Nu voi uita niciodată începutul pandemiei fiindcă s-a întâmplat pe 11 martie 2020.

 

De ziua mea de naștere, adică.

 

Eram în cafeneaua de la Hilton, doar trei oameni într-o încăpere goală, suspect, dezolant de goală. Parcă și strada Episcopiei era pustie, nu vedeam oameni, nu mai treceau mașini ca de obicei, totul era pe slow-motion.

 

Ca într-un film SF, despre realități distopice sau despre invazia unor zombie.

 

La un moment dat, unul dintre noi trei a citit știrea pe Facebook: s-a declarat oficial pandemie. Intrăm în lockdown.

 

Din acea zi, noțiuni precum lockdown, distanțare socială, stare de urgență și altele asemenea ne-au intrat în vocabularul uzual.

 

Și, în vâltoarea acelei disperări și confuzii, eu una am avut speranțe mari. „Naivități” le-aș spune acum.

 

Am scris atunci un articol numit „Coronavirusul va trece, dar noi nu vom mai fi aceiași”. Am crezut fiecare cuvânt din el și nu doar eu, ci și cei aproape 300.000 de oameni care l-au citit.

 

A fost un articol viralizat și sunt convinsă că fiecare om care a dat share sau like a zis, în sinea lui, „Da, domnule, e o perioadă infectă, dar ieșim noi la liman! O să învățăm ceva din asta!”.

 

La un an distanță, eu una consider că am învățat multe din pandemie.

 

Mi-am dus minimalismul la nivelul următor, adică am înțeles cât de puține lucruri îmi trebuie.

 

Am devenit mai selectivă, mai circumspectă, mai „scumpă” în raport cu timpul și energia mea. Am devenit mai „stoică” în multe privințe, m-am călit, mi-am explorat butoanele emoționale.

 

A fost o perioadă grea și o școală prețioasă.

 

Și totuși, când ies pe stradă în fiecare zi și privesc în jur, realizez că prea puține lucruri s-au schimbat la nivel de mentalitate. Sau dacă s-au schimbat, nu s-au schimbat în bine, ci în rău.

Și atunci mă gândesc la articolul meu și îmi vine să râd. Cu amărăciune.

 

Dacă pandemia a scos ceva din noi, acel ceva a fost urâtul. A fost ca o tornadă care ne-a luat pe sus și ne-a inundat lumea, ridicând cu valurile ei și gunoiul de sub preș. Gunoi care acum plutește, în văzul lumii.

 

Speram că vom deveni mai buni și mai blânzi?

 

E suficient să ieși în trafic și să vezi furia cu care oamenii își îndeasă pumnii în claxoane, ura cu care scot capul pe geam și înjură, lipsa de răbdare, de empatie, mai acută ca oricând.

 

Speram că perioada de lockdown ne va face mai înțelegători față de oamenii cu depresie, cu anxietate?

 

Am scris AICI despre asta și despre felul în care gestionăm ideea de depresie, anxietate sau problemele mentale ale altora. Departe de a fi înțelegători, suntem mai drastici ca oricând în judecarea altora și în etichetarea probemelor lor, prin prisma noastră.

 

Doar problemele noastre sunt mari, ale altora sunt neglijabile, fiindcă ei o duc mereu mai bine.

 

Speram că ne va face mai solidari?

 

Eu una am simțit, la început, un fel de „Hai să strângem din dinți împreună”.

 

Solidaritate cu medicii, oameni care duceau mâncare celor din linia întâi, donații de măști, campanii, entuziasm și elan de schimbare. Oameni care susțineau afaceri mici, care cumpărau vouchere, care alegeau să se ajute reciproc.

 

Între timp, acel elan s-a risipit complet.

 

Dacă te uiți la comentariile pro și contra vaccinare e suficient să vezi polarizarea societății și faptul că pandemia nu doar că nu ne-a unit, ne-a scindat brutal în două tabere care se detestă.

 

În comentariile pro și contra orice, oamenii nu dezbat concepte, ci se atacă și se insultă reciproc. La fel și breslele, industriile, actorii economici între ei: cine a fost mai norocos, cine a fost mai asuprit, cine a resimțit mai mult lovitura pandemiei? 

 

Solidaritate? Ce glumă bună.

Speram că vom prețui mai mult relațiile interumane?

 

În loc de asta, doar ne e mai frică de oameni și am devenit mai paranoici când cineva strănută în metrou. 

