Despre tot ce-i fin și fain

În viață, toți suntem păstrătorii a ceva

By 25 noiembrie, 2020Myself
read time 5 min
 
25 noiembrie, 2020

În viață, toți suntem păstrătorii a ceva

Am realizat, după două decenii de scris, că eu sunt păstrătoarea poveștilor familiei mele.

by

Da, eu sunt păstrătoarea poveștilor familiei mele.

 

La un moment dat pe drumul meu, am realizat că unul dintre motivele pentru care am devenit povestitor și pentru care am fost înzestrată cu acest dar a fost ca să pot deveni depozitarul poveștilor semnificative ale oamenilor dragi.

 

Bunicii din partea mamei, originari din Bucovina de Nord, au istoriile dureroase ale deportării in Baragan, pe care le-am așternut pentru a nu fi uitate: „Cea mai frumoasă poveste despre destin și triumful oamenilor”.

 

De la bunicii din partea tatălui am moștenit alte povești și lecții, ca și iubirea răvăsitoare pentru Ardeal și o bună parte din caracterul și principiile mele.

 

Chiar dacă îi iubesc pe toți la fel de mult, adevărul e că semăn mult mai mult cu bunicul din partea tatei, cu bunicul Nini.

 

 

Același bunic pe care l-am făcut personaj al unui articol foarte iubit: ”Ce am învățat despre viață și fericire de la bunicul meu de 91 de ani”.

 

Un moment in care mi-am asumat tacit rolul de “keeper” al istoriei de familie a fost cel in care tata mi-a înmânat actele bunicului meu, inclusiv brevetul de aviator si livretul din razboi, pe care le păstrase cu sfințenie.

 

“Ca să fie la tine, să le ai și să le păstrezi în siguranță”.

 

Bunicul Iacob – “Nini” – e omul de care eu am scris de multe ori și cu care semăn foarte tare la caracter si la viziunea despre lume și fericire.

 

De la el am împrumutat laitmotivul cărții mele (“Doi oameni nu se iau dacă nu li se potrivesc poveștile”) și am moștenit dragostea pentru zbor, disciplina nemțească si multe dintre bucățile care mi se par indestructibil de „ale mele”, dar care vin de fapt de la el.

 

Din ADN-ul unui ardelean tenace, născut pe un deal de lângă Năsăud, într-o familie cu nouă copii, care a plecat de acasă la 15 ani neîmpliniți, ca să urmeze Școala de Arte și Meserii.

 

După războaie și ani de muncă, acel copil a ajuns să fie mecanicul de bord al Regelui Mihai. Și, până la 92 de ani, a rămas cel mai tânăr și plin de viață gentleman pe care l-am cunoscut vreodată.

 

Nini a fost un gentleman FĂCUT, nu născut.

 

Toți ne naștem cu un sâmbure de măreție în noi, dar nu toți ne pricepem să-l scoatem la lumină.

 

Nini rămâne pentru mine dovada că “domnia” nu ține de casa în care ai trăit, nici de ceea ce ai vazut in familie și cu atât mai puțin de darurile materiale cu care ai pornit în viață.

 

Un domn se construiește pe el însuși din ceea ce îi scoate viața în cale și din momentele în care ar putea alege drumul facil… dar nu o face.

 

În ziua de azi “domn” s-a demonetizat pana la vulgarizare, mai ales daca ne gandim la saluturile servile cu “Să traiti domn’ director”, dar Nini și generația lui au fost domni făcuți cu sudoarea frunții și cu munca.

 

Cu acel sâmbure al dorinței de a fi mai mult decât s-au născut să fie, mai mult decât aștepta lumea de la ei și mai mult decât li se prezicea în leagăn.

 

Deloc întâmplător, una dintre frazele tipice pe care le-am auzit de la Nini toată viața mea a fost ”Tu o să crești și o să ajungi doamnă mare”.

 

De altfel acesta era și urarea lui de ziua mea, când dădeam noroc de Anul Nou sau când cineva îmi ura fericire, noroc sau iubire. „Să ajungi doamnă mare”.

 

Pentru Nini asta n-avea de-a face, așa cum ne-ar suna în ziua de azi, cu banii, onorurile sau alte lucruri materiale.

 

Pentru el, a fi „doamnă mare” însemna să fii un om pe care oamenii îl respectă și îl prețuiesc. Asta însemna, pentru el, domnia.

 

Privind actele bunicului, în timp ce le reașezam în sertar, am înțeles încă o dată că am ajuns să am meseria asta ca să pot povesti despre oameni ca el.

 

Oameni care au făcut ceva în viață, oameni din alte epoci și personaje din vremurile noastre.

 

Faptul că pot păstra pe acest site poveștile unor oameni deosebiți este un act similar cu păstrarea concretă, fizică, a livretului militar al bunicului. E cea mai frumoasă responsabilitate asociată acestei meserii pe care mi-am ales-o.

 

Toți avem o asemenea răspundere, chiar dacă nu toți spunem povești.

 

Toți rămânem la un moment dat unici depozitari ai unor istorii profunde, pe care trebuie să alegem cum le continuăm și ce vrem să rămână după noi, dincolo de un teanc de acte. Ce povești am vrea să se spună despre noi.

 

Eu una știu sigur că povestea mea rămâne implicit în poveștile fiecăruia dintre oamenii pe care i-am cunoscut și i-am „povestit” pentru restul lumii. Și, pentru mine, asta este mai mult decât de ajuns.

Pentru mai multe idei, inspirații și personaje, mă puteți urmări și pe contul de Instagram.

2 Comments

  • Nicoleta Avram spune:

    Acest articol mi-a ajuns pana in cel mai intim si ascuns colt al inimii. Cum ai spus si tu, in viata toti suntem pastratorii a ceva, eu consider ca in special a povestilor oamenilor din jurul nostru. Desi ar trebui sa fim toti pastratorii traditiei, chiar si a valorilor bunicilor nostri, nu doar a povestilor, atunci am fi cu adevarat niste „domni” si „doamne”. E atat de pacat ca ne pierdem din acest talent de povestitori, in special de povesitori ai traditiei. Dovada era chiar strabunica mea, ardeleanca in sensul traditional, care de fiecare data cand era o nunta in sat se imbraca in crătință, isi lua straița si cheptaru’ si striga la nunti. Strigaturile acelea vechi, din care eu ca si copila nu intelegeam prea multe, ea folosind regionalisme si arhaisme, insa dupa ce termina momentul de la nunta o puneam sa mi le strige si mie asa mai incet, sa inteleg si eu. Dar cel mai rau imi pare ca acum ea nu mai e, desi a ramas mult timp alaturi de noi, pana la varsta de 84 de ani, dar in tot acest timp nu am invatat nici macar o strigare sau nu am pus-o sa le scrie undeva. Acele cuvinte au murit odata cu ea.

    • Diana Cosmin spune:

      Oh Doamne… parca am vazut toata scena descrisa de tine. Cu siguranta nu au murit impreuna cu ea acele cuvinte, fiindca tu ai tinut minte momentul si il povestesti. Chiar daca nu mai stii exact cuvintele.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.