for the best”.

 

 

Foto principal: BIZ.

Foto secundare: slide-urile mele din prezentarea de la „Content Creators Conference”

6 Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.