Nu am avut niciodată un stil înnăscut sau o amprentă stilistică aparte. N-am fost nici prea curajoasă sau experimentală în alegeri, mai degrabă cuminte este atributul care m-a caracterizat. Dacă-i întrebați pe foștii mei colegi sau pe oamenii care m-au văzut în diferite momente temporale, vor spune probabil că mă îmbrac frumos. E un lucru pe care l-am auzit mereu, în decursul vieții: Diana e mereu bine-îmbrăcată. N-am simțit-o mereu și n-am crezut-o mereu însă, pentru că eu una mă aflam mereu într-o mare căutare.

Răsfoind un album cu poze din ultimii 15 ani, aș vrea să închid ochii la anumite pagini, dar prefer să-i las deschiși și să râd. Am fost, ani buni, roaba trendurilor. Dacă se purta army, tremuram după orice pereche de pantaloni de camuflaj. Se purta verde-praz? Hop și jacheta verzuie. Toamna apărea muștarul în tendințe? Am văzut eu o eșarfă perfectă, de pus peste haina fucsia din colecțiile de podium de anul viitor. Era obositor și sisific, iar eu eram mică și entuziastă.

Firește, asta spun acum. Pe atunci, aveam prietene care mă admirau pentru simțul stilistic desăvârșit și chiar îmi cereau sfaturi. Le mulțumesc în gând pentru încrederea lor sinceră, dar cred că toate ne aflam atunci într-o căutare disperată a unor răspunsuri și pur și simplu ne duceam, stânga-dreapta, către persoana care părea mai avizată sau mai interesată de subiect.

Aveam 16 ani când a apărut Cosmopolitan la noi și tot cam atât când am pus prima oară mâna pe un Elle România. Mai citeam Jeune & Jolie (ce vremuri!), în franceză, și câte o revistă străină mai ,,serioasă” atunci când plecau mama sau tata în vreo călătorie peste hotare. Totuși, de câte ori citeam un articol despre vreo vedetă care-și expunea garderoba și vorbea laudativ despre bluzele ei albe și negre, despre cămașa albă simplă și despre pantalonii negri, îmi dădeam instantaneu ochii peste cap.

Nu înțelegeam nici în ruptul capului care e treaba cu un tricou alb banal și cu o pereche de pantaloni negri, la fel ca alți 200 de pantaloni negri. Eu căutam, pe atunci, ceea ce credeam că reprezintă strălucirea și efervescența modei, voiam scântei, artificii, paiete, glitter. Voiam totul, eventual pe aceeași bucată de material.

Acelea au fost vremurile în care un tricou cu zece culori, un imprimeu floral, o rochie cu 4 colțuri sau o pereche de pantofi cu imprimeu de covor persan mi se păreau culmea creativității, tocmai fiindcă nu erau albe și negre. Erau altceva. Mi-a luat ani să înțeleg că ,,simplu” nu înseamnă ,,simplist”, dar și că e o prăpastie imensă între ,,original” și doar ,,ornamentat”. A fost o cale parcursă cu pași mici, învățând câte ceva din fiecare experiență, întâlnire, vitrină, revistă sau carte.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat din acei ani fistichii coloristic a fost că o garderobă are nevoie de o bază, așa cum e pânza pentru un tablou. Poți să pictezi și o mie de chipuri într-un tablou, cu condiția să pornești de la un dreptunghi alb.

Ei, acea pânză o constituie, pentru ținutele noastre, piesele simple și calitative care se combină perfect între ele și cu aproape orice altceva: tricouri albe și negre, cămăși albe simple sau în culori pastel, maleta neagră clasică din bumbac sau bumbac cu mătase și cam orice fel de variațiune a acestor piese, în funcție de temperamentul și dorințele purtătoarei. Ca să poți fii creativă, trebuie să existe o parte a garderobei tale care să fie pur și simplu frumoasă și safe. Fără paiete, fără glitter, fără artificii.