 

Din pandemie, rămânem cu amintirea rețetelor de banana bread, cu Bocelli care a cântat Ave Maria singur în piața Domului din Milano, cu Paștele sărbătorit pe Zoom și cu orele de făcut ordine în debarale și de dat cu aspiratorul.

 

Rămânem cu niște poze pe Instagram în care toți eram în halat și pijamale sau cu perna prinsă cu o curea în jurul mijlocului, conform unui challenge de Tik-Tok.

 

Poate sunt eu pesimistă, dar nu văd acea schimbare palpabilă, nu o simt plutind în aer, nimic nu indică spre ea.

 

Din contră, pandemia ne-a adâncit și mai mult în mizeria noastră de sub preș. Care ne-a intrat în păr, în haine, în tot. Nu mai e sub preș, e în noi toți.

 

Și nu, nu mă așteptam să fim cu toții o mare horă fericită și un cântecel vesel să cântăm, e normal să se ascută unele instincte de supraviețuire în perioade de criză.

 

Mă așteptam, în schimb, măcar la niște bilanțuri. La niște momente de oprit în loc și de reconsiderare a ceea ce facem, a felului în care o facem, a priorităților.

 

Mă așteptam să ne gândim, că tot am avut timp berechet să ne gândim, și să ajungem la concluzia că felul în care am trăit până acum nu e cel mai bun, că avem lucruri de aflat sau de învățat. Că nu suntem așa atotștiutori cum ne credeam.

 

Dar nu, asta nu s-a întâmplat. Nici pe departe. Ne-am adâncit în aceleași metehne dintotdeauna.

 

Fără să vreau să fiu rea, m-am resemnat cu gândul că mentalitatea noastră asta este.

 

Am înțeles că noi, ca est-europeni, așa suntem și așa am fost, de-a lungul istoriei: avem plăcerea hulpavă de a diseca și de a cârcoti, suntem rapizi în a-i judeca pe alții, rigizi în a accepta orice nu face parte din experiența noastră directă sau ceea ce nu seamănă cu ce ni s-a spus nouă acasă, în familie.

 

Suntem mai cruzi și mai înfipți în convingerile și adevărurile noastre. Nu avem abilități organizatorice, ne place haosul, dar și „spontaneitatea” înțeleasă ca lipsă a oricărei pregătiri sau anticipări. Ăștia suntem.

 

Nu cred că e o chestiune românească, ci mai degrabă una est-europeană.

 

Într-unul dintre serialele urmărite în pandemie, unul dintre personaje era din Ucraina și vorbea la un moment dat exact despre mentalitatea estică. Era o femeie de aproape 40 de ani, care se temea să le spună părinților că se recăsătorește și că e însărcinată.

 

Fiindcă „ce-o să spună lumea”, fiindcă „face de rușine familia”, fiindcă „are o vârstă”, fiindcă „el e străin” și alte lucruri din același registru.

 

În timp ce femeia îi explica angajatorului ei din film cum e mentalitatea în Ucraina, am avut un „deja-vu”. Descria perfect orice țară din fostul lagăr sovietic, inclusiv pe noi. Fără răutăți, doar cu multă luciditate.

 

Aceștia suntem.

 

A fost o revelație tristă, dar și eliberatoare.

 

Concluzia mea principală din pandemie este că tot ceea ce putem face se restrânge strict la bubble-ul din jurul nostru.

 

La „bula” noastră, mai mică sau mai mare: familie, prieteni, colegi, oamenii pe care îi urmărim pe rețelele sociale și care ne urmăresc și ei.

 

Poate la un moment dat mai multe „bule” se vor uni. Sau poate nu. Dar asta nu depinde de noi.

 

Sunt mai optimistă ca oricând în privința exemplului personal și mai pesimistă ca oricând în legătură cu schimbarea reală a societății în ansamblu.

 

Sunt sigură că fiecare dintre noi poate face mult bine în jur, în imediata apropiere. Și acolo chiar poate influența ceva în bine, indiferent că e vorba despre relația cu vecinii din bloc sau cu o listă de 5000 de prieteni de Facebook.

 

Dar atât. Din păcate, doar atât.

 

Sau poate nu e cazul să spun „din păcate”, poate că asta e tot ce putem spera oricum și am fost noi cu adevărat naivi când ne-am imaginat că schimbarea ar putea fi mai mare, radicală, notabilă, peste noapte.

 

La fel am sperat și la Colectiv, ca moment de conștientizare radicală la nivel social. Șanse pierdute, irosite, risipite.

 

Probabil am fost naivi, da. Eu una sigur am fost.

 

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.