Firește, garderoba mea conține în continuare și unele piese mai îndrăznețe sau mai colorate, de regulă sacouri sau pantaloni cu detalii inedite, iar zecile de ținute diferite în care le port au mereu ca punct de plecare o cămașă, un tricou sau o bluză ,,neutră” coloristic, dar fără de care n-aș putea trăi. Despre cum să alegi asemenea piese și să nu cazi în capcane am scris mai demult aici, printre altele.

Dacă ai de ales între o rochie de seară scumpă sau o altă haină spectaculoasă și extravagantă și o bijuterie, o geantă sau o pereche de pantofi mai scumpi și deosebiți, te rog mult… alege accesoriul. Alege un inel pe care să-l porți încă zeci de ani de acum încolo, o geantă care-ți va fi tovarăș fidel indiferent cum ești îmbrăcată într-o anumită zi, o pereche de pantofi cu care să simți că zbori și că pășești ca o prințesă.

Un accesoriu este multifuncțional și, dacă are o calitate bună și l-ai ales cu toată convingerea, nu are moarte. Un palton luat de la orice magazin de fast-fashion devine prețios și elegant dacă îi așezi pe rever o broșă frumoasă (pe care o poți purta și prinsă de un choker, și la gulerul unei cămăși, eu una am purtat cândva o broșă chiar și în păr). O ținută simplă, cu blugi, teniși și o cămașă albă, devine brusc couture dacă ai o geantă frumoasă, fină cu un design original. Asta nu înseamnă neapărat ceea ce numim ,,geantă de firmă”, ci o geantă care să îndeplinească anumite atribute: să aibă un design frumos, o calitate a pielii extraordinar de bună, o culoare care să ni se potrivească…

Petrece întotdeauna mai mult timp căutând accesorii originale decât haine spectaculoase și ținutele tale vor deveni inedite cu mult mai puțin efort. Iar dacă te-ai îndoit vreodată de puterea unui accesoriu de a ne individualiza, îți recomand cu căldură un scurt articol despre Madeleine Albright, care a făcut istorie cu câteva broșe.

În perioada mea de glorie într-ale culorilor fistichii, cred că aveam de vreo trei ori mai multe haine în garderobă decât am acum, dar purtam aceleași 5, maximum 10 combinații. Motivul: hainele mele nu mergeau două câte două între ele. Le cumpăram din dragoste nețărmurită și amor la prima vedere, dar odată ajunse în dulap, relația cu restul pieselor devenea inexistentă. Fiecare obiect, luat separat, era… să zicem interesant. Împreună, erau ca o simfonie cu 20 de flauturi, 15 piane, 50 de viori și 14 violoncele, fiecare cântând în legea lui, în același timp. Câteodată mă asurzea ,,zgomotul” și aveam în permanență senzația că nu am cu ce să mă îmbrac.

De fapt, pot depune mărturie că acel ,,N-am nimic de îmbrăcat” e o afirmație cât se poate de reală! Când dulapul meu era ticsit de haine mă îmbrăcam mai anevoie decât acum, când garderoba mea e ultra-editată. Simțeam nevoia perpetuă de a cumpăra ceva nou, pe când acum trec luni până să mă tenteze cu adevărat vreun obiect vestimentar. Văd multe lucruri frumoase, admir vitrine, pipăi creații superbe, dar nu le-aș lua acasă. Acum știu cine sunt, ce mi se potrivește, de ce am nevoie.

Cu 10 ani în urmă, n-aș fi dormit o noapte cu gândul la o anumită jachetă sau pereche de pantaloni, nu fiindcă ar fi fost capodopere irepetabile, ci fiindcă mă plictiseam de piese imediat după cumpărarea lor și orice noutate mă entuziasma. Ceea ce aveam deja în garderobă nu puteam purta decât într-o singură variantă, ceea ce mă enerva la culme. Cum să nu te enerveze ceva ce nu se potrivește cu aproape nimic altceva din ceea ce ai în dulap?

Pe lângă ,,scheletul” garderobei, format din piese care să meargă cu absolut orice, restul dressing-ului meu este compus din haine pe care le ador și cu care am avut ,,iubiri la prima vedere”, fără să mă arunc însă cu capul înainte în vreuna dintre ,,relații”. Astfel, mi-am instituit două criterii după care fac shopping: